Am tot auzit întrebarea asta: ”Şi, dacă e slabă, crezi că e mai fericită?” (la naiba! mărturisesc că am folosit-o şi eu într-un caz sau două când am văzut femei care erau mai preocupate de cum arătau decât să iasă din rahatul mare în care se aflau cu vieţile lor), mai ales de când ne punem pe Facebook şi când mergem de 2 zile la sală. Şi am observat că vine mai ales de la femei care îşi rod unghiile că nu sunt slabe din naștere, nu de la cele care se chinuie cu multe kilograme în plus, fără a reuși să descopere cu ușurință calea de a slăbi. Nu, nu vorbesc despre femeile care au de furcă mult cu kilogramele, ele sunt rezervate în astfel de judecăți, ci de vulpile care nu ajung la struguri, acelea care se complac cu 5 kile în plus din diverse motive, dar o ard pe împăcare cu sinele lor şi autoapreciere. Chiar şi cu nişte şunculiţe inestetice de care ar putea scăpa cu puțin efort.
Astea mai pufoasele mai discutăm între noi despre una şi alta (femeile sunt aşa răutăcioase când vor ele…pfff) şi urlă fericirea în noi când vedem câte una preocupată doar de aspectul exterior şi de nimic altceva. Ah, şi să te ţii dacă o mai înşală şi bărbatul iar noi ştim. “Şi, dacă e slabă, crezi că e mai fericită? Nu vezi că oricum bărbat-su se duce după altele?”.
Ei nu, nu cred că e mai fericită, mai ales dacă are situații dificile de gestionat în viața sa, dar, cu siguranţă, are mai multe şanse să fie mai sănătoasă şi într-o formă psihică mult mai bună decât cele care nu se preocupă prea mult de aspectul fizic şi se iubesc aşa cum sunt chiar şi când o iau uşor la vale. Este adevărat, iubirea de sine nu are legătură neapărat cu un corp smoking hot and fit, însă stima de sine scăzută se poate duce la fund de tot atunci când te mai lupţi şi cu kilogramele. Iar apoi vin altele și mai nasoale peste tine.
Am vreo câteva kile în plus de vreo doi ani de zile şi, în timp ce mă iubesc şi mă apreciez cât pot eu de mult așa cum sunt, evident, cu istoricul meu de copil nevalorizat, nu pot spune că n-aș fi mai bine cu mine cu câteva kile în minus. N-aş fi mai fericită cu siguranță, dar nici nu cred că nu există femei care, odată ce ajung să fie mai slabe, nu vor fi mai mulțumite de ele și, deci, mai fericite. Nu există o rețetă general valabilă.
Anul acesta, când nu sunt în cea mai bună formă fizică a vieții mele, am mers pentru prima dată la un eveniment cu multă lume purtând altceva decât negru. O prietenă mi-a zis că, în trecut, când arătam mai bine și nu purtam decât negru, mai ales la petreceri, nu voiam să fiu văzută. Primul impuls a fost să o contrazic, însă m-am oprit. Avea dreptate. Ideea este, într-adevăr, să te iubești așa cum ești, să te lași văzută, fără să cazi, însă, în capcana de a nu te mai vedea tu însuți exact așa cum ești, mai ales când formele tale devin generoase. Și să rezolvi rănile alea interioare din cauza cărora se mai pun pe ici pe acolo șunculițe. Fericirea nu depinde de kilogramele în plus, poate doar stima de sine.
