Sunt băutoare de cafea de când mă știu, de copil, de prin clasa a șaptea sau a opta. Iubesc cafeaua și nu pot să funcționez cu ușurință fără ea. Diminețile mele sunt în mare parte despre prima cafea cu mine sau cu cineva drag. Nu o beau doar pentru gust, pe care îl ador oricum, ci, mai ales, pentru efectul pe care îl are asupra mea. Reală sau nu, senzația după primele guri de cafea este una de trezire la viață și simt cum corpul meu începe să funcționeze. Dacă nu aș avea mici probleme cu ritmul cardiac și cu somnul, cred că aș bea o grămadă de cafea, fiindcă, în zilele obișnuite de viață simt nevoia. După prânz mă încearcă o ușoară somnolență și mi-aș mai dori o cană cu cafea, pe care o evit, însă. Seara, pe la 6-7, aș bea uneori altă cafea, dar aș mai adormi a în zorii următoarei zile.
Vai, dar cum se schimbă lucrurile în vacanță, iar cafeaua devine doar un moft sau un pretext de odihnă după ore de umblat!
Cu toate cele scrise mai sus, mereu m-am întrebat de ce în vacanțe nu simt deloc nevoia și mă trezesc dimineața gata să mă avânt în zi fără prea mare dorință sau poftă de cafea. În ultimele zile de vacanță, unde am reușit, chiar și fără să mă decuplez total de viața de acasă cu toate aspectele ei, să mă deconectez complet de stres, de durere, de luptă și de toți demonii mei, am băut foarte puțină cafea.
Nu am avut căderi de energie, deși am mers, în medie, 8-10 kilometri pe zi pe străzi, prin parcuri, prin piețe, prin mare. 🙂 Nu mi s-a făcut somn decât atunci când am băut prea mult alcool, nu am obosit să descopăr locuri noi, nu am simțit lipsa de poftă de viață sau chef de a face orice, senzații pe care le trăiesc uneori după o zi de job, nici după ce am mers ore întregi prin arșița de 35 de grade. Nu am luat nicio vitamină, nu am băut nici un energizant și am mâncat o singură brioșă timp de 5 zile foarte pline. Am băut, în schimb, multă apă, am mers desculță prin nisip și prin iarbă, am mâncat portocale din copaci și am rătăcit pe străzi respirând aerul și simțind din plin energia locului.
Și mi-am dat seama. Este viața de zi cu zi! Este viața pe care o trăim închiși în încăperi fără aer timp de ore în șir, departe de natură și departe de noi înșine care ne consumă toată energia. De asta simțim nevoia de cafea, zahăr și alte ”minuni” energizante. Pentru că nu vorbesc doar despre mine aici, ci despre mulți alții pe care i-am auzit povestindu-mi la fel. Gândiți-vă la bunicii noștri, care, deși munceau ca nebunii prin soare și vânt, seara aveau mereu energie să se joace cu noi și să iasă la poartă cu toți ai uliței.
Este stresul urban, social și profesional în care ne ducem viața zi de zi. Energia consumată să facem față taskurilor de la birou și stresul să ne ridicăm la înălțimea cerințelor profesionale, consumul fizic și psihic să mergem din punctul A în punctul B într-un oraș care se sufocă, zgomotul mare, fuga, problemele de familie și stresul să ne conformăm standardelor sociale sunt cele care ne sorb constant din energia vitală nouă celor care locuim în orașul mare.
Câți avem timp la prânz să facem din el mai mult decât o masă și acoperirea unei nevoi fiziologice, câți putem să mergem în natură undeva sau acasă să luăm masa în liniște ori să ne odihnim 15 minute? Prea puțini. Nu avem timp, nu suntem în vacanță. ”Normal” este să mâncăm repede ceva și să bem apoi o cafea ca să ne mai revenim pentru a continua.
Câți dintre noi mergem seara după serviciu pe marginea unei ape să ne bucurăm de apus în liniște cu picioarele goale în iarbă? Câți avem posibilitatea să ne decuplăm de la tot pentru câteva zile la fiecare 2-3 luni de viață aglomerată și provocatoare, chiar dacă facem cu bucurie și pasiune ceea ce facem, și să ne refacem astfel forțele? Puțini.
