Să vă spun cum a început totul, sper să aveți răbdare până la capăt.
Mama ne-a crescut, pe mine și pe sora mea, în spiritul vremurilor trecute, adică să știm să facem curățenie, să gătim, să călcăm și toate treburile gospodărești care au consacrat, de-a lungul timpului, femeia de casă, femeia perfectă. Deși tata gătea și el, călca, spăla vase, adică o ajuta practic la toate treburile casei, ea a fost învățată că o femeie trebuie să știe ”să țină casa” și să facă de toate, că ”dragostea trece prin stomac”, că ”de rușine se face femeia, nu bărbatul dacă acesta are cămașa necălcată pe stradă” și tot așa. Vă mărturisesc că, multă vreme, am crezut și eu aceste ziceri, pentru că atâta ne erau repetate încât nu aveam cum să nu le stocăm în subconștient.
Spre surprinderea mea, însă, chiar și în aceste vremuri de evoluție maximă, am discutat cu diverși bărbați, care mi-au împărtășit părerile lor despre cum ”trebuie” să femeia ideală. Și, în multe dintre așteptările lor, deși ei sunt cool, moderni, tatuați, femeia este musai să știe să facă fripturi, sarmale, ”să țină casa”. De parcă și-ar lua menajeră sau bucătăreasă, nu parteneră de viață.
M-a luat panica la un moment dat.
”Uite, tu nu o să fii niciodată iubită cu adevărat de un bărbat pentru că nu îți place să gătești și să calci. Poți să fii tu cea mai deșteaptă, poți să fii cea mai spontană și creativă, dacă nu îi gătești bărbatului…e, uite, vezi? Este grav.”.
Până când, într-o zi, m-am liniștit brusc.
A avea o relație frumoasă, echilibrată și solidă nu are nimic de-a face cu cât de mult robotește o femeie prin casă, cât de gospodină este, cu câte chiftele și ciorbe îl așteaptă pe iubi. Sau, cel puțin, nu în gândurile și dorințele mele. Nu spun că nu știu să fac. Cum ar fi? Gătesc din clasa a cincea și fac curățenie de la grădi, mama ne dădea îndatoriri mărunte de pe atunci, ca să învățăm. 🙂
Doar că nu îmi place și o fac de nevoie.
Am descoperit, mai nou, că mie nu îmi place să gătesc. Și tot mă simt femeie, chiar și neperfectă, chiar dacă nu stau cu oalele pe foc toată ziua. Gătesc, dacă trebuie și o fac, însă mie, realmente, nu îmi produce niciun fel de plăcere gătitul, nici măcar nu mă relaxează cum credeam cândva. Mă relaxează mai mult să scriu, să meditez, să mă plimb, să stau cu oameni dragi la un pahar cu vin și un mizilic sau să fac lego cu nepotul meu mic. Ba mă mai și enervez, de câte ori gătesc, că murdăresc toată bucătăria și toate vasele pentru o supă cremă de legume, de exemplu.
Îmi place să gătesc ca activitate de petrecere a timpului și de bonding cu prietenii, cu sora mea, cu iubitul, cu muzică și cu un pahar de ceva lângă mine în timp ce tai legumele. Îmi plăcea mult, și îmi amintesc acele vremuri cu drag, când făceam pregătirile de sărbători cu mama și tata, că pălăvrăgeam multe și ne distram toți patru.
Am înțeles. Problema era că eu nu mă acceptam pe mine fiindcă mă raportam la așteptările celorlalți și mă comparam cu alte femei încercând să mă potrivesc societății.
Sunt nesănătoase tare rău comparațiile, dar am crescut cu ele și, cu tot parcursul personal din ultimii ani, mă mai surprind comparându-mă. În plus, dacă eu nu mă accept așa cum sunt, cum să mă accepte cei din jurul meu și pentru ce să o facă? Mi-a fost greu să realizez că este în regulă să nu gătesc de plăcere și să nu fie prioritar pentru mine gătitul, că nu va râde nimeni de mine dacă nu am mâncare în frigider, iar bărbatul meu poate avea cămașa călcată de el, este și aceasta o variantă. Că cine mă place, mă place cu toate imperfecțiunile mele. Așa de eliberator a fost!
Eu cred că treaba asta cu femeia perfectă ar mai trebui schimbată un pic – mă rog, pefecțiunea știm că nu există – adică să o facem mai puțin despre musaca și mai mult despre înțelepciunea și evoluția femeii ca individ, ca partener într-o relație, despre datele ei de ființă umană, nu despre abilitățile de gospodină. Fiindcă dragostea nu trece neapărat prin stomac, ci mai degrabă prin creier. Iar creierul are nevoie de alt fel de hrană. Nu spun că nu îmi plac femeile cărora le face plăcere să gătească, ba chiar le admir, să nu fiu greșit înțeleasă.
Însă, într-o relație fericită pe bune, care funcționează foarte bine, sunt mult mai importante alte aspecte și pe ele poate că ar trebui să insistăm noi oamenii. Cât de bine ne potrivim emoțional, mental și sexual? Avem același valori și principii? Este atent la nevoile mele? Sunt atentă la nevoile lui? Cum gestionăm momentele grele și diferențele de opinie în cuplu? Câtă încredere avem unul în celălalt și cât de liber se simte fiecare în această relație? Cât de devotați ne suntem unul celuilalt și cât ne interesează să creștem împreună în aceeași direcție? Cât de sinceri ne suntem unul altuia? Cât de preocupați suntem de educația relației noastre? Și ar mai fi. 😊
