Din când în când mai merg la câte o pensiune montană (uite că la mare nu prea am încercat), fiindcă, deşi sunt o comodă şi îmi place să fiu servită de alţii :-), uneori îmi doresc să am posibilitatea să mă relaxez într-un hamac sau pe iarbă, dar să am un pat aproape dacă mă ia somnul. Hai, bine, şi să o ard liber cu o sticlă de vin afară la lumina stelelor. Costurile nu sunt neapărat mai mici decât la un hotel, însă, dacă le urmăreşti, faci cost saving pe mâncare.
De când fac treaba asta, din propria-mi alegere, nu forţată de vreo împrejurare, nu m-am reîntors în niciun loc dintre cele unde am fost. Din diverse motive: fie era mizerie, fie nu mi-au plăcut oamenii, fie imaginile de pe net nu reflectau realitatea curentă, fie pentru simplul fapt să nu m-a dat nimic pe spate astfel încât să nu îmi doresc să caut altceva mai bun.
Eu ştiu că sunt un client pretenţios, pe bune ştiu, însă nu am deloc fiţe de divă. Este suficient să fie curat, să am apă caldă şi lenjerie curată, să primesc ce mi s-a promis şi să văd că omul care are pensiunea chiar îşi apreciază clienţii. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru că de pe urma lor îşi ia BMW.
Patronul roman de pensiune montană este de mai multe feluri, însă, cel mai tare, pe mine mă enervează cel la care miros calicia. Care, din punctul meu de vedere, merge mână în mână cu jetul de pipi dat direct pe faţa clientului. Nu vorbesc despre indiferenţă, nu vorbesc despre nesimţire (n-am întâlnit asemenea specimen, de ce să mint?), nu despre un management prost al resurselor, nu despre prostul gust în amenajare, nu despre obiectele ieftine cu care şi-a decorat imobilul, nu mă refer nici măcar despre lipsa oricărei noţiuni de relaţionare cu clientul, ci despre pura calicie a posesorului de pensiune montană din România.
Înţeleg că ridicarea şi dotarea unei pensiuni se face cu costuri minime pe materiale, înţeleg că este greu să înlocuieşti un geam termopan care nu se mai închide cum trebuie, înţeleg că ai probleme cu canalizarea şi miroase a rahat în baie. Mă rog, nu înţeleg, dar mă gândesc că astea-s investiţii mai mari şi nu se fac aşa uşor.
Măi, dar nu voi înţelege niciodată cazurile în care în bucătărie ai vase cojite pe interior, prosoape obosite de atâtea spălări, pahare ciobite, un aragaz învechit şi un singur frigider când tu ai 10 camere pe care iei bani. Mai ales când mi te lauzi că eşti pensiunea cea mai căutată şi apreciată din zonă.
Nu are legătură cu faptul că mă împiedic eu de toate cele de mai sus, că îmi strică mojo-ul sau că sunt eu vreo preţioasă. Fiindcă nu este aşa, le observ şi gata. Are legătură cu zgârcenia de căcat, o “calitate” umană care îmi repugnă și pe care o întâlnești des în agroturismul românesc. Căci una este să faci cost saving, una este să-ţi calculezi atent resursele şi să nu risipeşti bani pe ceva ce nu îţi aduce ţie sau clienţilor plus valoare, şi alta este să fii avar.
* poza nu ilustrează cele de mai sus, este doar o poză faină din arhiva personală.
Vrei lenjerie curată și să-și aprecieze clienții! Și mai spui că nu ai fitze😜
Ce-o fi in capul meu cand am astfel de asteptari, nu? 🙂