“Îţi aminteşti serialul ăla cu Brandon şi Brenda? Fraţii aia doi care aveau nişte părinţi model care stăteau de vorbă cu ei, îi înţelegeau, îi sprijineau în toate, le dădeau libertate. Ei, aşa îi vedeam eu pe părinţii voştri. Părinți model. Mama mea, pe de altă parte, era un sergent, era o mama foarte iubitoare, dar aşa înţelegea ea că trebuie să fie un părinte, un sergent care să pună restricţii. Pentru mine maică-ta şi taică-tu erau ceva de neimaginat ca părinţi.”
Asta mi-a spus colega mea de banca din generală, pe care viaţa și căile sale misterioase au făcut să o reîntâlnesc după 22 de ani la mii de kilometri depărtare de România. Ciudată poveste, dar o binecuvântare pe care am primit-o cu multă recunoştinţă și de care m-am bucurat la maxim.
Mi-au trecut, ca într-un film derulat pe repede înapoi, toate momentele frumoase pe care le-am petrecut împreună cu ea şi cu sora mea la școală, în parcuri, acasă la ea, la ștrand, în tabără, toate zilele în care ne vedeam noi toate 3 şi făceam o grămadă de lucruri pe furiş de părinţii ei. Şi, abia acum am înţeles cum se simţea ea când vedea câtă libertate aveam noi de la ai noștri, în timp ce ea primea tot felul de restricţii și cum a construit ea, cu mintea ei de copil, o poveste despre părinții mei model.
Nu m-am putut abţine să mă gândesc la aparențe și prime impresii și la cât de mult ne pot înşela acestea chiar și acum când suntem adulți. La cum înţelegem noi, din exterior, ceea ce ne arată de cei din jur, de multe ori departe de realitatea efectivă. La cum ne facem scenarii despre viața altora, luând la cunoştinţă doar aspectele vizibile nouă, la cum judecăm şi etichetăm uneori doar după aparențe. La cum invidiem în tăcere oameni pentru viețile lor perfecte când, de fapt, ei acasă trăiesc drame. Căci și în calitate de adulți facem asta mult mai mult decât atunci când eram copii. Măcar atunci aveam o scuză că eram necopți și tot ce știam era ceea ce vedeam sau ceea ce ni se spunea a fi.
Analizăm imagini și concluzionăm de multe ori fără a pătrunde în profunzimea minții unei persoane sau în completul unei situații de viață sau de alt fel. Cad și eu uneori în capcana asta, recunosc.
Ceea ce vedem este aproape întotdeauna mult mai mult decât vede ochiul. În plus, mulți oameni vând mai nou imagini: părinții model, mama perfectă, femeia fatală, zâna cu coaie, diva social media, bărbatul perfect, familia de revistă. Nu am înțeles niciodată de ce și mereu am căutat să aflu ce aduce asta, de fapt.
Într-adevăr, ”lumea” nu trebuie să știe ce trăiești tu acasă la tine, așa am fost eu învățată, dar de ce ai poza în ceva ce, în esență, nu ești? Și ce îți aduce asta? Mai mulți prieteni, mai multă apreciere, mai mulți bani, cercuri sociale mai cool în care să te învârți?
Și ce faci acasă când ești tu cu tine în chiloți, te uiți în oglindă și realizezi că trăiești practic într-un SF pe care îl vinzi celor din exterior for whatever the reason, dar care nu îți aduce niciun strop de fericire și liniște în suflet?
Eu cred că cei care pozează în altcineva sunt doar niște oameni care au niștre frustrări sau niște complexe peste care nu știu cum să treacă și n-au curajul să-și trăiasca viața pe care o vor :).
Dar uite că mi-ai adus aminte de mama care nu era sergent major ci general în toată regula :))))
Nu stiu daca este doar despre frustrari, Oana, poate si despre neasumare?
[…] pe care le povesteşte el acolo – mereu am crezut că omul ăsta nu ştie să vorbească, alte aparenţe care înşală – vorbeşte despre parcursul lui ca bărbat şi despre relaţiile sale defectuoase care aveau […]