Sunt anumite cercuri de oameni în care, dacă începi să vorbești despre cât este de important să te iubești pe tine, ești imediat catalogat fie ca păcătos iremediabil prin mândrie, fie ca o ființă egoistă care nu reușește să îi vadă pe ceilalți înaintea sa. Aceste etichete sunt de obicei puse de cei care cred că iubirea de sine are legătură cu un soi de importanță excesivă pe care ți-o dai ție însuți și cu laudă, multă laudă.
Iubirea de sine este, de fapt, despre cu a-ți cunoaște profund părțile luminoase și întunecate și despre a le accepta deopotrivă pe toate, în primul rând. Apoi, iubirea de sine are legătură cu a-ți iubi laturile frumoase din tine și de a le lumina cât mai mult pe cele închise, cu a înțelege că nu poți fi perfect, deci mai poți greși, iar atunci ar fi bine să te tratezi cu blândețe.
Iubirea de sine nu este păcat, nici egoism, este sănătate mentală și emoțională.
Iubirea de sine nu este narcisism sau nevoia de validare a unui fizic perfect, a unui chip fără cusur sau a tinereții veșnice, ci este iubirea blândă pe care ți-o dai ție, independent de oricine și orice.
După ce am descoperit ce este iubirea de sine am început, la un moment dat, să învăț lecția iubirii de sine. Mi-a fost destul de greu ca adult să aprofundez ceva ce ar fi fost bine pentru mine să învăț de mică. Cumva, pe această cale am început să cred că mă iubesc și că mă apreciez. Și poate chiar așa a fost. Doar că, după un șir de evenimente extenuante emoțional care m-au doborât, am descoperit cu uimire că declarațiile mele legate de cât de mult mă plăceam și mă iubeam eu pe mine erau cu succes contrazise de vorbele abuzive pe care mi le aruncam fără milă când greșeam și de faptele pe care le făceam și le permiteam celor din jur, împotriva mea.
Punct și de la capăt, s-a decis. Lecția iubirii de sine nu fusese învățată cum credeam. Sau poate că fusese, dar, din diverse motive, o uitasem iar acum trebuie să o reînvăț, pe îndelete.
Iubirea este blândă și începe cu tine.
Iubirea de sine nu este un păcat, nu este obsesia propriei persoane, ci este primul pas spre sănătatea ta mentală și emoțională. Și, aș mai zice eu, un pas hotărât către iubirea blândă și curată a celorlalți.
Când te iubești pe tine, te conectezi cu puterea din interiorul tău care îți aduce claritate, hotărâre și inspirație în acțiunile tale, dar și calm în momentele și relațiile provocatoare ce îți traversează viața.
Când te iubești pe tine ești blând și îngăduitor cu tine chiar și atunci când derapezi din normalitatea ta.
Când te iubești pe tine cu toate curbele și imperfecțiunile tale, cu toate rănile și cicatricile de pe corpul și din sufletul tău, nu vei permite să fii mințit, jignit și înșelat. Mai încet sau mai repede, te vei alege pe tine și binele tău lăsând în urmă relațiile abuzive de acasă ori de la serviciu. Căci mai pățim și dintr-astea cu scop pedagogic.
Când te iubești pe tine te îngrijești de tine și de sănătatea ta completă, de corpul tău, de pielea ta, de ochi și de mâini, de suflet și de minte.
Iubindu-te pe tine îți deschizi curajos sufletul către iubirea celorlalți. Către iubire, zic, nu către atașamente bolnave și umpluturi de goluri.
Când te iubești pe sine ești bine real, nu doar aparent, echilibrat și luminos, ești cea mai bună variantă a ta. Așa că lasă ce zic oamenii ”de bine” și încearcă să vezi cum te simți când te porți cu blândețe și îngăduință în primul rând cu sine, când te prețuiești, când te uiți în oglindă și în suflet și te placi!
