Cu ochii în lacrimi și discursul despre iertare al unuia dintre personaje am plecat de la premiera spectacolului MASS de la unteatru (co-producție cu Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu). ”Am nevoie să iert ca să pot iubi din nou”. N-aș fi înțeles profunzimea și adevărul din cuvintele astea în urmă cu doi ani, iertarea mi se părea ceva imposibil în anumite cazuri. Cum ierți un om care îți face rău cu bună știință? Până într-o zi, în care am înțeles că iertarea este despre noi înșine și munca cu sine, este un proces greu la finalul căruia, da, poți iubi din nou. Sau măcar poți trăi din nou în liniștea pe care ura și învinuirea o răpesc inevitabil. Despre asta vorbește Fran Kranz în textul său (după care există și un film apărut în 2021) aplecându-se cu atenție și eleganță asupra unor teme dureroase: boala psihică și portul de arme legal, care, în același context, duc la adevărate tragedii, doliul și toate sentimentele care vin cu el: neacceptarea, furia, frica, tristețea; iertarea, iubirea, umanitatea în situații de pierdere. Textul nu povestește doar despre pierderea de vieți umane, ci și despre oamenii care rămân în urmă – rude ale victimelor, rude ale agresorilor, care se trezesc brusc într-o realitate în care trebuie să învețe să trăiască cu rana adâncă a pierderii. Este greu de cuprins cu mintea cum ar putea părinții unui copil împușcat mortal de alt copil să se așeze la o masă cu părinții agresorului și să discute. Darămite să facă pace.
Este foarte bun și greu textul scris de Fran Kranz, care trece spectatorul prin povestea unui atentat din rândul adolescenților și prin toate straturile de doliu al părinților. Cei care au nevoie să înțeleagă. Dar ce mai contează cum s-a întâmplat totul și care au fost semnele, nebăgate în seamă, care ar fi putut preveni o asemenea tragedie? Cei care au nevoie să își urle durerea. Cine suferă mai mult? Poate fi durerea măsurată în funcție de anumite criterii?
O masă, patru scaune și o boltă pictată cu scene de luptă și sfinți. Un loc de întâlnire între cei rămași în cea mai grea realitate posibilă, însingurați și schingiuți emoțional. Un spațiu de examinare a durerii creat de regizorii Andrei Grosu, Andreea Grosu și scenograful Vladimir Turturica aduce împreună familiile criminalului și victimei, într-un efort supraomenesc de a face ceva mai mult decât a sta în durere, în neputință și resentimente. Nevoia de a înțelege ceva ce nu poate fi înțeles, dorința de a schimba ura cu dialogul, însingurarea cu apropierea par să existe în toți cei care se strâng în jurul mesei.
Spectacolul de la unteatru nu-ți dă niciun moment de respiro, și mi s-a părut admirabil că cei doi regizori au reușit să creeze un cadru autentic de umanitate și vulnerabilitate în fața pierderii. Cum l-am văzut eu, mi s-a părut că un scop al acestui spectacol ar putea fi discuția despre umanitate la un nivel pe care nu îl putem cuprinde ușor cu mintea, despre vindecare fără exces de patetism. Și despre cât de singuri ne poate face ura să trăim.
Replicile scrise de Fran Kranz sunt directe, tăioase, informațiile sunt dezvăluite cu țârâita, așteptarea naște tensiune, iar spectatorul simte totul la cote înalte. Nu îți poți lua ochii de la scenă nici măcar un minut, cel puțin eu așa am pățit, nici servețelele de șters nasul n-am reușit să le scot din geantă. Și nimeni din sală nu s-a mișcat cât a ținut spectacolul.
Actorii din distribuție funcționează impecabil împreună, iar separat fiecare se contopește cu personajul său și cu emoțiile acestuia, învârtindu-se în jurul mesei fără să poată vreunul să se așeze mai mult de câteva momente. Poate doar atunci când greutatea devine copleșitoare. Uitându-mă la ei, mă gândeam cum sunt la final de reprezentație, fiind și părinți în viețile lor de zi cu zi, cât le ia să se scuture de personajele lor?


Marius Turdeanu (Jay) și Mihaela Trofimov (Gail) sunt părinții victimei.
El vine clocotind la întâlnire, cu un tumult și o furie interioare atât de puternice, pe care se forțează din răsputeri să le țină sub control. Se vede totul fizic, pe fața lui, se simte în tonul pe care încearcă să și-l dozeze, în pumnii strânși și în corpul contractat. Cade în emoțiile prea mari, izbucnește și atacă, revine, respiră și aproape că te temi de următorul moment în care va exploda. Și este uimitoare la final schimbarea geometriei corpului, când lucrurile se așază și tot năduful este eliberat, iar Jay respiră și se prăbușește epuizat pe scaun zicând ”Simt nevoia să beau o cafea!”.
Mama este amorțită și transfigurată de durere. Limbajul corporal al Mihaelei Trofimov este la fel de sugestiv, pare o femeie sfâșiată și sfârșită de suferință, de frustrare și de atâtea ”de ce?”-uri și ”cum?”-uri, care nu mai duc nicăieri. A obosit rău, abia dacă mai poate rosti un cuvânt fără să se chinuie. În final, iertarea este eliberatoare și pentru ea, și spune că doar iertând poate iubi din nou, și-l poate aminti și se poate reconecta cu fiul ei, dincolo de moarte.”Am nevoie să iert ca să pot iubi din nou”.
Ofelia Popii (Linda) și Richard Bovnoczki (Richard) sunt părinții agresorului, un copil ale cărui probleme mintale erau destul de grave – bun tare pasajul din text despre psihopatie și confuziile care se fac în societate – însă nimeni nu le observase din timp. Este în ambii o furtună atât de mare de emoții: vină, regret, durere, rușine, dor, nevoia de a-și reabilita copilul, pe care am simțit-o și noi cei din sală.
Ofelia Popii este pur și simplu magistrală în rolul mamei mistuită de întrebări și tristețe. De ce copilul ei? Cum, când s-a transformat un băiețel nevinovat într-un criminal cu sânge rece? Ce i-au făcut la cap jocurile alea pe calculator? Suferă enorm, chiar dacă este mama unui agresor, suferă ca mama, și are tot dreptul. Doar pentru că fiul ei ucisese cu sânge rece alți adolescenți, nu ștersese un gram din iubirea uriașă pe care i-o purta și după moarte.
Richard Bovnoczki își trăiește personajul cu toată ființa – este fascinant să-l observ pe acest actor de fiecare dată. Iar dacă soția lui se rupe în bucăți în fața lui Jay și a lui Gail, fără să-și cosmetizeze frământările și greul interior, Richard pendulează cu măiestrie între vină, stare de șoc, rușinea de a-și arăta durerea fățiș și marele regret de a nu-și fi cunoscut fiul, despre care spune că era cel mai bun prieten al său. Chiar și când izbucnește, o face atât de controlat și vezi, de fapt, sub masca aia de bărbat puternic, câtă suferință încape într-un tată care-și pierduse copilul.
MASS este un spectacol greu și incomod, care arată cât fragilă e viața, cum se poate schimba totul într-o clipă și cât de cathartică poate fi iertarea. Vindecarea sufletului numai cu iertare și iubire se întâmplă. Iar eu și pentru asta v-aș îndemna să îl vedeți, pentru câtă nevoie de vindecare și iubire există în el (și în fiecare dintre noi), dincolo de actul artistic valoros. Mulțumesc!
𝗠𝗔𝗦𝗦
Text: Fran Kranz
O co-producție Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și unteatru
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Cu: Ofelia Popii, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki, Marius Turdeanu
Foto cover: Mihaela Petre