Am scris la un moment dat aici pe blog un articol despre panica mea din vara lui 2013 cu acneea care era să îmi afecteze iremediabil fața. L-am scris fără dramă și victimizare, doar ca o povestioară despre un loc unde am găsit alinare și vindecare. Dar, când mi-au hăcuit blogul, povestea aceea ce se dorea a fi o sursă de inspirație, a rămas pierdută. Aș fi vrut să am pozele de atunci pe care mi le făceam obsesiv de la tratament la tratament și pe care le-am șters compulsiv când s-a terminat panica. Nu am avut niciodată un ten catifelat ca un cur de bebeluș, mereu am fie câte un punct negru, fie câte un ”coș” sau altele ce țin de acnee. Este drept, nici nu merg cum ar trebui la tratamente cosmetice, mai mănânc și tâmpenii, mă rog.
Dar atunci, în 2013, când am fost disperată că nu o să mai ies în lume vreodată, am mers la singurul loc de tratament profesional din Slatina la acea vreme. Mirela (nu îi fac reclamă, dar dacă sunteți slătineni și aveți nevoie, este foarte mișto și profi) s-a îngrozit când m-a văzut. Are și niște ochi foarte expresivi, nu a putut să își ascundă șocul. Aveam fața plină de toate formele de acnee la care vă puteți gândi, doar ochii mai erau sănătoși de pe chipul meu jucăuș. 🙂 M-a trimis prima dată la analize, inclusiv probe din pustule ca să vadă dacă nu am vreun vierme, parazit sau ceva pe piele. Apoi a făcut un plan de tratament combinat cu indicațiile dermatologului.
N-am avut nicio vietate pe mine, mai târziu am înțeles, această explozie avea legătură cu ceva din interiorul meu și cu o perioadă extrem de stresantă prin care trecusem, despre care nu voi povesti acum. Sunt suficiente povestiri motivaționale cu simptomele și semnele care ne apar în sau pe corpul fizic, ca să ne transmită că undeva s-a produs un scurtcircuit. Fie prin organe, fie prin celule sau, pur și simplu, în noi ca nucleu energetic. Da, cred în treaba asta, deși nu scriu obsesiv pe Facebook cu ton imperativ, preferă să fiu my own guru doar. 🙂 Cred în energie și în puterea ei vindecătoare, cum cred și în medicină, medicamente, intervenții chirurgicale, știință.
Când am trecut prin episodul de acnee, ca mă vindec, le-am combinat pe toate: ceva medicamente (exclus Roaccutane despre care citisem că face ravagii în organism), preparate farmaceutice după rețete prescrise de medic, pe care mi le întindeam pe față ca un var, ceaiuri pe care mi le aplicam cu comprese sterile, măști cu argilă și tratamente cosmetice la care înduram niște chinuri greu de imaginat. Îmi amintesc că la prima ședință a crezut Mirela că leșin de la atâta durere. Când mi-a pus una dintre măștile de după extracții, care m-a usturat ca dracu’, a chemat una dintre ajutoarele ei din centru și a rugat-o să îmi facă masaj pe mâini ca să mă mai reabilitez să pot pleca. Când am reușit să mă pun efectiv pe picioare, mi-a chemat un taximetrist cu care lucra ea și l-a rugat să mă ducă repede acasă ca să nu stau mult în aerul cu praf. Customer care high level, baby! 🙂
Zilele trecute tot Mirela mi-a zis ceva la care mă gândesc pe toate părțile.
”Tu ai fost unul dintre recordurile mele”.
”Bă, naiba.”, mi-am zis. ”Cum așa?”, i-am zis ei.
”Da, în mod normal la acnee, procesul de vindecare durează mai mult, însă tu ai gene de fighter and survivor, contează și asta în tratament.”.
Nici nu știu dacă există așa ceva sau dacă le am eu. Însă am stat să mă gândesc că da, în fiecare problemă de sănătate pe care am avut-o, poate a cântărit mult firea asta a mea rebelă și bătăioasă. În prima fază mă vaiet, dramatizez, apoi mă ridic. Atunci probabil intră în acțiune surprinzătoarea putere a genelor de luptător.
Mă ridic și lupt cu mintea mea cea care de multe ori vrea să mă pună jos, apoi cu durerile și simptomele de boală. Și cred că o fac de frică, nu pentru că sunt curajoasă. Mi-e frică de mor de suferință și de chin fizic. Le-am văzut prea mult în familie, la bunici, la unchi, la mătuși, la tata, la mama. Am văzut multă durere în familia mea, poate și de aici anxietatea pronunțată de boală și moarte. Toți s-au chinuit cu boli grave, urâte și nu știu cum să scap de imaginile care îmi rulează de ani de zile prin cap cu ei toți suferinzi, incapacitați de boală. Dumnezeu este prea crud uneori, chiar dacă ne dă gene de luptători și supraviețuitori.
Mă războiesc cu El des în ultima vreme, mai ales când eu sau cineva drag avem zile extrem de proaste ce nu se mai opresc, orice am face. Poate veți zice cum de îndrăznesc. Uite că am tupeu să îl întreb ”de ce?”, să ridic vocea, chiar dacă nu se face asta conform dogmelor creștin-ortodoxe. Oricum, am constat că îi iubește mai mult uneori pe toți tâmpiții din lumea asta, pe ăștia curvari, mincinoși, strâmbi, pe cei care fac rău voit, pe Viorica și pe Dragnea care fut o țară întreagă. Iar pe cei buni ”îi încearcă”. Not funny.
Ce tată își pedepsește copiii cu atâta suferință încât să nu se mai poată bucura nicicum de viață? Și pentru ce? La biserică se spune ”crede și nu cerceta, nu trebuie noi să știm care este planul Lui”. Dar eu nu mă pot opri să mă gândesc că sunt atâția oameni care au genele astea de fighter and survivor și cărora, pur și simplu, le dă doar chin și panică toată viața. Poate tocmai fiindcă le au și se pot ridica, de fiecare dată? Sau cum? Păi e corect?
