Am cunoscut de curând o doamnă, pe care îmi doream de multă vreme să o întâlnesc fiindcă o admir de la distanță de mulți ani. Universul a aranjat interesant treburile, încât să stăm de vorbă vreo 2 ore pe ceas și, surpriză!, să și dea cu mine de pereți grav când i-am zis, printre altele, că eu nu cred că iubirea moare vreodată între doi oameni. Nu știu cum am ajuns de la calorii la iubire, dar sigur există o legătură.
Cei care mă cunoașteți sau care mai citiți ce scriu pe acest blog ori pe Facebook, cred că v-ați făcut vreo impresie despre cum stăm eu și iubirea. Dacă nu, vă spun eu acuma. Este cea după care încerc să îmi conduc viața, relațiile și am (mă rog, aveam) convingerea că iubirea nu moare niciodată între doi oameni care se iubesc. Mor relațiile, devin urâte și toxice, devin coșmaruri și închisori. Dar iubirea nu, iubirea rezistă, așa eram eu convinsă.
Nu, nu vorbesc despre iubirea aia de sine, de Dumnezeu, iubirea de viață, astea posibil să nu moară până nu dispărem fizic de aici. Vorbesc despre iubirea într-o relație în care ai senzația că vei fi la nesfârșit, că îl iubești pe omul ăla de te topești, că este soarele și luna ta, că te învârți după el și că te face să fii cel mai bun om care ai putea tu să fii. Eu despre aia credeam că nu se duce, când e, dacă e.
”Ileana, iubirea moare și ea, să știi! Și nu pentru că moare unul dintre noi, ci pentru că, efectiv, iubirea poate să moară!”. Zbang, jap, jap, cap de pereți, ochi beliți. A continuat blând: ”Îmi pare rău că te-am trezit din vis!”.
Strașnică femeie, dar cam sadică un pic să îmi dea dușul ăsta cu apă rece, așa de la prima întâlnire. Cum ar fi să pățim la fel și la un first date? Cumva bine, nu? Așa măcar nu am mai risca să ne îndrăgostim de o imagine studiat prezentată, iar când ne confruntăm cu realitatea să ne ia groaza și toate spumele universului, să nu mai știm cum să fugim mâncând pământul.
Îmi umblă prin minte cuvintele astea ”iubirea moare și ea” și nu numai că îmi umblă, dar am și reflectat mult la ele. Cum știi, de fapt, când a murit iubirea? Care sunt semnele și cum faci diferența între faptul că s-a/ați distrus relația, dar parcă l-ai mai iubi totuși, sau că s-a dus definitiv iubirea? Mi-am pus niște întrebări. Și-am făcut o listă de semne care mă gândesc că pot arăta că, de fapt, nu mai există iubire, nu că nu mai merge relația.
Nu îl mai vezi frumos, bun, blând, nu îl mai admiri, nu îl mai vezi jumătatea ta la bine și la greu. Nu îl mai vezi nicicum, nu îl mai auzi, nu îți mai pasă cum îl fac vorbele și acțiunile tale să se simtă, și punct.
Orice discuție devine un conflict, nu mai găsiți punți sănătoase de a ajunge unul la celălalt. Ești agresivă cu el sau ești nepăsătoare. Ești din toate relele, justificat sau nu, numai blândă, iubitoare și atentă la el nu mai ești.
Nu mai asculți ce îți povestește, cere sau promite, nu te mai interesează ce face, nu mai este parte din poveștile tale decât prin extensia statului de cuplu.
Te agasează, în orice spune și face tu îi vezi numai și numai defectele și ai uitat toate calitățile care te-au adus să îl iubești.
Nu îți mai place să petreci timp cu el cum o făceați înainte, mergi cu el în locuri, la petreceri doar fiindcă sunteți un cuplu și ”trebuie”. Și atunci stați fiecare cu ochii în telefonul lui, iar în cel mai trist scenariu, copilul între voi pe tabletă.
Nu mai ești fericită cu el, se și vede fiindcă ai mai mereu întipărite pe fața ta o tristețe și o durere adânci, iar când zâmbești, îți pui de fapt o mască. Oricum, nu trebuie să știe “lumea” prin ce treci, nu?
Ochii nu îți mai sclipesc atunci când vorbești despre el, fața nu ți se mai luminează, nu mai simți nicio emoție frumoasă când ești cu el sau când te gândești la el.
Vorbești urât despre el. Doamne, cum vorbesc oamenii despre partenerii pe care nu îi mai iubesc, mă îngrozesc uneori. Și nu, nu cred că resentimentele te fac să vorbești urât despre omul de lângă tine în fiecare zi. Poate o faci o dată la nervi, dar pe repeat, nu.
Fiecare zi este o luptă să reziști în relația aia, nimic nu mai vine firesc. Nu îți mai aduci aminte niciunul dintre motivele pentru care l-ai iubit ca om, ca partener, ca amant, ca prieten, ca toate. Și nu mai simți, efectiv nu mai este nimic acolo la tine în inimă pentru el.
Nu te mai doare durerea lui. Ești imună la orice suferință de-ale lui.
Nu mai este bucurie când sunteți împreună și ai constatat că simți acea senzație de extaz, de euforie, de relaxare și bine mai degrabă când ești fără el.
Îți dorești să fugi în lume sau doar în altă casă unde să fii singură, iar când ai găsit curajul să o și faci, te întrebi calmă, peste o vreme, ”oare l-am iubit vreodată?”. Posibil că da, însă, între timp, iubirea a murit. Caput!
Da, iubirea moare, pare-se. Nu m-am gândit niciodată la treaba asta. Știu că mor relațiile și oamenii, dar la iubire nu m-am gândit niciodată astfel. Poate că toate semnele de mai sus nu sunt despre “nu mai merge între noi”, “nu mai funcționează relația”, ci despre “nu te iubesc, de aia nu merge și nici nu va mai merge vreodată”.
Când realizezi că nu mai este iubire sau poate nu a fost niciodată în acel doi, trebuie să ai curaj cu carul să spui stop și să o iei de la capăt, oricare ar fi motivele pe care le găsești ca să mai rămâi acolo. Oricare în afară de iubire.