Ne suntem datori, cred eu, să facem încontinuu lucrul cu sine, chiar și atunci când avem senzația că noi suntem bine, echilibrați, stăpâni pe reacțiile noastre și capabili să gestionăm emoțional orice situație. Viața asta are un fel pervers uneori de a ne arăta că nu suntem atât de bine pe cât credem.
Ne suntem datori nouă să ne căutăm periodic în interior, să vedem ce nu funcționează și să vindecăm. Iar asta în primul rând pentru a fi noi cât putem de bine cu sine, autentic și susținut pe termen lung. Cred că doar atunci avem în mod real șansa de a derapa cât mai rar, iar dacă totuși o mai facem, măcar să nu fie foarte grav pentru a ne putea rederesa rapid.
În al doilea rând pentru fi capabili, de la relația bună pe care am dezvoltat-o cu sine, să construim relații sănătoase și oneste cu cei din jur.
Aproape că am albit de câte ori am auzit în ultimii ani: ”Din copilărie i se trage, a avut o copilărie grea”. Toți am avut într-un fel sau altul greutăți, provocări, probleme în copilărie, asta nu înseamnă că putem folosi acest argument ca veșnica scuză pentru abuzul asupra noastră și a celorlalți, pentru că nu suntem oameni integri și corecți sau pentru că alunecăm grav prin prăpastii.
Și, nu în ultimul rând, ne suntem datori să fim bine cu sine pentru a ne călăuzi copiii nu către a ne aduce nouă “o cană cu apă la bătrânețe”, ci către a fi oameni în adevăratul sens al cuvântului, sănătoși mental, emoțional și fizic.
Am crescut cu modele de femei care tăceau și acceptau multe de la bărbații lor. Reflectând la anii copilăriei, puține erau cele care ieșeau din turmă și aveau vocea lor, iar când erau nedreptățite se revoltau. Așa era societatea atunci, plină de femei submisive, unele captive toată viața în teroare și abuz de toate formele.
Ce am descoperit eu că poate trăi femeia care a avut un model feminin supus bărbatului? Scenarii ce garantează nefericirea pe termen lung.
O femeie care a fost fetița ce își vedea mama supusă și/sau abuzată de tatăl ei are mari șanse să devină soția/iubita care de multe ori nici nu își va da seama că stă într-o relație abuzivă, care va atrage un abuzator, nu neapărat tiparul exact al tatălui său. Iar dacă va realiza că este în postura de victimă, nu va găsi puterea să iasă din acest rol și va cauta mereu scuze. Fiindcă a văzut toată viața sa o mamă fără o voce, fără curaj iar undeva în subconștientul său acest scenariu de viața este o normalitate.
O altă femeie care a fost fetița ce își vedea mama submisivă și/sau abuzată de tatăl ei se poate poziționa ca parte feminină a cuplului într-un contra scenariu. Asta înseamnă că își va propune conștient sau inconștient să fie tot ce nu a fost mama sa. Este, desigur, un scenariu la fel de periculos pentru ea si sabotor al fericirii personale. Fiindcă ea nu își va cauta identitatea proprie în povestea sa de viață, ba mai mult se va construi pe sine și își va face alegerile pe modelul ”așa nu”, definindu-se astfel ca opusul mamei sale. Ori aici nu mai vorbim de găsirea și dezvoltarea unei identități personală autentice, nu-i așa?
Nu știu cât sens are pentru voi ceea ce citiți, dar, pentru mine, fiind familiarizată cu noțiunea de repetare ca adulți a ceea ce am văzut acasă în copilărie, aflarea conceptului de contra scenariu a fost un moment personal revelator.
Dacă ați citit până aici și v-ați identificat cu situația în care ați crescut cu un model feminin submisiv, poate că ar fi bine să vă uitați la voi, să vă faceți o verificare personală. Unde sunteți? În scenariul de viață al mamei voastre? În contra scenariu? Sau în situația de viață ideală în care aveți o identitate clară și proprie și trăiți în acord tot timpul cu ea?