Nicoleta Lefter: ”Ca actor nu îți este tot timpul bine, mai ales dacă ești unul curios, care pretinde mai mult de la el. Un astfel de actor suferă enorm dacă nu joacă”

Nicoleta Lefter face teatru de peste 20 de ani și joacă atât în teatrul de stat, cât și în cel independent. După atâta vreme pe scenă, încă vorbește cu o pasiune molipsitoare despre ce simte când are un rol provocator sau un spectacol așa cum îi place ei. Povestea sa cu teatrul a început chiar în orașul natal, Galați, când învățătoarea i-a dat să joace Cătălina din Luceafărul. Ani mai târziu, a intrat într-o trupă de actori amatori, a mers în turnee prin țară, descoperind cât îi place de mult să se exprime în fața publicului.

A fost de mică boemă și prea puțin interesată de treburile casnice, lucru care genera discuții mari cu sora sa și ușile trântite prin casă. La final, rămânea amuzamentul mamei când găsea iarăși geamul ușii de la dormitor schimbat. Nicoleta a iubit, însă, foarte mult cărțile de mică. Iar această dragoste nu și-a pierdut din intesitate nici astăzi, când încearcă să o transmită și fiicei sale.

Pe Alina a adoptat-o în urmă cu 4 ani. Din acel moment viețile lor s-au schimbat complet și învață continuu una de la cealaltă. Ca atunci când te îndrăgostești, toate lucrurile capătă brusc alte nuanțe în viața ta, iar din toată chimia și conectarea începuturilor începi să construiești împreună ceva ce va trăi multă vreme.

Dacă iubiți teatrul și mergeți des la spectacole, este aproape imposibil să nu o știți pe Nicoleta Lefter, vocea sa inconfundabilă și datele sale artistice inedite. Radu Afrim a numit-o ”icon”. Dincolo de scenă, Nicoleta este mamă, iubită, fiică, soră, roluri pe care le joacă acasă, în căminul plin de iubire pe care l-a construit pentru Alina. Am discutat mult cu Nicoleta, în cele ce urmează, despre relația cu fiica ei și despre ce fac de când sunt în izolare. Despre copilărie și curtea bunicii de pe vremurile când mânca puișori de curte la grătar. Și, bineînteles, despre teatru. 🙂

Cum este viața în izolare? Cum sunt zilele împreună cu Alina acasă tot timpul?
E bine deocamdată, încă ne bucurăm că putem sta împreună. Ne jucăm mult, facem muzică, desenăm, scriem povești, înregistrăm povești, învățăm să socotim, facem engleză, franceză, pian, filme de artă și ascultăm multă muzică, cât mai diversă. După ce ieșim din pandemie o să dăm societății un copil geniu. (râde cu poftă) Ne face plăcere să ne jucăm cu Alina și asta e partea frumoasă. Mai greu e că nu poți ieși afară. Ușor e că avem o căsuță în care suntem fericiți, ne putem mișca, facem pași și nu ne simțim ca la pușcărie.

Cum ți se pare că trece timpul, greu sau ușor?
E full ziua, nu fac față cererii de oferte de lucru cu ea nu știu cum trece atât de repede timpul, nu apuc să fac câte îmi propun. Tot nu am apucat să facem brioșe împreună și nu am apucat să o învăț să împletească cu andrele. Îmi fac în fiecare seară programul pentru a doua zi ca să mă încadrez cumva în timp. Pe lângă programul cu Alina, am și eu programul meu am câte 2 repetiții pe zi uneori, repetitii pe skype cu Andrei Măjeri un proiect pentru Teatrul Odeon, repetiții pe Zoom cu Bobi Pricop pentru Centrul Replika, am povești de înregistrat cu Editura Polirom la invitația făcută de Claudia Fitcoschi. Acum citesc un basm pentru un posibil proiect cu Bogdan Cosa, mai trebuie să dau câte un interviu, apoi câte un self tape pentru vreun scurt metraj, trimit CV-uri pentru aplicații la AFCN. Adică, dacă în viitorul vom lucra de acasă, eu deja sunt pregătită. (râde din nou)

Și totuși, ce înseamnă pentru un actor atât de activ ca tine să nu joace deloc?
Simt pe la ora 18.00 o agitație ușoară semn că ar trebui să mă pregătesc de spectacol, atunci sunt puțin nervoasă (râde). Cred că o să mai dureze mult până o să ne revedem într-o sală de teatru plină ochi. Dar suntem niște ființe, care se adaptează rapid, și avem deja primul show online pe Zoom Work. No Travel un spectacol care a avut premiera la Replika fix înainte de a intra în izolare.

Ce îți dorești cel mai mult și cel mai mult să faci când vin vremuri mai bune?
Oooo, cred că vor fi multe de recuperat, va trebui să muncim mult. Eu nu îmi doresc să fac ceva anume acum, suntem pe modul de așteptare puși, dar cred că, dacă mă gandesc puțin, mi-ar plăcea să stau la terasă să beau o bere cu prietenii, după ce ieșim din asta.

“Rolul de mamă te face să fii mai speriat de toate lucrurile rele din jur, dar și mai responsabil, mai grijuliu pentru că copilul este mic, vulnerabil și este în grija ta”

Cum ți se părea viața, până să intrăm în această perioadă provocatoare de pandemie?
Era și cred va fi și după ce ieșim din izolare destul de dificil pentru că suntem continuu bombardați de știri prin care ni se spune că cineva plănuiește să ne omoare, într-un fel sau altul. Ba un virus, ba tăiatul copacilor, ba poluare, ba cad clădirile în capul nostru. Totul pare un pericol, în București cel puțin. Mergi pe stradă panicat că este posibil să nu mai ajungi acasă. Desi nu aruncă nimeni cu vreo bombă ca în alte țări, la noi, la fiecare pas, stă o bombă să explodeze. Mi se pare că Bucureștiul era din ce în ce mai nesigur și era din ce în ce mai angoasant să trăiești în el. 

Ce te afecta cel mai tare?
Aerul de nerespirat, în primul rând, și teama că nu pot să îmi scot fetița în parc, la plimbare. Am început la un moment dat să fiu panicată și să o aduc de la afterschool direct acasă, ca să nu stea în aer liber și să respire tot felul de substanțe periculoase. Am cumpărat un aparat de purificare a aerului, cum au făcut mulți. Dar eu mă întreb ce fac cei care nu bani să cumpere acel aparat? Ce fac ei? Ce fac cu sănătatea copiilor lor?

A crescut toată panica asta de când ești mamă?
Evident, rolul de mamă te face să fii mai speriat de toate lucrurile rele din jur, dar și mai responsabil mai grijuliu pentru că copilul este mic, vulnerabil și este în grija ta, trebuie să faci tot posibilul să îi fie bine. Trăim mai lejer atunci când suntem singuri. De mine poate nu îmi pasă ce mănânc, ies pe stradă când e poluare. Dar când devii mamă atenția se schimbă, nu mai este pe tine. Devii mai precaută, mai speriată. Emoții, emoții foarte multe. (râde)

”Atunci când devii mamă prin adopție este ca în relațiile de iubire. Te îndrăgostești, este o sincronizare acolo, și apoi începi să crești cu omul respectiv”

Când și cum a început povestea cu Alina, fetița ta?
Mi-am dorit dintotdeauna să adopt un copil. A fost o decizie destul de bine gândită și pregătită în timp, nu a fost un impuls de moment. M-am consultat cu oameni apropiați, cu iubitul meu, cu psihologi și am luat această decizie. Am făcut actele necesare și apoi am mers să văd câțiva copii. Am ales-o pe Alina. De fapt, eu cred că ea m-a ales pe mine și mă bucur că este cu mine. Este un copil de la care eu învăț enorm de multe lucruri, mă inspiră în tot ceea ce fac.

Cum te simți ca mamă?
Când ești mamă născând un copil, cred, pentru că nu am făcut asta, că înveți pas cu pas totul. La noi a fost dragoste la prima vedere și ea m-a învățat să o iubesc. (face o pauză, apoi continuă) M-a întrebat la un moment dat o prietenă actriță cum am făcut cu adopția, dacă nu mi-a fost teamă că nu o să pot iubi un copil care nu este al meu. Eu cred că atunci când devii mamă prin adopție este ca în relațiile de iubire. Te îndrăgostești, este o sincronizare acolo, și apoi începi să crești cu omul respectiv. Doar că aici este ceva mai mult. Nici nu există cuvinte potrivite pentru a descrie relația, este ceva ce simți. Am realizat, în urmă cu ceva vreme, că eu am început să o simt pe Alina, când i se întâmplă ceva sau când îi este rău. Lucrul ăsta nu s-a întâmplat de la început, a trebuit să treacă ceva vreme, ca să ne conectăm energetic la un asemenea nivel.

Ce ai făcut în sensul acesta?
Nu am fost singură în treaba asta, am avut ajutor. De la Protecția Copilului ți se alocă un psiholog atunci când adopți, iar eu am avut norocul să lucrez cu Cecilia Andronic, o tipă extraordinară. Ea mi-a dat tot felul de cărți pe care să le studiez, mi-a tot povestit lucruri. Am urmat niște pași firești până la relația pe care o am acum cu fiica mea.

“Alina m-a învățat să mă opresc, să îmi iau pauze, să am răbdare, să îi dau atenție ei, relației dintre noi, să mâncăm împreună”

Când ai adoptat, ai avut niște criterii pe care le-ai bifat în cererea de adopție?
Nu am avut nicio pretenție, singura căsuță pe care am bifat-o a fost să nu aibă vreo dizabilitate pentru că nu aș fi putut să gestionez acest lucru. Și, dacă o să vedeți spectacolul Toată liniștea din lume, când se redeschid teatrele, făcut de Radu Apostol, Mihaela Mihailov și Katia Pascariu la Replika, o să descoperiți că este o lume atât de grea și de emoționantă lumea acestor mame de copii cu dizabilități. Mai ales în România, unde statul nu te ajută cu nimic când ai un copil cu probleme.

Ce înveți tu de la Alina?
În primul rând mă învață, zi de zi, să am răbdare, ceea ce pentru mine este ceva complicat pentru că sunt o persoană agitată. Alina m-a învățat să mă opresc, să îmi iau pauze, să am răbdare, să îi dau atenție ei, relației dintre noi, să mâncăm împreună. Când mâncăm îmi spune ”Nu mai mânca, mama, așa de repede, mă faci și pe mine să mănânc repede, și trebuie să stăm de vorbă, să povestim”. Mă corectează în atitudinea mea față de mama, îmi spune să fiu mai blândă cu ea, să nu o mai reped, să o ascult mai mult, să nu o mai critic și să o felicit pentru lucrurile bune pe care le face. (râde, apoi continuă) Ca să înțelegi, dacă mama răcește, eu o cert că a răcit. Alina o iubește foarte mult pe bunica și mă corectează și pe mine în cum mă comport cu ea.

Știe că este adoptată?
Da, am decis să o creștem în adevăr, adică firesc și normal. Pentru că întrebările ar fi venit mai târziu, oricum, și am considerat că ar fi mai bine să crească corect, pentru că nu avem nimic de ascuns. În plus, ar fi fost destul de ciudat să nu îi spun că este adoptată, pentru că eu sunt albă, iar ea este neagră.

”Dacă îmi pare rău de ceva, este că nu pot să mă prostesc mai mult cu ea acasă”

Au fost probleme la școală, cu adaptarea, cu integrarea ei?
Da, primele probleme au apărut când am vrut să o înscriu la o grădiniță particulară, unde mi s-a spus că sunt părinți care nu își doresc ca copiii lor să aibă colegi de altă etnie, de altă culoare. După care am avut noroc cu o grădiniță bună unde a fost primită foarte bine. Iar Alina s-a integrat perfect și-a făcut prieteni. Apoi, și când a mers la școală, a fost în regulă. Mă rog, a avut într-o zi probleme când au jignit-o doi colegi zicându-i că este țigancă. Mi-a povestit, eu am vorbit cu doamna învățătoare, și, într-un final, părinții au încercat să îi împrietenească. (se oprește, zâmbește) Uite, de asta zic că învăț multe lucruri de la ea. Atunci, Alina i-a zis mamei unuia dintre băieți ”Nu este nevoie să mă ia în brațe, dacă nu mă place. Nu este nicio problemă, nu trebuie să mă iubească, dar vreau să nu mă mai jignească”. Este foarte deșteaptă.

Îi place la teatru?
Da, la Odeon vine ca acasă. Am adus-o de câteva ori cum mine, pentru că nu am avut cu cine să o las. Eu repetam textul în cabină și ea alerga pe scenă, prin sală. Se simte foarte bine aici. ”Mama, nu îți face griji, cunosc teatrul ăsta ca pe buzunarul meu”, îmi zice. (face o pauză. continuă) Dacă îmi pare rău de ceva, este că nu pot să mă prostesc mai mult cu ea acasă. Dar joc atât de mult la teatru, încât acasă nu mai am chef tot timpul de joacă.

Ce ți-ar plăcea să facă atunci când va fi mare?
Are o ureche muzicală extraordinară, mi-ar plăcea să facă muzică. Și spre asta ne îndreptăm, face pian și este foarte bună.

”Când mă gândesc la copilărie, instant la bunica și la țară mă gândesc ca reper. Era o zonă cu dealuri, cu copaci mulți, curtea bunicii era frumoasă”

Te întreabă Alina despre copilăria ta, este curioasă?
Da, tot timpul, să îi spun ce îmi plăcea, ce făceam. Îi povestesc cum mă cățăram prin copaci, cum mă băteam cu băieții, cum aveam tot timpul genunchii juliți, coatele rupte. Cum mereu în fața blocului la joacă voiam eu să fiu șefa, eu învățatoarea, eu doctorița, eu actrița. Eu prima, prima, eram foarte competitivă. (râde)

Ce repere ai avut în copilărie?
Bunica din partea mamei, alături de care am trăit cea mai fericită perioadă din viață. Statul la țară cu bunica a fost cel mai frumos lucru din copilăria mea, am o nostalgie, mi-e dor de tot ce am trăit acolo și am senzația că nimic nu s-a mai putut compara cu timpurile acelea petrecute la bunica. O zonă a la Proust, în căutarea timpului pierdut. Când mă gândesc la copilărie, instant la bunica și la țară mă gândesc ca reper. Era o zonă cu dealuri, cu copaci mulți, curtea bunicii era frumoasă, aveam animale, erau copiii vecinilor și timpul parcă nu exista. Mâncam pepene direct din felie, fără să o tăiem, țin minte că eram mereu lipicioasă pe coate. Ne jucam cu tărăbuțul, ne dădeam drumul cu el de pe deal, eram accidentați tot timpul. Nu mai zic iarna, era ca în povești, magic, cu mere coapte în sobă.

Ce îți pregătea bunica de mâncare?
Cele mai gustoase erau tocănițele de ardei copți. Și, pentru că ea creștea puișori, tăia câte unul. Era atât de gustos puișorul ăla de țară. (râde cu poftă) Și făcea mâncare la ceaun. Stăteam pe prispă. Doamne, ce perioadă frumoasă!

”Eu citeam cu picioarele pe pereți, mă culcam noaptea târziu. Soră mea era deranjată de acest comportament foarte boem al meu, mă certa că nu spăl vasele”

De mama ta ai fost apropiată?
Da, pe mama o țin minte tot timpul cu unghiile date cu roșu. Erau mici, tăiate scurt și date cu ojă roșie, iar părul îl avea făcut permanentul ăla. Știi? (râd, îi spun că da, fiindcă și mama îl avea la fel) Când venea de la serviciu, o căutam mereu în geantă să văd dacă mi-a adus ceva. Ea lucra la o fabrică de covoare, tesătoare a fost într-o primă fază. Știu că venea cu mâinile tot timpul rănite de la covoare, avea degetele bandajate. Dar avea unghiile făcute. (zâmbește) Îmi plăcea foarte tare să merg la ea la serviciu. Mamă, ce mișto era! Erau numai femei cu halatele alea de fabrică de atunci și cu batice. La prânz mâncau împreună, fiecare punea pe o bancă ce aducea de acasă, zacuscă, brânză, ce avea, și mâncau împreună.

Cum ai copilărit alături de sora ta?
Sora mea este mai mare decât mine cu 6 ani și a fost destul de complicat. Era mai practică, eu artistă, a făcut și contabilitatea, în final. Noi am împărțit o cameră, nu am avut altă posibilitate. Eu citeam cu picioarele pe pereți, mă culcam noaptea târziu. Soră mea era deranjată de acest comportament foarte boem al meu, mă certa că nu spăl vasele, că nu ajut la curățenie. Și începeau bătăile. (râde) Aveam o ușă cu ramă de lemn și geam, iar soră mea o trântea după ea când se enerva și se spărgea geamul. O aud și acum ”Nico, trebuie să mergem să cumpărăm geam până vine mama de la serviciu”. Ne împăcam repede și mergeam să cumpăram geam din banii de pușculiță și să îl cărăm acasă. Tot timpul îi ziceam ”Vezi, dacă tu ai fi un pic mai calmă, nu s-ar întâmpla să spargem geamul de fiecare dată.”. Aveam un geamgiu care ne știa și norocul nostru era că avea prăvălia foarte aproape. Ne intorceam repede acasă, dar la parter locuia o vecină casnică și tot timpul ne pândea, o aștepta pe maică-mea și ne pâra. Venea mama acasă și ne întreba râzând ”Și, fetelor, iar ați spart geamul astăzi?”.(râde cu poftă)

Ce îți lipsește cel mai mult din copilărie?
Faptul că nu aveam griji. Îmi lipsește și viața de oraș mic, la un moment dat cred că orașul mare îți oferă multe lucruri, într-adevăr. Ai multe joburi, alergi de colo colo, câștigi mult mai mult, dar ce iei pe o parte, dai pe alta. Orașul mare îți dă, dar îți și ia. Nici nu am curajul să fac pasul să mă mut în altă parte, pentru că nu știu ce aș putea face în afară de actorie.

”La un moment dat, a venit o prietenă de-ale maică-mii și i-a spus că ar trebui să mă dea la teatru că aș fi bună”

Cum a început povestea ta cu teatrul?
Eram la Galați și mi-a dat doamna învățătoare să joc Cătălina din Luceafărul în clasa a patra. Așa a început totul. Dintotdeauna am avut zona asta de exhibitionistă destul pronunțată, nu am avut frica de ridicol niciodată. Nu mi-e rușine să mă fac de râs și nici nu râd de alții. Și, la un moment dat, a venit o prietenă de-ale maică-mii și i-a spus că ar trebui să mă dea la teatru că aș fi bună. Am mers la Școala Populară de Arte de la Galați, apoi am intrat într-o trupă de amatori, am venit și cu niște spectacole prin București. După aceea am dat admitere la facultate la Iași, m-a sfătuit diriginta mea să merg acolo fiindcă mi-ar fi mai bine decât în București.

Și ți-a fost?
Da, da. Mi-a prins foarte bine acolo, am petrecut un timp valoros și am întâlnit niște oameni pe care aici nu cred că i-aș fi găsit atunci, profesori de la facultate, actori de la teatrul de acolo, colegi din anii mai mari, care m-au ajutat să cresc și să mă dezvolt într-un anume fel ca actriță.

Care a fost primul personaj jucat?
Am jucat Vulpea din Micul Prinț acolo la Iași. A ieșit foarte bine, am fost o vulpe credibilă. După aceea am jucat Magda din Ultima oră de Mihai Sebastian, am jucat Spiridon din Caragiale, Katarina din Îmblânzirea Scorpiei, Irina lui Cehov. Din anul doi de facultate mi-am făcut deja primul meu performance. Am citit De ce fierbe copilul în mămăligă și mi-a plăcut foarte tare. Iar doamna profesoară de mișcare, Dana Coșeru, de care îmi plăcea foarte mult, ne învățat că este bine să ne construim singuri un drum chiar din facultate, să ne vedem în viitor, fiindcă altfel lucrurile nu se întâmplă. Și ne-a spus că, dacă avem idei, ea ne ajută. I-am dat cartea să o citească, am făcut împreună scenariul, iar spectacolul l-a regizat ea și l-am jucat la Sala Studio de la Teatrul Național din Iași.

”Mă recunoșteau oamenii pe stradă. Acuma nu mă mai recunoaște nimeni pe stradă, bine nici nu mă mai interesează ca la început”

Ce a urmat?
În anul trei m-a văzut Ion Sapdaru și m-a luat în primul spectacol al unui teatru independent, care atunci ieșea în Iași, Ateneul Tătărași. Am jucat în prima montare, Morți și vii. Erau afișe în tot orașul și eram foarte fericită, fiindcă nu am visat să joc atât de repede în ceva mare. Mă recunoșteau oamenii pe stradă într-un oraș cultural, în care mersul la teatru însemna ceva. Acuma nu mă mai recunoaște nimeni pe stradă, bine nici nu mă mai interesează ca la început. (râde cu poftă, apoi continuă)
Repetam, până să se închidă teatrele, cu doamna Rodica Mandache un text De ce este nevoie de teatru. Trebuia să ne întâlnim într-o zi în fața casei dumneaei și urma să plecăm împreună. Apar și eu ”Bună ziua, bună ziua!”. Doamna Rodica, extrem de elegantă și cochetă, se uită la mine și zice ”Ia uite-te la tine, artista lu`pește, parcă ești o găină”. Ce să zic? Eu eram trezită de la 7, nu mă aranjasem, luasem textul, fugisem la repetiții, numai de rujat nu îmi arsese mie. (râde)

În ce teatre ai lucrat până acum?
Am fost colaborator la Iași, apoi angajată, pe rând, în Teatrele din Constanța și Brăila, colaborator în Ploiești. Și apoi am ajuns la Teatrul Odeon, unde am și rămas.

Cum s-a întâmplat?
Mai întâi m-am mutat în București să fac un master. Beatrice Rancea, care mă știa de la Constanța, m-a sunat într-o zi să îmi spună că nu îi vine o actriță într-un spectacol de la Odeon și dacă pot să o ajut. Am intrat în Marchizul de Sade, am dus spectacolul la bun sfârșit, iar Dorina Lazăr a pus ochii pe mine pentru că am salvat spectacolul. Am mai dat niște probe aici și nu am luat, dar a venit Andrei Șerban la Odeon și a făcut o mini stagiune cu un spectacol montat de el la New York. Îi trebuiau actori din toată țara și pe mine m-au luat din partea teatrului Maria Filloti din Brăila, unde încă eram angajată. După ceva vreme, m-am angajat la Teatrul Odeon și uite că sunt 10 ani de-atunci. Nu îmi vine să cred că au trecut atâția.

De ce?
Nu mi-aș fi dorit să stau atâția ani în același loc, mă sperie chestia asta cu ”pentru totdeauna”.

”Mi se pare că managerii teatrelor din București nu se mai preocupă, în general, foarte mult de actori, ci, mai degrabă, cum să facă frumos la primărie”

Cum este trupa Teatrului Odeon?
Este faină, în mare parte, sunt colegi cu care joc de plăcere și cu chef. Este o trupă destul de echilibrată. În momentul acesta, dacă mă întrebi pe mine, Teatrul Odeon nu era într-o formă extraordinară înainte de pandemie. Dar poate că era o stare generală a tuturor teatrelor, pentru că știm bine, ce probleme existau cu bugetele înainte de criza prin care trecem. S-au urnit foarte greu lucrurile în ultima perioadă. Totuși, chiar și așa, Teatrul Odeon scotea în alți ani și câte 6-7 premiere. În ultima vreme dacă se fac 2 spectacole, iar după gustul meu nu au fost nici dintre cele mai reușite. Dacă mă întreabă pe mine cineva în momentul acesta: ”Nicoleta, ce o să joci tu când se reia stagiunea în Teatrul Odeon, mai este nevoie de tine?” eu aș răspunde că nu simțeam înainte de izolare că mai sunt atât de necesară trupei. Eu cred că un manager de teatru ar trebui să aibă un plan pe termen mai lung, să se gândească la toate formulele prin care fiecare actor tânăr din trupă să aibă cel puțin un rol principal pe stagiune. Să se monteze texte ofertante, să existe producții de tot felul.

Ce spui tu este una dintre greutățile cu care se confruntă un actor angajat în România?
Da, faptul că trece timpul și, fie nu joacă, fie nu face roluri importante în teatrul unde este angajat, din diverse motive, că nu sunt bani, că nu există viziune. Atunci este forțat să alerge dintr-un proiect într-altul, ca să joace, să bifeze. Nu prea mai exista profunzime de multe ori în ceea ce făceam noi actorii. Poate acum se vor schimba lucrurile.

”Când se leagă toate și joc ceva bun, am impresia că sunt într-un acvariu și plutesc. Când mă simt bine pe scenă, este ceva dincolo de cuvinte”

Teatru independent făceai din această nevoie de a juca sau îți place zona?
Amândouă. Simțeam și simt nevoia să joc și să joc ce îmi place. În teatrul în care sunt eu angajată, nu eram foarte activă înainte de criza asta. De fapt era o problemă generală, nu eram doar eu așa. Mi se pare că managerii teatrelor din București nu se mai preocupă, în general, foarte mult de actori, ci, mai degrabă, cum să facă frumos la primărie. Producțiile erau tot în aceeași zonă, iar când vinea cineva să monteze, discuțiile se purtau tot timpul în jurul bugetelor. Parcă nimeni nu se mai gândea la timpul petrecut la repetiții, la calitatea spectacolelor.

Ce îți place să experimentezi în teatrul independent?
În primul rând îmi place să lucrez cu artiști cu care nu m-am mai întâlnit, regizori, scenografi, actori, muzicieni. Îmi plac temele, pentru că sunt de actualitate, am făcut la Replika un spectaol despre tema migrației, despre românii care au plecat din țară în perioada 2000-2006. Și mi se pare că are foarte mult sens și valoare. Îmi place teatrul social foarte mult.

Ce este frumos în meseria de actor? Și ce te învață ea?
Când se leagă toate și joc ceva bun, am impresia că sunt într-un acvariu și plutesc. Când mă simt bine pe scenă, este ceva dincolo de cuvinte. Am o senzație nemaipomenită. Este o demență frumoasă. Este ca și cum ai alerga pe o bandă și la un moment dat îți iei zborul. (râde) Meseria asta m-a învățat să fiu mai atentă la oameni, să îi ascult, să îi analizez, pentru că am nevoie de inspirație la rândul meu ca să creez diverse personaje.

”Ca actor nu îți este tot timpul bine, mai ales dacă ești unul curios, care pretinde mai mult de la el. Un astfel de actor suferă enorm dacă nu joacă”

Dacă ar fi să arunci o privire de ansamblu asupra teatrului românesc înainte de pandemie, ce mi-ai spune despre el?
Că era, și va fi în continuare, sper, destul de divers. Dar, ce mi se părea cel mai flagrant, era că nu mai conta neapărat valoarea, ci gradul de rudenie. Se practicau nepotismul și moștenirile pe care ți le lasă unul sau altul. Mi se părea că puteai fi mai puțin valoros și să te trezești într-o funcție, sau că puteai să te trezești ditamai artistul într-un teatru de stat, fără să fi făcut nimic. Și toate acestea ne pot face pe mulți să nu mai avem reperul real al valorii proprii, să ne destabilizăm. Cred, de asemenea, că teatrul românesc duce, și asta nu se va schimba curând, lipsă de regizori. Sunt puțini care fac treabă și scot spectacole bune. Actori suntem mulți, regizori nu. De asta foarte mulți actori au migrat spre regie.

Ce întâlniri memorabile ai avut în cei 20 de ani de când ești pe scenă și ce ți-au adus acestea?
Am avut câteva întâlniri memorabile, dar nu aș vrea să nominalizez, pentru că poate uit pe cineva și se supără (râde). Dar pot să îți spun că, cele care au fost, mi-au adus încredere în mine, m-au făcut să caut, m-au învățat să fiu prezentă și ancorată în realitate. Unele mi-au trezit spiritul de curiozitate și curajul de a mă arunca în tot felul de proiecte independente, în care am făcut și dramatizare, și regie.

Dacă ar fi să dai niște sfaturi tinerilor care sunt acum studenți la teatru, la început de drum, adică, ce le-ai spune?
Le-aș zice că, dacă mai au îndoieli legate de decizia de a face teatru, să își asculte instinctul. Ca actor nu îți este tot timpul bine, mai ales dacă ești unul curios, care pretinde mai mult de la el. Un astfel de actor suferă enorm dacă nu joacă. Actorii sunt oamenii cei mai atipici, dacă nu muncesc se consumă, fiindcă nu se pot exprima. Corporatiștii se bucură când au zile libere, noi ne bucurăm doar atunci când muncim foarte mult. (face o pauză) Întorcându-ne la întrebarea ta, aș sfătui toți studenții să meargă să vadă spectacole, cât mai multe, să își formeze ideile lor, să învețe să gândească cu capul lor, nu cu al altora. Să nu se lase influențati. Pentru că teatrul se face în zeci de feluri, iar acum pare că învățăm unele noi, odată cu această criză.

 

***

Pe actrița Nicoleta Lefter o puteți vedea, atunci când se vor redeschide teatrele, în:
Jocul de-a vacanța, Pescărușul, Titanic Vals, Obezul, Proiectul Revoluția – Teatrul Odeon
Work. No travel – Centrul de Teatru Educațional Replika

În aceste vremuri de izolare prin care trecem cu toții, Nicoleta Lefter pregătește un one-woman-show după Jurnalul Mariei Banus, pe care îl va juca online.