„Și atunci, cel atotputernic îl pedepsi și-l dădu pe mâna femeii”. Ce faci când o zeiță îți bate la ușă? Cine conduce pe cine în procesul de creație al unui spectacol de teatru? Cine domină pe cine într-o relație dominator-dominant, în care rolurile nu sunt foarte bine stabilite? Cât de puternică este, de fapt, o femeie vulnerabilă? Și cât curaj să ai, ca să te expui, exact așa cum ești în relația de cuplu, și în viață, în general?
Un joc senzual, fetișuri, sado-masochism și role-playing care intrigă spectatorul, o piesă într-o piesă interesantă prin temele abordate și personaje, și doi actori senzaționali mi-au făcut o seară de marți minunată, la Unteatru.
Venus in fur este un spectacol curajos și dinamic pus în scenă ferm, cu umor, și multă energie de Elena Morar, o tânără regizoare care orchestrează inedit o poveste pe teme tabu, scrisă de David Ives. În care puterea feminină triumfă, răzbunând parcă toate abuzurile asupra femeii, și nu numai (textul care rulează la final pe plasmele din scenă vă va lămuri mai exact).
Conflictul principal al piesei trece spectatorul prin diverse momente, care au legătură cu abuzul și raporturile de putere existente în domeniile creative și este susținut cu o energie debordantă de Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki, a căror chimie este electrizantă. Și de la care nu mi-am putut lua ochii nici cât să beau o gură de apă. 🙂
Nu doar că spațiul de joc este amenajat la un metru de spectatori în locul intim de la Unteatru, dar dinamica lor pe scenă, modul în care se conectează și se completează, expresivitatea și schimbul rapid de personaje pe care fiecare îl face, nu te lasă să ieși din poveste cât ține spectacolul.
Thomas Novacek, un dramaturg-regizor, încearcă să găsească actrița potrivită care să facă un personaj feminin dominator, dar se lovește doar de amatoare cu voci pițigăiate și dicție slabă, care nu pot pronunța corect ”inextricabil”. Când se pregătește să abandoneze, descurajat de castingul susținut, în teatru dă buzna o actriță explozivă și imprevizibilă, care îl va surprinde în toate modurile posibile. Semn că, de la cine te aștepți cel mai puțin, te poate uimi și duce în extaz în moduri cum n-ai gândit.
Silva Helena Schmidt, pe care doar într-un spectacol am mai văzut-o, Organic, stăpânește o serie de date artistice, întregite de o senzualitate și o expresivitate corporală aparte. Strălucește natural în rolul Wandei, actrița haotică, cool, puternică și hotărâtă, foarte inteligentă care, moment cu moment, mai scoate la iveală câte un as din mânecă, pe care îl flutură regizorului elitist, fix în figură. Și-apoi, pentru că este o piesă în piesă, ea este și Vanda, o aristocrată boemă, elevată, o dominatoare care debordează de sexualitate.
Richard Bovnoczki interpretează, așa cum ne-a obișnuit în toți acești ani, impecabil, elegant, cu nuanțe subtile unde este cazul și explozii de forță, un regizor frustrat, cu multe ascunzișuri personale, printre care nevoia de a fi dominat. Pe care, fiindcă are de păstrat aparențele și o logodnică, și-o trăiește prin personajul pe care îl creează, subjugat de zeița Venus în blănuri.
Cei doi actori funcționează remarcabil împreună, într-un amestec bine dozat de exuberanță, sensibilitate, forță, senzualitate și umor. Mult mi-au plăcut amândoi, iar Venus in fur, spectacolul Elenei Morar, este cu siguranță de văzut și de revăzut pentru mesajele sale, pentru modul în care este făcut și emoțiile pe care le simți ca spectator.
Scriam mai sus că, la final, când conflictul din scenă se încheie, iar actorii sunt aplaudați cu ovații, undeva pe două ecrane rulează un manifest al regizoarei:
”Pentru regizorul care îmi povestea în a doua zi de când ne cunoșteam, cum există doar actrițe, nu actori, și doar regizori, nu regizoare.
Pentru regizorul care în a treia zi de asistență, îmi povestea cum o femeie atunci când este violată, se excita fizic, ca mecanism de apărare împotriva agresorului, și uneori are chiar orgasm.
Pentru regizorul care susținea că actrița lui principală nu e suficient de sexy pentru că lui nu-i vine să se culce cu ea.
Pentru regizorul care s-a supărat că am refuzat să fac figurație în desuuri în spectacolul lui, deși treaba mea era de regizor tehnic.
Pentru regizorul care avea ca proiect suprem – nefăcut încă – un spectacol în care Mike Tyson să bată timp de două ore o tânără fată, într-un cub de sticlă. iar fata să se ridice după fiecare lovitură, din ce in ce mai puternică. spectacolul s-ar fi numit “cancer”.
Pentru performerii care încheie unele producții fără să fie plătiți, dar cu stres post traumatic lejer cauzat de regizori sadici sau impostori și aplaudat de branșă ca genialitate.
Pentru dățile când mi s-a spus că “actorilor le place să pui biciul pe ei”,
pentru dățile când actorii chiar au vrut să pun biciul pe ei.
Fetișizarea actorilor poate crea monștri.”.
Venus in Fur
Cu: Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki
Regia: Elena Morar
Copyright: Adi Bulboacă
