Stadii ale durerii, pe simțitelea. O poveste din viață, așa cum este ea uneori

În dimineața zilei de 19 mai 2020 la capitolul ”amintiri”, Facebook ne-a arătat, mie și surorii mele, ce făceam în urmă cu 8 ani. Eram într-un restaurant din București împreună cu mama, unde mă sărbătoream eu în avans de Sf. Constantin și Elena. Eram fericite, eram sănătoase și eram împreună.

În dimineața zilei de 19 mai 2020 am mers, după două luni și mai bine, la cimitir. Sunt aproape 9 luni de când a plecat mama. Când au trecut 9 luni și cum de nu am procesat încă faptul că ea chiar nu se mai întoarce? Soră mea mi-a povestit despre ceva ce a citit, că un copil nu acceptă niciodată cu tot interiorul lui că mama sa nu va mai fi cu el. Și că, după durerea de a-ți pierde copilul, cea de a rămâne fără mamă este următoarea în linia de foarte grele. Așa o fi, dar cine naiba clasifică așa exact durerile astea și pe ce criterii? Mă rog.

De 9 luni mergem ”la mama” nu la doi pași distanță de noi, unde era casa ei, ci la câțiva mai încolo, unde este un alt acasă. Știu, este ciudat, dar așa îl simțim. Și nu am înțeles treaba asta până nu am fost forțate să stăm departe 2 luni de acest loc.

Cum am simțit eu stadiile astea ale durerii despre care vorbesc cărțile

Știu că, în teorie, există mai multe perioade ale unei dureri dată de o pierdere mare. Parcă era ceva cu negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Eu nu știu cine le-a gândit exact într-o asemenea înșiruire, dar în practică poate să nu fie tocmai la fel. Ajungi, într-adevăr, să le atingi (măcar) pe toate, dacă îți permiți și nu te închizi într-o carapace, ca mecanism de apărare. Am mai citit și am tot auzit în jur, de la psihologi și terapeuți, că, în momentul în care însoțești un om iubit în călătoria sa de final, tu îți trăiești, de fapt, doliul tău. Pentru noi nu a fost chiar așa.

Faza negării, care poate veni la pachet cu multă furie și încrâncenare

Am negat cu vehemență, timp de 3 ani de zile, faptul că boala pe care o avea, una destul de rară cum aveam să aflăm la final, chiar va lua aproape tot ce este frumos din ea. În tot acest timp, nu am acceptat nicio secundă că nu o putem salva. Am construit, împreună cu soră mea, un adevărat sistem de apărare și control în jurul ei. Format din terapeuți de toate felurile, asistente, medici, îngrijire acasă și din alte resurse, pe care le accesam când lucrurile o luau razna. Cu proceduri urmate cu o strictețe de ajungeam uneori pe niște culmi ale nebuniei greu de imaginat. Și îi înnebuneam și pe oamenii alături nouă.

La noi, negarea a venit la pachet cu multă, multă furie și încrâncenare. Pe care le-am dus și în alte relații de-ale noastre. Pe acest fond am derapat grav mental și am ajuns într-un întuneric groaznic, mai ales eu. Aici mi se pare mie cea mai mare încercare a oamenilor, când vine vorba de durere. La etapa asta, în care trebuie să faci tot ce poți și știi, ca să îți păstrezi mințile întregi, să nu ajungi să abuzezi un om, din frica de a-l pierde și din disperarea de a-l salva. Și, totodată, să nu permiți să fii abuzat la rându-ți, intrând în relații pansament. Sau într-unele abuzive unde cauți, de fapt, o durere și mai mare decât cea pe care o experimentezi. Le-am bifat ”cu grație” pe toate. 

O perioadă am trăit o poveste halucinantă și știam asta, dar nu găseam resurse să ies din ea. Eram într-o supărare și furie continue. Pe mama că se îmbolnăvise, pe mine că nu puteam mai mult emoțional cu ea și o forțam să facă lucruri care nu-i erau ei cu putință. Și-apoi iar pe mine, pentru că mă părăsise orice urmă de rațiune și nu mă mai recunoșteam în anumite decizii și acțiuni. Eram furioasă pe oamenii care veneau la mine cu ”probleme” de genul: ”sunt trist că nu mă iubește iubi”. Iar pe cei care îmi strigau în față neputința mea de a fi altfel în acea perioadă îmi venea să-i omor. A fost groaznic. În tot acest timp, însă, cumva nu mi-am pierdut speranța. Că va trece, că voi putea fi eu însămi din nou, într-o zi.

Faza depresiei și tristețea sfâșietoare

Când lucrurile au luat o turnură de unde era clar că nu mai există cale de întoarcere și totul a devenit și mai greu, cred că am trăit faza depresiei. Dar totul foarte funcțional, pentru că eram doar noi două peste tot, rezolvând lucruri. Și era nevoie să ne mobilizăm. Prietena mea Irina îmi spunea că sosise vremea să îi fiu alături mamei și atât. Poate de asta spun cărțile de psihologie că îți trăiești doliul în acele momente, pentru că suferi știind că vei pierde acel om. Dar eu nu sunt nici acum convinsă că ceea ce am trăit atunci a fost parte din doliu. Nu cred.

Este drept, am simțit o tristețe sfâșietoare, care venea din neputința de a o ajuta cumva, din regretul că ne descoperiserăm cu adevărat prea târziu, că nu am prețuit-o mai mult. Și mai venea din frica și în același timp dorința de a o vedea eliberată de tot chinul, știind foarte bine ce înseamnă asta, despărțirea. Sunt atâtea emoții amestecate, greu de dus, încât mă întrebam la un moment dat dacă era normal ceea ce simțeam. Așa am trăit eu acea depresie. În această etapă a durerii, aș zice oricui să își amintească un pic și de el, să încerce să își mențină întreagă sănătatea. Și să acceseze ce resurse de suport are, de la oameni, până la orice îi face bine și nu face rău altcuiva.

Faza acceptării, de fapt, o pseudo acceptare

După ce s-a terminat totul, tot, cu toate rezolvate și încheiate, am simțit cea mai suavă liniște din viața mea. Abia în acel moment am acceptat că nu mai pot face nimic. Și că atât a fost. Atunci a început doliul pentru mine, nu de când era chin. Doare încă și nu cred că am procesat complet faptul că despărțirea este definitivă. Și este acest dor, și sunt întrebări încă. Despre care știu că niciodată nu vor avea răspuns. De asta cred că este o pretinsă acceptare, fiindcă tot caut să înțeleg. Mi-aș dori să pot face tot ce mă sfătuiesc alții, să nu mă mai întreb. Nimic. Pentru că oricum nu ne este dat să înțelegem tot ce trăim. Dar încă nu reușesc chiar cu toate nelămuririle cu care am rămas.

Cei doi oameni din mine

În mine încă trăiesc doi oameni, unul care suferă, trăiește și retrăiește toate imaginile și momentele de traumă. Care s-au mai cernut, s-au mai diluat în perioada asta de izolare. Am învățat să conțin mai ușor dorurile toate și golul acela mare din suflet. Și alt om care merge înainte, mână în mână cu cel de mai sus, își face planuri, râde, se joacă, se bucură de natură, de soare, de trotinetă. Adică trăiește tot, cu inima cusută la vedere, dar și cu bucurie. Un om care s-a regăsit, după ce grav se rătăcise, și își aparține în totalitate momentan. 

De ce am povestit toate acestea și sper că am reușit să evit tonul dramatic, nu știu

Am povestit toate de mai sus, în atât de multe cuvinte (ooof, scuze), ca să spun (și eu), din experiență, că este în regulă să ne trăim durerea așa cum putem noi. Nu cu un checklist precis extras dintr-o carte sau din sedințele de terapie. Ci ca noi, din noi, cu încredere în noi și curaj. Nu este înțelept să o negăm, dar nici să ne scăldăm în durere la nesfârșit, fiindcă o facem doar dintr-o aplecare nocivă către dramă. Iar asta ne costă mult în procesul de vindecare.

Am povestit pentru că mereu există cineva, undeva, care nu mai vede lumina, este cuprins de disperare și de neliniște. Și poate ajută. Nu sunt o femeie care îmbrățisează gândirea pozitivă în orice context. Sunt, în schimb, un susținător al speranței. Și spun că lumina este acolo, nu se stinge. Și va reîncepe să strălucească tare atunci când va fi momentul. Nicio secundă mai devreme, oricât am bate noi din picior nerăbdători și sătui. Îmi amintesc o seară la mine pe canapea, când eram practic surmenate eu și sora mea și i-am spus asta: ”Ai să vezi, totul se va sfârși brusc când va fi momentul și vom avea senzația doar că a fost un coșmar”. Așa s-a întâmplat. 

Am povestit pentru că este nevoie mereu de reamintirea faptului că nu trebuie să fim puternici tot timpul. Este sănătos să cădem și este bine să cerem ajutor atunci, să ne sprijinim pe cei de lângă noi. Atâta timp cât nu uităm că de noi depinde cel mai mult să ieșim cu bine din orice încercare a vieții. 

Am povestit ca să spun (și eu) că este în regulă să fim cum putem noi în vemuri de durere, și să nu ne pedepsim când ieșim din turma celor care sunt doar zen, blânzi și fucking buni. Că putem să fim și proști ca noaptea, și naivi, și răutăciosi, și furioși. Sky is the limit când vine vorba despre zonele în care putem derapa, de unde facem cele mai tâmpite alegeri. Este în regulă, suntem oameni și nu ne pregătește nimeni în avans pentru suferință și întuneric.

Împortant este să avem speranța că vom ieși din nou la lumină. Cu ajutor, fără ajutor, mai ușor sau mai greu, cu julituri, cu cicatrici adânci, vom reuși să ieșim. Și-apoi vă garantez că viața chiar se va simți doar ca un dar, iar bucuria aia pură că ne trezim și vedem soarele nu ni se va mai părea o chestie roz pe care o simt doar cei care fumează iarbă. Sincer vă zic. 🙂