Este ceva care-mi dă ocol zilele astea, mă rog de câteva luni deja, dar mai întețit zilele astea. E vorba despre modul în care am observat că mi s-a schimbat procesul de scriere personală, la care s-a adăugat o etapă nouă. Și observând ce schimbări subtile mi-a adus etapa asta, mă întreb dacă n-ar fi bine să o aduc în lume, într-un atelier de (re)scriere personală.
Știu că sunt cu duzinele în piață, dar mizez pe experiența mea ca scriitor creativ, pe experiența personală și beneficiile trăite în cei 15 ani de când scriu și pe formarea mea în Coaching Transformațional, care a dat o nouă dimensiune și scrisului personal, prin întrebările pe care mi le pun în procesul de scris. Acesta nu mai are doar rol de vindecare (depinde ce înțelege fiecare prin vindecare, că se poate să nu mai fim vreodată ca înainte de a avea nevoie de vindecare), are acum și rol de creștere.
Cine mă cunoaște sau mai citește ce scriu, știe că scrisul este un instrument fără de care nu mai pot trăi, îmi folosește mult la integrarea a ceea ce trăiesc, la claritate, la reglare emoțională și la căpătarea unei perspective noi a ceea ce am trăit cândva.
Reiau un pic din istoria personală, pentru context. În urmă cu exact 15 ani intram în primul meu proces terapeutic, fiindcă mă lovise o anxietate de aproape devenisem nefuncțională în viața personală, la job. Tata murise, soră mea se mutase din Slatina și ruptura de ea mă afectase. Terapeuta mea de atunci mi-a zis: ”Scrie. Tot. Tot ce simți, tot ce gândești, scrie ca și cum n-ar vedea nimeni”. Oricum n-a văzut nimeni niciodată, nici măcar ea, scriam eu cu mine, from my darkest (in)sides. Atunci am început eu să scriu personal, din stomac, din inimă, din Corp, de peste tot de unde durea. Scriam pentru că îmi aducea alinare, scriam pentru că scoteam din mine greul și scriam pentru că – deși aveam să văd mult mai târziu – ieșeau la iveală lucruri pe care, în timp ce le trăisem, nu conștientizasem ce efect avuseseră asupra mea. În plus, pe unele nici nu mi le mai amintisem până să încep să scriu.
O perioadă, scrisul personal a fost doar un instrument de reglare emoțională, îmi așterneam demonii pe pagini întregi, îmi împloram părțile luminoase să revină în mine, îmi disecam emoțiile, durerile pe hârtie. Dar uitam să scriu de câte ori erau și bucurii, și momente frumoase, și emoții bune, pe alea nu le vedeam în tot întunericul. Creierul meu nu percepea atunci ideea asta: binele există și când e greu. Cu timpul, am început să pun timid în cuvinte și momentele luminoase, ce simțeam, cum integram în mine experiențele, întâlnirile cu oameni. Mi-am dezvoltat în timp așa numitele „prompt”-uri pe care nu știu acuma să le traduc în românește. Mai simplu și mai românesște spus, mi-am făcut eu o structură de scriere personală în jurnal, care acoperea și ce aveam nevoie să las să iasă la suprafață din mine, dar și ce învățături, puteri și perspectivă căpătasem trăind ce trăisem.
Odată cu schimbările profunde care s-au produs în creierul meu în terapie și prin scris continuu, m-am găsit în zona în care începeam să văd în orice trăiesc, oricât de provocator ar fi fost, o lumină, un lucru bun, o învățătură, o oportunitate să mă dezvolt. Atunci mi-am dat seama că fiecare capitol din povestea mea personală din trecut ar merita să fie rescris prin lentila asta nouă. Așa cum rescriem atunci când nu ni se mai potrivește, nu ne mai place ce am scris pe blog sau într-o carte. Nu vreau să rup foile scrise cândva, ca la școală, nu vreau să șterg și să mă prefac că n-am trăit, n-a existat și ce n-a existat nu mă mai poate afecta. Am trăit totul, și, cu multă muncă, am și înțeles tot ce am trăit.
Acum vreau să rescriu, să recontextualizez anumite capitole. Și poate că e așa cum zice Jason Silva „capacitatea noastră de a reinterpreta cognitiv ce am trăit, folosirea limbajului pentru a reîncadra ce am trăit ne permit, într-un fel, să schimbăm experiențele din trecut. Deci, povestea pe care alegem să o spunem în prezent poate schimba, de fapt, trecutul. O experiență traumatizată văzută prin anumite lentile poate crea fiziologic un răspuns de stres. Dar, revizitând trauma, ne putem modifica răspunsul la acele experiențe din trecut”.
Asta este etapa pe care am adăugat-o scrisului meu personal. Mi-am făcut o structură de scriere prin care revizitez experiențe din trecut și le rescriu prin cine sunt acum, prin înțelegerea de acum. Și parcă scriu la o poveste de dragoste de sine. 🙂
Poate vă întrebați la ce ajută. De ce să stăm, domnule, atâta în trecut, nu mai bine trăim prezentul? Ba da, sigur că da. Dar, ca să trăim prezentul cât de cât echilibrați (nu zic zen, că nu cred că e fezabil așa ceva în lumea noastră), în pace cu noi și în relații bune, eu cred că e musai să ne înțelegem și trecutul, cât și puterile de acum. Și din ele operăm! Iar dacă îmi asum povestea, înțeleg tot ce am trăit și, în plus, mai și reușesc să recontextualizez ce am trăit, șansele sunt mai mari să acționez în prezent mai mult din adultul înțelept și maturizat emoțional, decât din copilul sau partea din mine adultă traumatizate, care aveau nevoie continuă de atenție, care se temeau de eșec, de greu. Nu sper chiar să-mi schimb trecutul, dar ce am observat rescriindu-mi părți din povestea personală, este că aceasta capătă și alte valori, iar cuvântul traumă nu mai are atâta greutate.
Dacă te-ai gândit vreodată că anumite momente din trecutul tău au fost „prea grele” sau „neimportante”, imaginează-ți cum ar fi dacă le-ai privi dintr-un unghi diferit. Ce ai învățat de acolo? Cum te-a transformat acea experiență? Ce putere îți oferă acum? Nu, nu este vulpea care nu a ajuns la strugurii cei dulci și buni, este un mindset de evoluție, care, odată instalat în creierul tău, te asigur că va face diferența chiar și în cele mai grele experiențe.
Adevărata glorie a fiecărui moment prin care am trecut nu vine din faptul că tot ce am trăit a fost perfect – știm bine că nu există așa ceva – ci din capacitatea noastră de a rescrie povestea cu sens pentru noi, înțelegând că absolut totul ne-a modelat și ne-a dat puterea de a merge mai departe. Devenim cu adevărat stăpâni pe propria poveste atunci când ne asumăm fiecare capitol și îl transformăm într-o sursă de înțelepciune și curaj, chiar dacă, atunci când l-am trăit a fost greu, a fost o traumă.
Am făcut și foto frumi – ușor creepy – cu Chat GbT 🙂
