“Înţeleg de ce victimele care se confruntă cu violenţa domestică tac. Am fost şi eu acolo.”

Există mii de femei în ţara asta care sunt victime ale abuzurilor bărbaţilor cu care trăiesc. Multe aleg să îndure violenţa domestică pentru că aşa au fost învăţate acasă sau pentru că nu cred să existe şi altă variantă pentru viaţa lor. Altele, sătule şi disperate de durerea fizică şi psihică a lor şi a copiilor lor, fug din căminul conjugal de coşmar. Şi, chiar dacă pot trăi toată viaţa cu frica de a fi atacate de fostul bărbat, aleg libertatea. Deşi nu sunt şi poate nu vor fi niciodată complet libere, măcar pot trăi într-un cămin sănătos.

Crimele odioase de săptămânile trecute în care două tinere au fost ucise brutal de foşti parteneri de viaţă (Alexandra Marin şi Nicoleta Botan ) m-au cutremurat. Două femei au fost înjunghiate mortal de doi bolnavi psihic care umblau liberi pe stradă. Mă înspăimântă gândul că, la orice pas, în lumea asta defectă în care trăim, poţi da peste un bărbat care să pară un om sănătos la cap şi care, după o perioadă, să îşi arate nebunia.

Pe Facebook am remarcat-o pe Alexandra Mihalcea, din Sibiu, care mi-a atras atenţia cu o postare despre violenţa domestică pe care a îndurat-o într-o căsnicie în care ea şi copilul ei de câţiva ani au fost abuzaţi de un ofiţer al MApN. A hotărât să rupă tăcerea în urma unui atac de panică pe care l-a avut aflând de uciderea Alexandrei Marin, şi ea fostă iubită de bărbat în uniformă. După ce a reuşit să scape din acest coşmar şi s-a mai liniştit puţin, Alexandra Mihalcea a creat un grup pe Facebook unde speră să se adune cât mai multe victime ale violenţelor conjugale. Grupul se numeşte Războiul de acasă.

Am schimbat câteva vorbe cu ea despre calvarul prin care a trecut. Printre altele am întrebat-o dacă, uitându-se în urmă, chiar nu a avut niciun semn care să o facă să înţeleagă de cine îşi leagă viaţa şi cu cine face un copil. Mi-a povestit că fostul soţ se purta impecabil înainte de căsătorie, însă, odată actele semnate, a început să o trateze ca pe proprietatea sa. Mai apoi lucrurile au escaladat.
Vă las mai jos povestea Alexandrei, scrisă chiar de ea. Este o poveste foarte tristă pe care, citind-o, am simţit un rău fizic. Nicio femeie nu merită aşa ceva, niciun bărbat nu are dreptul de a umili şi lovi o femeie. Niciun adult nu ar trebui să lovească un copil.

” Aveam 25 de ani când l-am cunoscut, în anul 2005. Ştiam foarte bine ce-mi doream de la viaţă: să am un copil şi să fiu scriitoare. Căsătoria nu era pe listă. Nu am crezut niciodată în instituţia căsătoriei, în faptul că un act ar putea ţine un cuplu „fericit până la adânci bătrâneţi”. Începusem să public încă de la 11 ani, aveam un volum de poezie în curs de apariţie la o editură de prestigiu şi în faţă un drum greu, dar sigur, spre împlinirea dorinţei de a fi scriitoare. Mai rămânea copilul, dar pentru asta trebuia să întâlnesc întâi un bărbat pe care să-l iubesc. Atunci l-am cunoscut pe cel care urma să-mi devină soţ. Da, în ciuda faptului că nu credeam în căsătorie, nu eram împotriva ei şi a reuşit să mă convingă. Părea un om extraordinar, se purta cât se putea de frumos cu mine, eram îndrăgostită până peste cap şi mă puteam vedea îmbătrânind lângă el.

La începutul anului 2006 mi-am lansat cartea de debut şi la scurt timp după, a urmat căsătoria. Dacă până la căsătorie părea mândru de mine şi mă susţinea, dintr-o dată au apărut interdicţiile. Acum eram soţia lui şi nu mai puteam frecventa cercurile literare, nu mai puteam ieşi în oraş decât cu el iar asta se întâmpla din ce în ce mai rar. Încet-încet, m-a îndepărtat de prieteni şi de familie, iar cariera literară rămăsese doar un vis frumos la care m-a făcut să renunţ. Pe măsură ce trecea timpul, devenea din ce în ce mai agresiv. Iniţial doar verbal, mai târziu o mână sucită, o îmbrânceală. Lucruri „minore”, pentru care dădea vina pe mine.

Nu eram destul de bună, nu făceam nimic destul de bine şi mai mult, am aflat că aş fi fost curvă, doar pentru simplul fapt că la 25 de ani, atunci când ne cunoscusem, nu eram virgină. Orice bărbat intra în contact cu mine, risca să intre pe lista lui extrem de lungă de amanţi ai mei. Pe lista asta sunt oameni între 20 şi 60 de ani. Chiar şi un prieten gay a ajuns pe ea, pentru că am mers cu el la un spectacol de teatru. Practic, nu avea nevoie de motive sau de dovezi. Era obsesia lui, o alimenta cu orice şi devenea din ce în ce mai violent cu mine.

În 2010 a plecat în prima misiune în Afganistan. Încă dinainte mi-a spus de o grămadă de ori că o să îmi fac de cap cât o să fie el plecat. I-am sugerat, ironic, să pună gratii la uşă şi să lase o fereastră micuţă, ca la închisoare, prin care să mi se poată aduce mâncare în cele 6 luni cât urma să fie plecat. După plecarea lui, am îndrăznit să ies de câteva ori din casă şi a fost de ajuns pentru el. S-a întors cu convingerea că l-am înşelat şi a urmat prima bătaie soră cu moartea. În noaptea aia chiar mi-am văzut sfârşitul cu ochii. Am prins un moment în care am reuşit să-i trimit un mesaj unei verişoare şi ea a chemat poliţia. Cu chiu cu vai, trei echipaje de poliţie au reuşit să ne scoată din casă pe mine şi pe băieţelul nostru şi ne-am refugiat la verişoara mea acasă.

Soţul meu a plătit o amendă de 200 de lei, amenda minimă pentru aşa ceva. Când i-am spus că vreau să ne despărţim, a avut o aşa-zisă tentativă de sinucidere. Cei de la spital au spus că e doar teatru. Şi-a tăiat venele superficial şi a fost externat în aceeaşi noapte, pentru că nu exista nici un pericol să îşi facă rău. Şi-a cerut iertare, a promis că n-o să mă mai lovească niciodată şi că o să meargă la psiholog. Pentru a-mi dovedi că vorbeşte serios, chiar în ziua aia am mers împreună din uşă în uşă pe la mai multe cabinete, dar peste tot, normal, era nevoie de programare. Până la urmă cineva ne-a îndrumat spre spitalul de psihiatrie, medicul de gardă ne-a primit, a discutat cu el o oră şi ceva, iar la final i-a spus că părerea lui este că suferă de schizofrenie paranoidă şi alcoolism, că este o combinaţie foarte urâtă şi îi recomandă internarea. Bineînţeles că a refuzat, iar psihiatrul respectiv a ajuns şi el pe lista neagră a amanţilor imaginari după un timp, când i-am amintit de diagnostic.

O vreme lucrurile au mers mai bine şi chiar dacă a refuzat până la urmă să meargă măcar la un psiholog, părea să se îndrepte. Dar asta nu a durat. A început să bea din ce în ce mai mult şi a redevenit violent. Am chemat poliţia de nenumărate ori, am depus plângeri pe care mai târziu le-am retras de frica lui şi până la urmă am făcut un gest disperat: am mers în audienţă la comandantul unităţii la care lucra. Acesta mi-a spus că va discuta cu el şi ne-a oferit un loc în căminul unităţii, gândindu-se că acolo se va mai potoli, măcar de ruşinea colegilor.

Ne-am mutat în unitate şi o vreme lucrurile au mers iar mai bine, dar nici de data asta nu a durat prea mult. Bătăile au reînceput, poliţia venea, plângerile curgeau, dar, inevitabil, erau retrase. Cu toate astea, în 2012 a plecat iar în misiune. Când s-a întors au început inclusiv ameninţările cu moartea, pistolul a înlocuit cuţitul, mi-a tăiat orice cale de comunicare (iniţial îmi instalase pe laptop un program tip spyware, iar când mi-am dat seama, i-a pus parolă şi nu l-am mai putut folosi deloc, mi-a aruncat telefonul în WC şi mi-a închis abonamentul). Am cerut audienţă la noul comandant. Am vorbit cu adjunctul, i-am povestit totul, mi-a spus că ştia deja ce se întâmplă de la fostul comandant, că va discuta cu el şi că, dacă se mai întâmplă, va fi nevoit să raporteze superiorilor. Şi s-a mai întâmplat. Nu ştiu dacă cineva a făcut vreun raport, dar cert e că nu s-a luat nici o măsură.

Copilul văzuse deja prea multe, dar acum simţea totul pe pielea lui. Cât era de mic, îmi sărea în apărare când tatăl lui era pus pe scandal. Aşa a ajuns să îi care şi lui pumni în spate. A fost momentul în care am decis că orice ar fi, trebuie să plecăm de acolo. Până atunci auzisem din toate părţile, chiar şi de la unele rude, că de dragul copilului ar trebui să rămân şi să-mi refac căsnicia. Dar acum era evident că tocmai de dragul copilului trebuie să plec. În plus, nu era nimic de reparat. Îmi făcusem un plan. Voiam ca din puţinii bani pe care începusem să-i câştig lucrând de acasă (făceam traduceri, corectură de carte, redactare etc), să încep să adun într-un cont la care nu avea acces şi când aş fi avut destui bani cât să pot plăti o chirie pe câteva luni şi să avem ce mânca până găsesc un serviciu, să iau copilul şi să plec.

Nu am apucat să fac asta, pentru că a urmat un nou scandal şi m-a dat afară din casă cu tot cu copil. Şi cu motanul. Mi-a spus că dacă nu-l iau, îl omoară. M-am trezit în faţa unităţii, cu un copil, o pisică, o geantă cu câteva haine pe care am apucat să le iau pe fugă şi absolut nici un ban. Ne-am refugiat la o prietenă. Am stat la ea câteva zile, câţiva prieteni şi rude ne-au ajutat cu bani şi aşa am reuşit să plecăm din oraş. Am stat la bunica mea până mi-am găsit un serviciu şi am reuşit să închiriez o locuinţă, dar nu puteam divorţa, pentru că toate actele au rămas la el şi refuza să mi le dea. Eu am plecat doar cu cartea de identitate, pe care o aveam tot timpul în poşetă.
Au urmat luni întregi de hărţuire. Telefoane şi sms-uri la orice oră din zi şi din noapte. Ameninţări că vine după noi. În decembrie am depus şi o plângere pentru hărţuire care a fost transferată (pentru că aşa spune legea) la Tribunalul Militar.

De când am plecat, liniştea noastră e superficială. O linişte cu lanţul pe uşă, cu uitat peste umăr când mergem pe stradă, cu coşmaruri şi nopţi nedormite. Când am văzut ştirea despre Alexandra Marin, am avut un atac de panică. Ştiam că mi se poate întâmpla şi mie asta oricând şi atunci m-am hotărât să rup tăcerea. Era singura mea armă. Înainte să fac asta, l-am rugat pentru ultima oară să-mi dea actele şi să divorţăm civilizat. Nici n-a vrut să audă. S-a apucat să-mi spună că eu am plecat pentru că mi-am găsit pe altul, că el nu a dat niciodată nici în mine, nici în copil, deşi ştiam amândoi foarte bine adevărul şi aveam dovezi.

Abia după ce am făcut totul public au încetat telefoanele şi mesajele. Mi-a transmis printr-o rudă că divorţăm când vreau eu, în ce condiţii vreau eu, iau eu copilul şi plăteşte el divorţul. Abia acum. Bănuiesc că şefii lui l-au pus să facă asta. Şi tot abia acum MApN-ul a deschis o anchetă internă.

Nu înţeleg de ce a trebuit să se ajungă până aici. Nu înţeleg de ce eu şi copilul meu a trebuit să trecem prin toate astea. Nu înţeleg de ce avem legi atât de blânde. Dar înţeleg de ce victimele care se confruntă cu violenţa domestică tac. Am fost şi eu acolo. Mi-a fost groază să vorbesc. Autorităţile nu m-au ajutat. Societatea? 60% din populaţie vede asta ca pe ceva normal! E nevoie de foarte mult curaj să ieşi în faţă şi să spui: “Şi mie mi se întâmplă asta!”. E foarte greu să schimbi mentalităţi, e foarte greu să schimbi legi, dar e nevoie de asta.

Sper din tot sufletul ca tot mai multe victime să îşi adune curajul să vorbească. Singure, suntem “cazuri izolate”. Încă o ştire de la ora 5. Dar dacă am reuşi să ne adunăm cât mai multe voci, am putea schimba ceva. Ăsta e şi motivul pentru care m-am hotărât să deschid pagina de facebook Războiul de Acasă. Nu e numai războiul meu. Este războiul tuturor femeilor şi copiilor care sunt victime ale agresiunii domestice. Este un război pe care îl putem câştiga dacă luptăm împreună.”,  povesteşte Alexandra Mihalcea.

Mă înclin în faţa curajului tău, Alexandra! Şi îţi mulţumesc! Dacă doriţi, puteţi sprijini demersul Alexandrei, promovând grupul creat de ea pe Facebook. Deocamdată, în România legislația nu sprijină consistent victimele violenței domestice și nici nu există adăposturi suficiente pentru acestea. Detalii  despre grup găsiți aici.