La 40+ ne îndrăgostim ca la 16. Oh, what a joy

M-am îndrăgostit. La 40+ m-am îndrăgostit ca o puștoaică de 16 ani, minus fluturii ăia enervanți, care nici măcar nu țin de îndrăgosteală sau iubire, ci de altele de la căpuț, dar asta este altă poveste. Nici nu mi-am dat seama când s-a întâmplat, dar m-am trezit într-o zi și am observat că cineva ocupă destul de mult spațiu în gândurile mele. Că reflectez mai mult la viață și la bucurie, decât la boală și moarte – una dintre temele majore ale ultimilor 5 ani din viața mea. Că abia aștept să ne scriem – doh, this fucking modern life, în care ne vedem atât de rar și atâtea se pierd doar pentru că nu ne întâlnim mai mult fizic. Că nu mai aveam o problemă să vorbesc seara la telefon, iar eu NU VORBESC seara la telefon. Că mă bucura orice fel de interacțiune cu el. Soră mea mi-a zis: „fetică, eu cred că tu ești îndrăgostită”. Iar eu i-am spus: ”ei, căcat, nu, că n-am fluturi, pur și simplu mă bucur de relația asta, oricum ar fi ea”. Dar eu eram îndrăgostită ca la 40+, fără fluturi, cu calm și bucurie, cu dorință de interacțiune și teamă zero de a mă arăta așa cum sunt. E cam frumos, vă zic pe serioaselea.

M-a lăsat în pace soră mea. M-am lăsat și eu, am continuat să stau în prezent, curioasă și deschisă, și să mă bucur de fiecare moment, iar când intervenea mintea și îmi zicea că „ar trebui să”, „dacă..?” mă străduiam să ies din ea. Și să revin în inimă, unde este adevărata noastră inteligență. Vreme de câteva săptămâni – știu exact câte, pentru că dacă memoria mea funcționează uneori excelent, este atunci când am relații sau interacțiuni cu sens pentru mine – am împărțit lucruri intime, am fost continuu în contact, am râs, ne-am și contrazis. Când ne-am cunoscut live, am simțit nu doar că îl cunosc de-o veșnicie, ci că sunt în siguranță să fiu eu însămi, să vorbesc fără frică despre lucrurile care mă preocupă și despre cele care mă întristează.

M-am îndrăgostit, și, exact ca în povești, totul a durat „3 zile și 3 nopți” – exagerez, dar cam pe-acolo. Am trăit un altfel de „final fericit”, pe care nu l-am înțeles imediat. Psiholoagă-mea mi-a zis să-mi dau pace, să nu ruminez ceea ce s-a întâmplat, să nu mă întreb obesesiv „de ce”, fiindcă n-am să primesc imediat vreun răspuns. Ci să fac ce am învățat ca proces de lucru cu o situație nouă de viață care generează trăiri de tot felul, nu doar dintr-alea roz. Să integrez emoțiile, să stau în ele, chiar dacă n-au fost tocmai confortabile, să descarc ce se simte ca durere și „inimă frântă” (mă rog, acolo e mai mult mintea, dar totuși) prin scris și vorbit, iar când va fi momentul voi vedea despre ce a fost vorba în poveste. Și ce mi-a adus bun experiența asta.

Am văzut un documentar splendid cu Nora Iuga și vă zic – doamnelor în special, dar și domnilor, poate vreți să înțelegeți mai bine femeile – să îl vedeți negreșit când va apărea (eu am fost privilegiată să îl vizionez înainte). E făcut de Carla Teaha și se numește „De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin”, în care scriitoarea povestește la un moment dat cum iubirile fulgerătoare și neconsumate (fizic, relațional) i-au adus cele mai profunde trăiri și revelații. M-am regăsit mult în povestea ei, dar noi suntem învățați că iubirile trebuie musai să aibă un final fericit sau o relație fizică împreună, măcar o perioadă, altfel sunt eșecuri, neîmpliniri. Și mi se pare că pierdem din vedere tocmai faptul că interacțiunile astea, în care simțim și trăim niște momente frumoase, în care suntem vii și ne bucurăm, sunt la fel de prețioase. Tot ce trăim este pentru noi și evoluția noastră. Totul, totul este pentru binele nostru, chiar dacă în anumite conjuncturi de viață nu avem înțelepciunea să vedem asta.

Când s-au dus din frustrarea și furia generate de îndrăgosteala mea 🙂 – foarte normale de altfel – am stat cu mine și am înțeles ce fusese acest „final fericit” atipic. Și ce îmi aduseseră, de fapt, acea întâlnire și acel om trecător prin viața mea. Poate că n-are sens să menționez lecțiile mele, conștientizările și reflecțiile. Au fost câteva importante, dar nu vreau să scriu despre ele. Ce vreau, totuși, să las aici, este că mintea, mintea și așteptările noastre ne împiedică cel mai tare să ne bucurăm de ceea ce este, ce vine înspre noi pentru noi, atât cât este, fără să vrem mereu următorul pas și mai mult, fără să ne atașăm de vreun rezultat sau de materializarea proiecțiilor personale. Întâlnirile, oamenii, experiențele ne aduc tot timpul ceva valoros, chiar dacă nu ne conduc în direcția pe care ne-am închipuit-o, poate nici nu trebuie. Dacă ne scuturăm, însă, de ceea ce ne servește mintea și stăm în suflet, vedem cât de binecuvântați am fost în acele momente. Și asta face „toți banii”. În plus, Duamneee, vă zic cu tot sufletul, îndrăgosteala e mișto la 40+, fără fucking fluturi, din instanța aia de adult conștient de tot ceea ce a trăit și continuă să trăiască.