Vine o vreme când accepți că ai fost prost, prost ca noaptea

Am auzit zilele trecute într-un spectacol de teatru această replică: ”Cred că Dumnezeu mă pedepsește fiindcă am fost vanitoasă, am crezut că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva”. Spun eu des că teatrul este terapie și nu doar prin râs, ci și prin revelațiile pe care le poți trăi sau conștientizări. Mi-am adus aminte de toate momentele de anul trecut în care și eu am crezut același lucru ca personajul. Îmi spuneam în fiecare zi: ”De ce mi-a dat mie Dumnezeu să trăiesc asta? Ca să mă pedepsească fiindcă am fost atât de sigură pe mine că eu nu voi trăi niciodată așa ceva?”.

Dar vine o vreme, și vine, credeți-mă, când realizezi că ai fost prost, prost ca noaptea și că nu, nu ți-a dat Dumnezeu nimic și nici nu te-a pedepsit. Ai fost doar prost. Pe fond de neputință, de rătăcire, de ce vreți voi. Tot prost. Și-atunci parcă ți se ridică un văl de pe ochi. Îți recapeți vederea limpede și, dimpreună cu ea, rațiunea.

E mare lucru să reușești să înțelegi că ai fost prost ori că te-ai păcălit, cu toate aptitudinile tale de a mirosi oamenii întunecați și falși, cu tot flerul tău de a sta departe de situații în care poți fi păcălit. Uite că mai ești și prost uneori. Sau poate nu ai fi, dar preferi în anumite momente sau conjuncturi de viață să te lași prostit, fiindcă îți este mai ușor așa. Nu știu. Câte derapaje dintr-astea n-om fi avut fiecare? Mai mare lucru decât să realizezi, este să accepți că ai fost prost, prost făcut grămadă. Aici este, de fapt, cea mai multă, mai grea și mai dureroasă muncă cu sine.

“Ca să poată face pace cu ei și alegerile lor greșite, unii oameni au nevoie să integreze tot ce au trăit.”

Până să ajungi la acceptare, treci printr-o vrie de nedescris, că te și poți îmbolnăvi de ficat, cu atâta furie și greață în tine. Derulezi în slow motion tot istoricul. Ca să poată face pace cu ei și alegerile lor greșite, unii oameni au nevoie să integreze tot ce au trăit. Iar ca să se întâmple și acest lucru, revăd, retrăiesc totul. Așa sunt și eu. Nu pot să funcționez altfel, deși sunt conștientă de toată durerea care vine odată cu modul meu de a fi. Știu că mai simplu ar fi să bag imediat sub preș orice gunoi și să mă port ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, dar nu pot. Și nici nu am să înțeleg vreodată cum pot alți oameni. 

Știi cum este etapa asta până la acceptare? Rană vie. Purgatoriu. În fiecare zi îți dai palme peste ochi, te cerți în oglindă, te biciuiești cu multe cuvinte grele, te întrebi cum ai putut să fii atât de prost. Și te miri unde a dispărut pentru atât de multă vreme bruma aia de inteligență pe care și tanti Rozica cu 3 clase o are, darămite tu, de la tine aveai pretenții mai mari. E groaznică etapa asta, dar atât de necesară.

Poate să îți zică oricine să te oprești, să nu te mai gândești la trecut, să faci pace cu tine, să vezi ce ai învățat și să treci mai departe. Dar nu, tu tot acolo stai, indiferent de ce ți-ar spune oricine din jurul tău. Este foarte complicată faza acceptării în orice proces de vindecare și nu vine doar fiindcă îți repetă terapeutul, prietenii, familia: ”acceptă, fă pace cu tine!”. Nu, până nu te tăvălești prin mocirlă psihică și emoțională, până nu atingi fundul hăului, nu te ridici. Important este să o faci, la un moment dat, chiar dacă nu stai drept din prima.

“Sunt oameni ce nu trec cu ușurință prin asemenea momente din viața lor.”

Sunt oameni care nu se mai ridică niciodată dintr-o rătăcire, alegere proastă, derapaj al minții, putem să îi spunem în multe feluri. Nu acceptă că au avut un moment de slăbiciune, de prostie și nu își mai revin la loc cum erau. Sunt oameni ce nu trec cu ușurință prin asemenea momente din viața lor. Au realizat că au fost înșelați, prostiți, mințiți, bătuți, terfeliți, abuzați, dar rămân psihic acolo în acea buclă întunecată, cu viața trecând pe lângă ei și ei zâmbind trist în toate pozele. Poate că și de asta unii se îmbolnăvesc fizic după o perioadă, fiindcă duc suferința asta interioară prea mult timp cu ei.

Sunt alți oameni pentru care șocul de a realiza că au investit în ceva ce a fost o minciună, o iluzie, nimic bun, este o dezamăgire atât de mare, încât nu mai pot suporta viața și își iau zilele.

Pentru unii, cei mai norocoși (sau puternici) vine mai repede vremea dulce a acceptării. Și se ridică la lumină, fiindcă au înțeles și integrat că au fost proști. Sau că, pur și simplu, atâta au putut atunci. Știi cum este ziua aceea? Ca o gură de oxigen proaspăt din vârf de munte luată direct în plămânii obosiți de la atâta oftat. Simți că renaști și că îți clocotește din nou viața în tine. Așa se simt acceptarea și eliberarea profunde, din interior, nu doar la modul declarativ. Din dorința de a părea puternici și bine în fața celorlalți, ne mai spunem și minciuni, care ni se întorc apoi violent în față și ne fac mai mult rău.

“Și-apoi sperăm din tot sufletul să nu mai fim vreodată chiar atât de proști ca noaptea.”

Fiecare dintre noi a fost prost, neputincios, naiv cândva și este sănătos să acceptăm acel moment. Să îl lăsăm să treacă. Și să avem încredere, când suntem în perioada de jelanie dramatică sau de furie pe sine, că o să treacă. Să știm undeva în interior că o să apară și soarele atunci când suntem pregătiți și că nu sunt doar vorbe. 

Vine într-o zi, chiar dacă nu o vedem imediat, și vremea aia când râdem la un pahar de prosecco cu prietenii de toate “dramele” trăite și trecem acea experiență la lecții de viață hardcore. Sau, și mai bine, la victorii personale, fiindcă am reușit să ieșim din întuneric și mizerie. Și-apoi sperăm din tot sufletul să nu mai fim vreodată chiar atât de proști ca noaptea.

p.s. (Acesta poate fi un text motivațional, dacă e, have faith!)