István Téglás vine din Baraolt, județul Covasna, unde s-a născut și a crescut o vreme. Până la terminarea liceului, mai exact. A mers apoi în Târgu Mureș la facultate, ca să învețe actorie. A trecut prin Timișoara, Sfântu Gheorghe, Elveția, New York și a ajuns să se stabilească în București. Unde își imagina, la prima venire aici, că lumea artistică este mai deschisă. Spune că s-a înșelat. Între timp a învățat să renunțe la așteptări, atât în viața profesională, cât și în cea personală, ca să îi fie mai bine.
Este un actor-performer cu niște calități artistice excepționale, expresivitate și flexibilitate pe care rar le vezi împreună la un actor. Deși nu și-a dorit să fie actor, nici maghiar, nici român, a ajuns unul dintre cei mai apreciați din București. Joacă în multe spectacole la Teatrul Național București, unde este angajat. Și experimentează cea mai mare libertate artistică în teatrul independent, unde are mai multe proiecte. Își face cu mare seriozitate meseria, dar mai mult decât actoria îl interesează viața în sine, să înțeleagă tot ceea ce trăiește și de ce.
István mi-a povestit despre copilărie, singurătate, teatru și film, iar la final mi-a zis în maghiară următoarele: ”Boldog karácsonyt és nyugodt ùj évet!”. Este de bine, vă asigur. 🙂 Vă invit să descoperiți, în cele ce urmează, un om de o sensibilitate aparte.

Dragă István, am de multă vreme o curiozitate. Pe tine nu te doare nimic când te contorsionezi în toate acele poziții în care te vedem pus prin spectacole? Ca cea din Pădurea Spânzuraților, de exemplu?
Ba da, cum să nu mă doară? Dar nici nu mă mai gândesc. Fac ce îmi cere regizorul. (se ridică și îmi arată cum stă în personaj și vorbește din acea poziție) E greu să și vorbesc așa, n-am aer, îmi vine stomacul în gât, eu nici nu mănânc înainte de spectacol. Dar m-am obișnuit. (se îndreaptă și se așază sprinten la loc)
Cum a fost anul care se încheie pentru tine?
Greu. De o perioadă de timp, fiecare an mi se pare la fel de greu. Așa a fost și 2019, oare cât mai durează treaba asta? Chiar nu am ce să îți zic mai mult, pentru că acesta este lucrul care mă miră de fiecare dată: ”Frate, a fost greu și anul ăsta!”. (îi spun că îl înțeleg perfect)
Cine este István când nu este pe scenă sau pe platoul de filmare?
Un om normal. Ce mi-aș dori, și nu fac, este să citesc mai mult. Căci, în rest, am mici plăceri de tot felul, cum are fiecare. Dar îmi doresc să pot să citesc mai mult.

Am văzut că te implici și civic în diverse acțiuni.
Am perioade și perioade când mă implic. Uneori nu am energie deloc, pentru că am atât de multe lucruri de făcut, încât nu mai am timp liber, nu reușesc. Și nici nu mă uit la știri în perioada aceea. Nu vreau să știu nimic din ceea ce se întâmplă. Sigur că apoi revin și mă conectez la realitatea curentă.
Mai există speranțe pentru România?
Sincer, nu știu. Și, oricum, speranțele mele nu mai au legătură cu România. Sunt mai globale și mai personale decât România. Îmi doresc să mă înțeleg cu oamenii cu care mă întâlnesc. Oricum, la cum a ajuns lumea și la cum sunt eu construit, îmi dau seama că eu trebuie să stau din ce în ce mai departe de lume, ca să am liniște și pentru sănătatea mea.
Chiar crezi că ai putea să te izolezi în lumea din care faci parte?
Lumea teatrului seamă cu lumea politică, din păcate. Este foarte coruptă. În primul rând la nivel uman. Știu că din afară se vede altfel, dar nu este mereu cum se vede. Sigur că nu am nicio șansă să mă izolez, pentru că unii oameni intră cu bocancii în viața mea. Dar nici nu mai sunt disponibil oricând și oricum. Până la urmă eu nu sunt dator nimănui, cum nimeni nu îmi este mie dator. Cred că am reușit să îmi fac treaba bine, peste tot, chiar dacă uneori poate am fost dificil sau m-am comportat altfel decât au așteptat unii oameni. Nu m-a cumpărat nimeni niciodată, nu am fost disponibil să fiu cumparat, nu am făcut compromisuri, nu am fost ajutat de absolut nimeni din familie sau de cunoștințe, care să mă pună undeva doar pentru că ne știm. Am făcut totul pe munca și pe nervii mei. Iar acest lucru contează pentru mine.
”În fiecare seară, eu eram singur în grădiniță o așteptam pe mama. Cu mine mai erau femeile de serviciu sau bucătăresele, pe care eu le distram.”
Aș vrea să călătorim un pic în timp. Îmi povestești despre copilăria ta?
Am copilărit în Baraolt. Ca să o iau mai poetic, vreau să îți povestesc că primele amintiri pe care le am din viața mea multă vreme nu am știut că erau vise, coșmaruri. Fugeam mereu de ceva și nu mă puteam mișca. În primii ani din viața mea am trăit cu gândul că toate s-au întâmplat. Apoi, când m-am făcut mai mare, mi-am dat seama că acelea erau doar niște vise tâmpite, deci era momentul să trec peste ele. Așa a fost cam prima perioadă a vieții mele. Vorbesc despre ce se întâmpla înăuntrul meu, desigur. Stăteam des singur în casă. Am stat foarte mult timp singur și cred că toate fricile pe care le trăiesc astăzi, cumva de acolo le am.
Ai tăi unde erau?
Ai mei au divorțat când eu aveam patru ani și tata a plecat, s-a rupt de noi. Mulți ani nici nu am vorbit cu el. Am rămas cu soră mea și cu mama mea, dar sora mea mergea la școală, iar maică-mea la serviciu. Deci eu eram singur toată ziua. La grădiniță, când veneau părinții după copii, mama nu putea să vină, pentru că lucra până la ora șapte seara. În fiecare seară, eu eram singur în grădiniță o așteptam pe mama. Cu mine mai erau femeile de serviciu sau bucătăresele, pe care eu le distram. Inventam tot felul de dansuri, jocuri, și făceam pe artistul. Iar ele mă aplaudau.

Cum te simțeai, îți amintești?
În mine erau un gol, o durere imensă și o așteptare apăsătoare, dar, în afară, păream vesel, fiindcă distram oamenii. Acuma pare foarte patetic ce povestesc, dar chiar așa era. Și, uite, în meseria pe care am ales să o fac, de multe ori mă simt exact așa. Fac multe chestii comice pe scenă sau la repetiții, unele fără intenția mea. Cred că vin așa natural. Să nu crezi că îți povestesc acum ca să mă lamentez. Sau că mi-este milă de mine, fiindcă nu este deloc așa. Este doar realitatea. Întorcându-mă la copilărie, au urmat primii ani de școală, când iar am stat foarte mult timp singur. Atunci am descoperit pictura și alte activitați artistice. Am și participat la o grămadă de concursuri de pictură pe care le-am câștigat.
”Cred că a înțelege ceea ce trăiești și de ce, este un scop în sine al vieții. Sau cel puțin la mine așa pare.”
Îți construiai frumos o lume exterioară care să te bucure în singurătatea ta?
Absolut. Dar, uite, gândindu-mă acum cu mintea de adult la acea perioadă, nu o văd ca pe ceva foarte negru. Îmi dau seama că eu mereu am avut perioade de singurătate. Și la facultate am avut aceeași senzație de singurătate uneori. Și acum sunt la fel. Veneam astăzi pe drum să ne vedem și mă gândeam că această singurătate este aceeași pe care o am de când aveam doar câțiva ani. Și cred că a trebuit să trec prin anumite faze ale acestei solitudini, să-i zicem mai bine așa (râde), doar ca să o pot înțelege și să văd la ce îmi folosește.
Ai început să descifrezi treaba asta?
Da, dar nu aș avea concret ce să spun încă, pentru că abia acuma s-a produs în mine un declic să caut mai adânc, să văd la ce îmi este bună această singurătate. Și cred că sunt pe cale să înțeleg. Deci nu aș vrea să intru, deocamdată, în detalii. Mai ales că este un proces interior. Îmi dau seama că toată viața a fost sentimentul ăsta prezent în mine, dar cred acum că solitudinea m-a ajutat cumva. Normal că am avut perioade negre, cum are toată lumea, dar mereu am reușit să trec peste ele nu pentru că cineva m-a scos din ele, ci tocmai pentru că am stat în ele, le-am înțeles și mi le-am asumat în totalitate. Cred că a înțelege ceea ce trăiești și de ce, este un scop în sine al vieții. Sau cel puțin la mine așa pare. Acesta cred că e cel mai mare scop al vieții mele. Să înțeleg.
Dacă ar fi să numești o perioadă plină de bucurie din viața ta, care ar fi?
Nu am una anume care să îmi fi rămas în minte așa. Am avut în fiecare perioadă a vieții mele momente de bucurie. Bineînțeles, ele au fost mai pronunțate când am întâlnit pe cineva cu care m-am înțeles foarte bine și puteam vorbi despre lucrurile care mă preocupă pe mine.

Relația cu mama și cu sora ta cum a fost?
(intervine tăcerea și este unul dintre acele momente în care aleg să întreb dacă omul din fața mea este bine, își drege vocea și continuă) Nu este nimic nasol doar că mi-ai amintit. Relația mea cu ele a fost un pic distantă uneori. Mă refer la trecut în ceea ce privește relația cu mama, pentru că acum ea este aici în fiecare lună și mereu a fost lângă mine. Cu sora mea mă văd rar, pentru că locuiește în Ungaria (face din nou o pauză, apoi continuă) Nu pot să schimb acest lucru în mine și mi-e ciudă. Îmi este foarte greu să las pe cineva lângă mine, să îmi fie aproape. Și încă nu pot să înțeleg de ce, iar dacă există un răspuns, aș vrea să îl găsesc. (schițează un zâmbet) Sunt foarte sociabil, am fost și sunt în multe cercuri miezul unor întâlniri, dar, în același timp, mi-e foarte greu să las oamenii să vină aproape.
Mai ai de lucru cu tine poate.
Da, clar da. Vreau să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Și nu într-un fel retoric. Chiar aplicat. Îmi dau seama că am trăit jumătate de viață și vreau să văd cum mă duc mai departe în ea. (schimbă brusc registrul) Apropo, sunt oameni care zic că am profil de psiholog. Așa m-am crezut și eu, până m-am dus eu la terapie și am zis apoi: ”Stai, că nu e chiar așa!”. (râde)
Ce ai învățat în terapie, dacă tot facem această paranteză?
Am învățat foarte multe lucruri, dar, până la urmă, pentru că sunt convins că eu am de cele mai multe ori dreptate, fac tot cum știu eu. Terapia m-a ajutat, dar nimeni nu trăiește în locul meu și sunt încă suficient de egoist și căpos să cred că este bine așa cum fac eu.
”De când mă știu, și nu exagerez, sunt conștient de faptul că mai multe am învățat singur, am descoperit făcând.”
Ai descoperit dansul la grădiniță, când le distrai pe doamnele de acolo. Ce a urmat?
Am fost în trupe de dans de mic, unde practicam și așa a început să se dezvolte această latură a mea. Dar nu am studiat dans, nu am pregătire nici acum. În liceu am început cu teatrul. Am fost tot într-o trupă, iar persoana care o coordona făcea din acel mediu unul în care ne simțeam liberi și creativi. Nu făceam neapărat spectacole, ci exerciții, ne descopeream. M-a atras mult această experiență. Coordonatoarea nu era din zona teatrului, însă ne strânsesem acolo toți și experimentam. Făceam din poveștile noastre roluri nu învățam unele scrise, și era mult mai fain așa, pentru că eram noi și se construia totul din ceea ce aveam noi de spus.
Mergeai și la chefuri în liceu?
Da, da. Eram și la chefuri, petreceam. Eram un pic mai descreierat așa, foarte wild. Făceam multe tâmpenii și, chiar dacă am trecut prin multe situații nasoale, cumva a fost funny. Nu am provocat drame, dar făceam multe prostii. Nu am fost cuminte deloc. (râde)
Dar la facultate, te-ai cumințit?
La facultate am fost foarte ascultător pentru că eram și într-un oraș foarte mare, Târgu Mureș, unde părea că lumea se pricepe la teatru, iar eu voiam să învăț. Când am plecat eu de la Baraolt, am zis peste tot că am venit acolo să fiu ajutat, să învăț. Și, na, că nu s-a întâmplat mare lucru acolo. Până la urmă eu singur a trebuit să îmi dau seama, să învăț și să fac ceva cu meseria asta. De când mă știu, și nu exagerez, sunt conștient de faptul că mai multe am învățat singur, am descoperit făcând. Asta nu înseamnă că nu apreciez oamenii și profesorii, în general. Am întâlnit mulți care m-au ajutat, m-au susținut, dar niciodată în contexte oficiale, în instituții sau în școli. Sau poate am avut eu așteptări mult prea mari de la școală. Asta este drama vieții mele: așteptările. (râde cu poftă)
Te-ai și distrat la facultate?
Da, în afara școlii tot wild eram, când era de distracție. Eu oricum voiam să ies în evidență, așa că mă dădeam în spectacol la petreceri, la evenimente. Am avut și relații, dar nu am avut norocul să fie nici multe, nici faine.
”Este foarte greu să joci într-o limbă care nu îți este maternă. Și acum am probleme, iar uneori nu îmi vine să cred că vorbesc limba română atât de bine. ”
Cum ai ajuns să joci atât de bine în limba română?
Nu mi-am luat vreun meditator, dacă mă întrebi (râde), dar au fost persoane care m-au ajutat mult. Și, ca de obicei, a fost lupta mea cu mine, căutarile mele. Ce să zic, lupta este o constantă a vieții mele. (face o pauză, apoi continuă) Nu mi-am propus să devin actor român. Dar nici actor maghiar nu m-a interesat să fiu. Mi-am adus aminte acum de asta, fiindcă atunci când eram la Mureș un regizor maghiar de acolo a zis văzându-mă într-un examen: ”Téglás nu o să devină niciodată un actor maghiar!”. Și, până la urmă, a avut dreptate. (râde) Dar, să știi, că este foarte greu să joci într-o limbă care nu îți este maternă. Și acum am probleme, iar uneori nu îmi vine să cred că vorbesc limba română atât de bine, că am învățat-o și că pot să îmi fac personajele credibile în ea.

Care a fost drumul de la maghiară la română pe scenă?
Prima dată am fost angajat la Secția Maghiară a Teatrului de la Timișoara, unde jucam doar în maghiară. Apoi, când am venit în București, am jucat în spectacole de dans la început. M-a ajutat Vava Ștefănescu, datorită ei am și venit în București unde voiam să fiu în zona performativă. Ulterior am plecat cu proiecte în străinătate, în Elveția, în New York, unde am avut turneu cu un spectacol făcut la Arad. Îmi vine să râd acum, mă rog, omul când vine de niciunde, nu știe mai nimic. Noi am dat spectacolul la Saint Mark’s Church, unde mulți artiști au dat reprezentații. Acolo este o biserică, iar în timpul săptămânii teatru, dans, spectacole etc. Când am fost acolo, habar nu aveam ce este Saint Mark’s Church, nici nu știam unde am ajuns.
Te-ai întors în România imediat după turneul la New York?
Da, nici nu m-am gândit să rămân acolo. Făcusem câteva proiecte mici aici, părea că am o stabilitate. Plus că, eu deja o luasem de atâtea ori de la zero în anumite orașe, că nu mai aveam chef să o iau și în America. Îmi doream să fac foarte multe, eram încă la început în zona de performance. Centrul Dansului era și el pe la începuturi și părea că va avea proiecte mari. Ulterior, lucrurile s-au schimbat, centrul nu a mai avut șansa să facă proiecte de anvergură. Îți dai seama, eu nu aveam efectiv din ce să trăiesc, așa că m-am îndreptat înspre teatru.
Jucasei deja și în teatrul la București, trecusei testul limbii române?
Da. Înainte de a pleca în America făcusem primul meu spectacol de teatru la Teatrul Odeon – Epopeea lui Ghilgameș. Acela a fost primul meu proiect în teatru, în București, în limba română. Este amuzantă istoria. Regizorul văzuse niște poze cu mine expuse într-o cafenea din Cluj, și a întrebat: ”Cine este acest băiat?”, iar o prietenă de-ale mele, actriță, i-a spus că sunt actor în București și că nu fac nimic momentan. M-a sunat și m-a chemat la o probă. Așa am ajuns să joc prima dată la Odeon.
”În lunga perioadă în care mi-a fost teamă că nu voi mai avea niciun fel de libertate, nici nu m-am angajat într-un teatru de stat.”
Cum era viața de actor independent în București? Știu că înainte de a te angaja Odeon ai jucat mult în independent.
Au fost destui ani în care nu am fost angajat, jucam în independent. Mi-a fost foarte greu cu banii, mi-a fost greu și să joc. Spectacole erau, nu erau. Bine, adevărul este că eram și selectiv, nu voiam să fac orice. (râde) Mi-am și luat-o de multe ori pe treaba asta, dar nu îmi pare rău.
Ai decis să te angajezi ca să ai stabilitate financiară?
Nu, m-am angajat pentru că mi s-a propus. Era greu în independent, dar până la urmă am ajuns să lucrez destul de mult, pentru că asta îmi doream. Nu o făceam doar de dragul banilor și pentru a deveni cunoscut, ci pentru că îmi place meseria asta. Și sunt un om foarte serios când vine vorba de ea.
Imagine din Între noi totul e bine – TNB Imagine din Psycho – Apollo 111 Imagine din UFO – TNB
Cât timp ai fost angajat la Odeon?
Doar o stagiune. Apoi am ajuns la Teatrul Național, unde angajarea mi se propusese înainte de Odeon, doar că eu hotărâsem ca, dacă atâția ani colaborasem cu Odeon și părea un fel de acasă, să merg acolo. Numai că, din moment ce m-am angajat, am descoperit că nu mi se potrivea locul.
Ți-a fost teamă că îți pierzi libertatea de a crea, de a experimenta în teatrul de stat?
Nu, pentru că m-am angajat de-abia atunci când acest lucru nu a mai contat prea mult pentru mine. În lunga perioadă în care mi-a fost teamă că nu voi mai avea niciun fel de libertate, nici nu m-am angajat într-un teatru de stat.
Nu a mai contat libertatea sau era altceva mai important?
Mi-am dat seama că libertatea este o alegere și o poți simți oriunde. Este adevărat că, la angajare, aveam deja multă experiență. Și mi-am dat seama că, oriunde aș merge, nu are nimeni cum să mă închidă sau să am vreodată senzația că sunt blocat acolo în teatrul de stat, că nu mai pot face altceva. Chiar dacă, atunci când am ajuns la Național, trei ani nu am mai ieșit de acolo pentru că nu aveam fizic timp. (râde) Dar tot nu am avut senzația că eu nu o să mai pot face altceva fiindcă sunt angajat. Și, uite că fac, joc și în independent mult.
”În țările est-europene, din cauza faptului că nu suntem foarte dezvoltați, lumea artistică este mult mai creativă, mai inventivă și parcă mai liberă.”
Crezi că ți-ar fi fost mai ușor să trăiești în altă țară cu meseria pe care o faci și cu datele tale artistice?
Probabil că da. Când am luat decizia să vin în București, îți dai seama că nu voiam să fac teatru și să chinui lumea, sau să învăț limba română. Credeam că în București există o lume contemporană și deschisă. Ceea ce nu a fost să fie, și atunci m-am gândit să plec în afară. Pentru că în afară ai mai multe posibilități, mai ales în zona de performance, care mă interesa pe mine. Am avut norocul de a lucra cu oameni din alte țări, și în alte țări, doar că proiectele nu au fost suficient de puternice pentru mine ca să mă mut acolo.
Cum adică nu erau suficient de puternice? Ce anume lipsea?
Știu că este un clișeu, dar în țările est-europene, din cauza faptului că nu suntem foarte dezvoltați, lumea artistică este mult mai creativă, mai inventivă și parcă mai liberă. În țările dezvoltate pe unde am lucrat, regizorii nu au nevoie de oameni creativi. În Elveția, de exemplu, aveam numai discuții contradictorii cu regizoarea, pentru că eu tot voiam să săpăm, să căutăm sensuri. Era un spectacol cu trei artiști de naționalități diferite, puteam face ceva mai mult, dar regizoarea se mulțumea cu foarte puțin. Iar eu voiam să explorez, să îmi caut limitele, pe care nu le știam bine la acea vreme. În America tot la suprafață am creat. Mi-am satisfăcut nevoia de a căuta, de a mă duce în adâncime aici în România, până la urmă. În zona independentă. Mi-am făcut damblaua, cum ar veni. Și s-a depus o bază din care sper pot să hrănesc viitoarele proiecte.

Ce fel de actor ești acum, unul mai ascultător?
Sunt un actor foarte ascultător, dar, în același timp, pun la îndoială aproape tot. În primul rând eu cu mine, iar când simt că mi se permite, mă exprim și în fața regizorului. Mai demult, apropo de proiectul din Elveția, acolo nu mi se cerea, iar eu îmi exprimam punctul de vedere. Privind în urmă, nu era în regulă. Trebuie să știi când, cum și unde să te exprimi. Dacă nu este loc, îmi văd de treaba mea, joc, și aia este. M-am mai maturizat, n-am avut încotro. (râde cu poftă).
În ce proiecte îți place să te bagi în teatrul independent?
În ultima vreme nu m-am mai gândit. Știu că îmi era dor să fac un spectacol în zona de performance. Și l-am făcut cu Andreea (n.r. Andreea Novac, Spectacol Magic kills people in all kinds of performative hazards ). Am mai lucrat cu ea, doar că, atunci când ne-am văzut prima dată, eram foarte tineri. Acum ne-am mai maturizat și a ieșit ceva mai profund, sper. Nu ne-am aruncat cu capul înainte, am creat mai mult cu creierul. Este un spectacol care conține nuditate explicită și este despre noi.
Nu ai nicio problemă cu nuditatea?
Ba da, am. Am probleme, nu atât de mari ca la începutul drumului. Pare că nu am nicio problemă cu nuditatea pentru că m-am folosit de ea doar în contexte în care nici nu se punea problema să nu existe nuditate. Nu m-aș dezbrăca dacă mi s-ar părea o prostie, în niciun caz. Am și fost norocos, să zicem, regizorii cu care am lucrat eu nu mi-au cerut să fiu nud doar așa, fără o miză artistică.
”Încă nu știu dacă am toate mijloacele de a face film și nici dacă înțeleg cum trebuie făcut.”

Ce te atrage mai mult: teatrul, filmul sau performance?
Zona de film. (îi spun că nu mă așteptam la acest răspuns) Da, poate și pentru că este încă ceva nou pentru mine, o zonă neexplorată foarte mult. Încă nu știu dacă am toate mijloacele de a face film și nici dacă înțeleg cum trebuie făcut. Dar uite că și aici am avut un noroc imens pentru că am lucrat printre primele filme cu Cristi Puiu ( n.r. filmul nu a avut premiera) și Corneliu Porumboiu (n.r. La Gomera). Iar lucrul acesta a contat pentru mine. Pentru că atunci când ești gol, într-un alt sens decât cel al nudității, este bine să ai pe cineva care să îți dea o direcție fermă. Și ei amândoi m-au îndrumat, bineînțeles, fiecare în stilul propriu. M-au ajutat să mă pun pe picioare și să fac câțiva pași. Sper. (râde)
Filmul era ceva ce îți lipsea?
Eu mi-aș fi dorit de multă vreme să fac film, dar nu am avut ocazia. Am fost și în trecut la castinguri, dar nu m-au luat niciodată. Și primul film, în care să zicem că am jucat mai mult, a fost Un prinț și jumătate care s-a făcut în urmă cu trei ani (n.r. regie Ana Lungu).
Vorbeai de mijloace de exprimare în film. Cum adică nu le ai? Nu le au în mod automat toți actorii?
Ba da, în afară de mine. (râde din nou) Eu nu le-am avut nici în teatru, să știi, nici în dans. Mai ales acolo, pentru că nu am făcut nicio școală specifică. Eu peste tot am pipăit lucrurile și am avut șansa să mă intersectez cu oamenii foarte pregătiți în toate zonele, și nu neapărat pentru a face un proiect împreună. Fie și pentru un workshop. Întorcându-ne la mijloacele pentru film, nu le dețin, trebuie să le dezvolt. Vorbesc aici despre felul în care vorbești când joc în film, respirație, postură. La Cristi Puiu, de exemplu, unde probabil ai auzit că este provocator pentru un actor, mi-a fost foarte greu. Deși am un rol secundar. Dar, atunci când s-a dat ”acțiune”, am fost cel mai liber să fiu creativ. Nu am mai simțit libertatea de a crea atât de mult și de accentuat, cum am simțit lucrând cu Cristi, de foarte multă vreme. Vezi, e foarte ciudată combinația. Greu și libertate împreună.
De ce ți-a fost greu?
Stăteam mult în picioare, dousprezece ore pe zi. Când se dădea o pauză de cinci minute, eu nu mă așezam, eu rămâneam în picioare, uitam că sunt așa și că mă durea spatele de nu mai puteam. Undeva nu cred că mi-am permis eu să stau jos, să iau o pauză. Probabil ca să respect cumva libertatea care mi se dăduse. Și toată treaba asta a durat două luni de zile, îți dai seama?
”Dacă mă gândesc la ce îmi doream când am început, îmi dau seama că am ajuns să îmi realizez dorințele. Ar trebui să fiu mulțumit.”
Ce ți-a ieșit și ce nu ți-a ieșit până acum în meseria ta?
Ca spectacole nu mă interesează pentru că nu am avut niciun obiectiv, practic. Când eram mai tânăr am avut niște porniri dintr-astea de gânduri și dorințe, pe care nu poți însă să le implementezi pe moment. Și poate că am uitat de ele, dar, fiind suficient de puternice, s-au materializat. Eu nu aveam nimic. Am venit în București fără nimic. Iar când m-am întors din străinătate nu făceam nimic, stăteam în pat toată ziua. Și atunci dorințele mele de a face ceva, de a juca au fost atât de mari încât m-au adus să fac pași în acea direcție. Dar asta s-a întâmplat în zece ani. Acum, dacă mă gândesc la ce îmi doream când am început, îmi dau seama că am ajuns să îmi realizez dorințele. Ar trebui să fiu mulțumit.
Și nu ești?
Nu, dar asta pentru că sunt egoist uneori. Nu știu. Eu cred de multe ori că pot înainta doar dacă sunt egoist și fac lucruri pentru mine. Mă folosesc uneori de egoism ca mod de gândire în alegerile mele, probabil dintr-o frică. Dar mi-ar plăcea ca, la un moment dat, să am libertatea de a alege și să nu aleg să fiu egoist.
Imagine din Crima în strada Lourcine – TNB Imagine din Regele Lear – TNB
Ce întâlniri au produs mari schimbări în tine?
Au fost personale, chiar dacă s-au produs mai mult în teatru. Până la urmă, sună sau nu patetic, teatrul este personal pentru mine. Toate întâlnirile mele importante s-au produs prin el și acești oameni care au fost sau sunt importanți pentru mine au treabă cu zona asta. Mai demult nu cred că aveam personalitate, mereu cineva trebuia să îmi dea o direcție, sau să îmi spună că eu pot fi cumva, ca să fiu într-un fel. Deci nu eram nicicum și, în același timp, puteam să fiu în toate felurile. Țin minte că atunci când întâlneam oameni puternici, care știau în ce direcție vor să trăiască, eu îi imitam, într-un fel sau altul. Fără să îmi propun, le preluam gesturile. Nu știu de ce. Nu era în regulă și mereu mi-am luat-o pentru că nu poți intra așa în viața cuiva și să preiei tot de la el. Dar le mulțumesc tuturor, pentru că așa am reușit să mă descopăr eu pe mine.
Acum ce cauți în relațiile tale?
Absolut nimic. Încerc să nu mai am așteptări sau să caut ceva, în orice fel de relație. Nu am voie să am așteptări. Sigur, nu sunt acolo, din păcate. Dar îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că este singura soluție să nu fii dezamăgit. Nu știu dacă voi reuși să fac treaba asta, dar mi-e din ce în ce mai clar că așteptările distrug.
Ce visuri ai?
Am un vis, de fapt este mai mult o realitate. Vreau să povestesc, într-un fel sau altul, tot ce am acumulat în acești ani ca om, ce am trăit. Lucrând cu copiii la Ideo Ideis, văd că începuturile lor sunt aceleași pe care le-am avut și eu. Iar mie atunci mi-au lipsit multe informații, pe care eu acum pot să le furnizez, poate într-o carte. Desigur, nu îmi doresc să învăț pe nimeni nimic. Cine rezonează, să își ia ce are nevoie. Nici să inspir, pentru că nu este treaba mea ce alege fiecare. Oricum, nu cred că avem cum să inspirăm pe cineva, de fapt, ci fiecare alege singur de la cine se inspiră. Eu doar aș pune pe masă o carte cu experiențe personale. Este adevărat că, atunci când ești la început te ia valul, ai senzația că inspiri prin ceea ce faci. Și, poate, tocmai oamenii pe care crezi că îi inspiri o dau în bară mai rău. Este mai bine să nu ai astfel de așteptări, că ești inspirațional sau ceva. (încheie zâmbind și sorbind o gură din ceaiul deja rece, care avea ceva în numele său cu ”zen”).
***
Pe actorul István Téglás îl puteți vedea pe scenă stagiunea aceasta în:
Trei Surori, Pădurea Spânzuraților, Crima din strada Lourcine, Livada de vișini, UFO, Regele Lear, Butoiul cu pulbere, Între noi totul e bine, Revizorul – Teatrul Național București
A New and Better You – Point
Magic kills people in all kinds of performative hazards– Linotip
În ploaie – Teatrul Avangardia
Psycho – Apollo 111
Joacă în filmele:
Un prinț și jumătate – r. Ana Lungu
La Gomera – r. Corneliu Porumboiu
Urma – r. Dorian Boguță
Copyright: Florin Ghioca, Mihaela Tulea