Păcatul mândriei. Sau poate învățăm să privim mândria ca pe un instrument de bine cu sine

E păcătoasă rău treaba asta cu mândria. De fapt, după dogmele creștine, este chiar păcat capital, dacă nu mă înșel. Trecând peste scrierile vechi bisericești, cu care mulți nu rezonăm pentru că par apocaliptice, mândria este periculoasă, dacă trece dincolo de bucurie și mulțumire. Adică de bucuria noastră cu noi, când am reușit ceva, când am făcut ceva bine, când am depășit niște momente grele, când ne-am ridicat, când am strălucit prin forțele noastre.

Mândria ca orgoliu, îngâmfare, trufie este ceva ce nu ar putea încăpea în cantități mari într-un om bun, corect, atent la ceilalți și darnic. Sigur, suntem oameni și orgoliul ne este de multe ori gâdilat, hrănit, și ne mai îngâmfăm. Măsura trebuie să fie foarte mică. Nu cred în vorbele acestor consilieri spirituali și guru moderni care spun că putem omorî partea din noi numită ego. Cred, în schimb, că o putem tempera, reduce la o formă fără toxicitate pentru noi și pentru cei din jur. Aici vorbim despre munca cu sine în fiecare zi.

De fapt, ca să nu o mai lungesc, findcă poate știți cum stă treaba cu ego.

Vreau să scriu astăzi despre mândrie din alt unghi. Vreau să scriu despre mândria ca mulțumire, ca satisfacție de sine, ca bucurie și demintate. Pentru că azi m-am trezit, pentru a doua oară în viața mea, zicând ”Sunt mândră de mine!”. Am reușit, după aproape 30 de ani de cafea cu zahăr, să trec peste 18 zile în care nu am folosit niciun strop. Și nu mi s-a mai părut urât să spun că sunt mândră de mine.

Poate pare puțin lucru, dar eu am mai putut spune că sunt mândră de mine pentru prima dată în viața mea la 39 de ani. După ce ieșisem chiar ok dintr-o relație urâtă, în care mă pierdusem prin miriște și ajunsesem la niște derapaje grave. Păcatele mele!

Mai departe, m-am provocat la executarea un exercițiu personal.

Deși nu spun că l-am făcut ușor eu cu mine, pentru că eu mă văd altfel decât mă vede restul, vă invit să încercați să îl faceți și voi. Mai ales dacă nu vă vedeți, nu vă apreciați sau credeți că ceea ce reușiți să faceți zi de zi, cu datele personale, traumele și trecutul vostru, e puțin lucru.
Să lăsați un pic mai în urmă mintea și să faceți exercițiul din dreptul inimii, și nu dintr-un spațiu de trufie. Ci din apreciere de sine, de bucurie a voastră, cum ziceam mai sus. De ce sunteți mândri de voi?

Mă dezbrac și mă laud eu prima, iată.

• Sunt mândră de mine că am avut forța să rămân până la capăt alături de mama mea înainte de trecerea ei în altă lume, deși a fost cumplit de greu și au rămas niște răni dureroase.
• Sunt mândră de mine că pot mereu să rămân la fel de directă și sinceră, chiar și în cazurile în care știu că oamenii vor pleca de lângă mine atunci când mă exprim așa. Îmi asum, cum se zice.
• Că știu și pot să îmi cer drepturile, atunci când îmi sunt încălcate, nu contează că trebuie să vorbesc cu Obama. 😊
• Sunt mândră de mine că nu mai beau cafea cu zahăr deloc. Că am învățat să mănânc pătrunjel, și chiar să îmi placă.
• Sunt mândră de mine că, în urmă cu ceva vreme, am stat în fața unui director de companie și i-am spus: ”Nu, mulțumesc, asta e doar manipulare, nu apreciere sau interes față de abilitățile mele!”. În gând am zis și altceva, mă rog, dar nu mai contează.
• Că sunt exact așa cum par de la distanță, nu sunt ascunsă, nu sunt fățarnică, nu mint deloc, sunt corectă și nu înșel oameni de sub o mască de principii expuse fățiș doar ca să îmi creez un brand personal care vinde și face reach! Adică treaba asta cu autenticitatea, despre care se vorbește pe repeat peste tot, știți?
• Sunt mândră de mine că am învățat, doar în ultimul an nu mai devreme (ooof), să nu mai pun presiune pe mine. Pentru că presiunea pe sine nu înseamnă motivație sau focus, ci un monstruleț coroziv, distrugător.
• Că mi-e frică de puține lucruri în viața asta și de niciun om.
• Și sunt mândră de mine pentru că în fiecare zi o iau de la capăt, iar și iar. Și, chiar dacă mai cad, mă ridic repede, singură, fără să mă cațăr pe oamenii din jur. Vă zic, nu e puțin lucru când ai o minte anxioasă și nici nu ai un coach mentalo-spiritual la dispoziția ta. 😊

Ce am încercat să spun aici, cu câteva exemple personale.

Este că avem mereu motive să ne bucurăm de cum am devenit peste ani, să ne apreciem și să ne valorizăm, în orice perioadă a vieții am fi, mai roz, sau mai gri. Mă rog, sunt și cazuri de oameni, care chiar nu au de ce să se bucure de cum au devenit, să fie mândri de ei, dar nu despre ei este vorba în compunerea de față.

Cert este că, pe pozitiv și fără sminteală, mândria ne poate ajuta la un moment dat ca instrument de a ne (re)vedea, de a ne saluta și de a ne fi recunoscători pentru ceea ce facem bun zi de zi. Pentru că mulți dintre noi nu am fost învățați să ne apreciem și am ajuns să nu ne mai vedem deloc sau să credem că, dacă nu mutăm munți, nu contăm. Dar fiecare are munții lui, pe care îi mută în felul și în ritmul său. Așa cred eu acum. 😊