S-a trezit bestia! Ia uitaţi ce privire perversă are! Despre parenting modern

Ea bună rău şi drăguţă, cu cracii lungi, sânii în vânt şi tatuaje mişto. El cool, fără să iasă în evidenţă cu nimic, dar fit şi foarte îngrijit. Cu tatuaje şi el. Împreună bine, tineri, calmi, mai pe zen aşa. Erau părinţii unui năpârstoc de un an şi ceva care doar ce începuse să ia lumea asta mare la picior.

Eu sorbeam o cafea în lumina soarelui de dimineaţă şi, cu toate că am un soi de manifestare autistă în astfel de circumstanţe, m-am lăsat purtată într-o discuţie măruntă cu ea. Despre ce frumos se vede în jur, despre soare, despre cafea, despre cel mic. Politeţuri. Îi sună telefonul. Răspunde. “Vin acum”. Se uită la mine zâmbind “Mă duc, s-a trezit bestia!”. Schiţez un zâmbet în timp ce prin cap îmi trece că poate sunt eu exagerată când gândesc că, nici în glumă, nu aş folosi asemenea cuvinte vorbind despre copilul meu. Dar, mă rog, eu nu am copii şi poate chiar exagerez.

Tot ce i-am auzit în următoarele zile pe acești părinţi zen cu tatuaje faine care beau seara vin din pahare cu picior folosind cu copilul lor au fost, în cascadă, celebrele sintagme ale parintingului de rit vechi: : “Potoleşte-te! Nu ai voie acolo! Stai că o să cazi! Fii cuminte!”. Mi s-a părut tare trist, mai ales că era vorba despre 2 tineri care, la prima vedere, se vedeau nişte părinţi foarte cool, foarte atașați de copilul lor.
M-am gândit că nici generaţiile viitoare nu vor fi în mare parte mai breze faţă de noi aştia crescuţi cu astfel de tipare şi restricţii tâmpite, dacă nişte părinţi tineri, moderni, cu acces la informaţie, din mediul urban, folosesc astfel de cuvinte şi replici cu odraslele lor.

Povestea mai are un capitol. Într-o seară îmi făceam de lucru. Cel mic vine lângă mine, se opreşte şi răstoarnă o solniţă. Tatăl său vine în grabă, parcă ăla mic ar fi dat foc locului, o ridică de jos şi îmi spune:
“Vă deranjează, aşa este?”.
“Nu, chiar deloc.”, zic uitându-mă la copil.
“Ia uitaţi ce privire perversă are! Ştie că nu are voie, ştie că a făcut ceva rău!”, continuă râzând.
“Mmmm, nu, nu mi se pare, să ştiţi că ar avea, mi se pare doar că zâmbeşte!” răspund cu ochii tot la cel mic încercând să mă abţin să nu îl întreb dacă lui i se pare în regulă atributul cu care descrie privirea copilului său. Nu este treaba mea. Sau? Fac o pauză şi mă uit apoi zâmbind la el: “Auziţi, dar chiar credeţi că ştie el ce este cu voia asta şi cu privirile perverse?”.

Păcatele mele, că, atunci când este vorba despre copii, chiar dacă nu este locul meu, tot nu reuşesc să mă abţin mereu să mă bag. Cum să spui despre copilul tău că are o privire perversă şi că este o bestie? Ştiu că vorbeau în glumă, dar, chiar și așa, nu mi s-a părut deloc în regulă. Și de asta îi auzim folosind cuvinte ciudate cu alți copii, nu doar de la desene sau din parc, ci exact din ceea ce aud de la părinți acasă. Fie și cu titlul de glumă. Ăsta este parenting modern sau cum? Ori sunt eu prea sensibilă când vine vorba de năpârstoci?

Cum scriam povestea asta, mi-am adus aminte de o întâmplare cu Eric, nepotul meu cel mic. Are, mai nou, o mare fobie de câini și fuge de ei într-un mod atât de amuzant, încât, invariabil, eu și maică-sa izbucnim în râs atunci când îl vedem. Într-o zi s-a uitat la noi și ne-a zis: ”Să știți că nu este în regulă să râdeți de un copil care este speriat.”. Knockout. 🙂