Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

Alexandru Voicu este un tânăr actor din Botoșani foarte talentat și expresiv care spune despre el că are o minte hiperactivă. Este angajat la Teatrul Mic și la Teatrul Național București, însă joacă pe mai multe scene din București. Deși anul acesta va împlini doar 25 de ani, are o maturitate aparte, și în jocul actoricesc, și în felul în care își povestește experiențele trăite până acum.

L-am descoperit în urmă cu vreo doi ani. Juca Miki, un bad boy, în spectacolul With a little help from my friends. Apoi l-am mai văzut în Viforul, Deșteptarea Primăverii, Barajul și în N-ai tu treabă. Mi-a plăcut în toate rolurile. Nu degeaba a câștigat toate premiile în anii de debut.

Într-o seară de primăvară friguroasă, într-una dintre cabinele Teatrului Mic, am stat la povești cu Alexandru. Am descoperit un tânăr carismatic, prietenos, cu un deosebit simț al umorului. Mai jos regăsiți doar o parte din discuția noastră. Este lungă povestea și mi-aș dori să aveți răbdare să o citiți până la final ca să vedeți ce frumos povestește el și despre iubire. 🙂


Pari foarte sobru, Alexandru, te-am mai văzut pe la teatru și pari o persoană care ține oamenii la distanță.
Știu, mi s-a mai spus că par așa, dar este doar un scut. (îmi zâmbește, îi spun că nu vom face o discuție de revistă culturală, ci una în care să se lase decoperit ca om pentru un blog prietenos)

De ce ai nevoie de el?
Eu am fost o fire foarte deschisă și foarte vulnerabilă. Ai mei m-au învățat să spun ceea ce cred și ceea ce gândesc și nu am avut niciodată rețineri în a face sau a spune ceva. Crescând, mi-am dat seama că mă învârt într-o lume foarte cinică și prefer să îmi fac treaba decât să îmi pierd resursele intrând în conflicte ca să îmi susțin părerile. Foarte multă lume îmi spune că sunt arogant. Nu sunt, prefer să stau mai retras. Mie mi-e bine așa.

Există prietenii adevărate în lumea asta a teatrului unde sunt multe măști?
Da. Eu am zis-o și o zic tot timpul, din punctul meu de vedere, meseria mea se face doar cu prieteni. Forma asta de colegialitate, având în vedere că suntem atât de mulți, mi se pare o acceptare a ceea ce suntem și o scuză, dacă vrei, pentru faptul că nu suntem mai mult. Suntem colegi. Foarte mulți dintre noi, inclusiv eu uneori, nu căutăm să vedem mai atent omul în cel cu care jucăm. Unii oameni te atrag imediat, însă, în cei care nu ne atrag în mod natural, nu căutăm să vedem mai mult. Mie, personal, nu îmi place să lucrez cu actorul X sau cu regizorul Y, ci cu omul. Eu caut să lucrez cât de mult pot cu prieteni.

Ți s-a întâmplat să ajungi să lucrezi cu un nume și să descoperi că nu îți place omul?
Da, clar da, însă nu am să îți spun despre cine este vorba. (zâmbește)

Just. Spune-mi, atunci, ce faci în acest caz?
Plec. Pur și simplu. (face o pauză când îmi vede mirarea, apoi continuă) Eu când am plecat din Botoșani mi-am promis că o să fac absolut orice pentru meseria asta, dar niciodată nu o să fac ceva care să nu îmi facă plăcere. Pentru că mie mi se pare că este singura meserie pe care o poți face frumos doar cu plăcere. Dacă plăcerea nu mai există în ceea ce facem, devenim doar niște pioni pe tabla asta mare de șah. Am întâlnit oameni pe scenă cu care nu am fost pe aceeași lungime de undă energetic, dar deloc. În cazurile astea, în care cred că locul meu nu este acolo, plec.

Indiferent dacă este un proiect important care ți-ar aduce multe satisfacții?
Da. Evident că nu o fac din prima. Gata, am simțit eu că ceva este în neregulă și plec imediat. Încerc să o iau pe ocolite, mă las eu cu totul, încerc să descopăr, caut, mă zbat un pic. Dar, dacă tot în același punct ajung, îmi spun că poate nu este locul meu acolo.

”Încerc doar să nu îmi tai nicio cracă de sub picioare și să nu dezamăgesc. Acesta este scopul meu de moment.”

Cine este Alexandru?
M-ai prins într-o perioadă foarte non-Alexandru. Am renunțat de ceva vreme la a mă vedea pe mine. Chiar dacă am o siguranță destul de ascunsă, nu o mai accesez în ultimul timp. Adică știu cine sunt, ce vreau, înspre ce tind, dar scopul ăsta personal către care tindem toți nu este acum o chestiune care să mă conducă. Las lucrurile din afară să vină să mă ia și să mă ducă. Încerc să nu mai fac eu tot ce mă taie capul și să mai las de-o parte cine sunt, ce vreau, să permit lucrurilor să vină către mine. Încerc doar să nu îmi tai nicio cracă de sub picioare și să nu dezamăgesc. Acesta este scopul meu de moment.

Și în perioadele ”Alexandru” cum ești?
Sunt o fire destul de liberă și în minte și în voință. Am niște credințe proprii care s-au format datorită unor evenimente, întâlniri, discuții. Cred foarte mult în onestitate, în onoare și în lucrurile făcute drept. Cred în candoarea oamenilor, în ochi. Acolo, în ochi, se vede tot. Sunt singurii care zâmbesc cu adevărat. Tot ce trebuie să știi despre un om, cu bune, cu rele, este acolo în ochi.

Când și cum a început călătoria ta în teatru?
De foarte mic a început. Eu nu am frați și surori, am doar un văr. Tatăl lui este actor în Botoșani, iar mama, iubindul foarte mult pe unchiul meu Cezar Amitroaie, mergeam des la spectacolele sale. Lumea teatrului a fost lumea mea de mic. Sâmbăta și duminica eram la teatru, iar după spectacol se mergea sus la protocol. Eu, cu vărul meu și cu alți prieteni din Botoșani, ne furișam în scenă și ne jucam prin decor. Acolo era spațiul meu de joacă și așteptam cu nerăbdare weekend-ul știind că voi fi acolo. Cred că mintea mea de copil doar asta vedea. (zâmbește cu nostalgie și continuă) Eu mergeam la școală și cum întreba doamna învățătoare cine vrea să citească un text, eram primul care ridica mâna. Și nu îl citeam doar, îl interpretam, cu atâta entuziasm încât doamna era nevoită să mă domolească. De mic mi-am dorit să fiu actor.

Ce te învață teatrul?
Sper, sper că teatrul mă va învăța mereu să fiu bun. (nu înțeleg și îi cer lămuriri suplimentare) Păi, la spectacol vin niște oameni, plătesc un bilet, iar misiunea ta ca actor este să îi faci să viseze, să râdă și să plângă cu tine. Să fie cu tine. Și, dacă nu ești un om bun, pe scenă se vede asta, chiar dacă ești un actor foarte bun. Pe mine teatrul m-a învățat să apreciez foarte mult clipele cu mine, cu oamenii, să mă bucur de viață să caut să descopăr în oameni ce zace acolo, să caut lucrurile ascunse, să le aflu poveștile. Eu cred că am pornit pe drumul ăsta ca să mă construiesc ca om. De învățat înveți oricum în fiecare zi, chit că ești pe scenă sau nu.

”Cred în talent, dar nu cred că este pilonul prin care actorul ajunge să joace.”

Cum este viața la început de drum în actorie? Putem considera că ești încă la început, da? Chiar dacă joci de ceva vreme și joci destul de mult.
Da, da, te rog, spune-mi că sunt încă la început de drum. (râde cu poftă, râd și eu și mă minunez sincer de modul deschis și natural în care comunică) Eu fac parte din categoria actorilor care au avut noroc. De asta mă interesează să nu o dau în bară, să nu dezamăgesc. Nu este pentru ceilalți, nu sunt dator nimănui, practic. Am muncit ca să ajung unde am ajuns în acest moment. Este vorba despre mine aici. Fiindcă niște oameni au avut încredere în mine, iar eu mi-am asumat o responsabilitate. Dacă dezamăgesc, nu îi dezamăgesc neapărat pe ei, ci pe mine.

Cum adică ai avut noroc?
Am avut norocul să întâlnesc oamenii potriviți la momentul potrivit sau poate am creat eu momentul potrivit ca să îi întâlnesc. Mie nu îmi place să stau locului, eu mi-am creat oarecum lumea asta…nestând locului. Am un mod insistent de a mă băga în seamă, dar respectuos în același timp. Te fac să nu mă uiți. Până acum asta m-a ajutat să cunosc oameni, să îmi atrag șanse, să fiu chemat la castinguri și probe.

Am cunoscut actori care îmi povesteau că, în anii de început, nu aveau ce să mănânce. Din ce spui, tu nu prea te-ai chinuit până să fii descoperit și să începi să joci.
Trebuie să muncești în meseria asta. Să îți creezi ocazii. Nu o să vină nimeni să ți le ofere pe tavă. Eu le spuneam colegilor mei: ”Ieșiți, fraților, din casă, mergeți la petreceri. Acolo cunoașteți multă lume și apar ocazii de unde nu te aștepți.”. De liniștit, nu cred că te liniștești vreodată ca actor, decât dacă te resemnezi sau, poate, la bătrânețe. Este o meserie în care chinul ca ardere există pentru fiecare rol. Bine (începe să râdă) nu cred eu acuma că domnul Rebengiuc nu doarme noaptea din cauza unui rol.

Din perspectiva unui tânăr actor care joacă destul de mult chiar din școală, ce le-ai recomanda studenților la actorie să facă pentru a se face cunoscuți și pentru a lucra încă din facultate?
Ce am făcut eu și ce m-a ajutat pe mine a fost că în anul I i-am luat pe Vlad Bălan și pe Carol Ionescu și am făcut un text. Deci un sfat, dacă este să dau sfaturi, ar fi să nu aștepte, ci să facă. Sigur au 2-3 colegi cu care se înțeleg și cu care pot lucra. Noi ne-am dus la domnul Voicu Rădescu și l-am rugat să se uite la noi și, dacă ne place, să ne lase să jucăm la el.

Deci trebuie să fii talentat ca să reușești din prima.
Nuuu, uite asta cu talentul este o chestie (face o pauză). Trebuie să muncești. Cred în talent, dar nu cred că este pilonul prin care actorul ajunge să joace. Foarte mulți oameni talentați nu fac nimic. Trebuie să muncești și să te faci cunoscut. Uite, metaforic, să ne imaginăm că fiecare om are o parașută în spate pe care trebuie să o deschidă la un moment dat. Și nu ai cum să o deschizi decât dacă sari, nu? Este posibil să nu se deschidă din prima și o să îți cam rupi picioarele. Nu-i nimic, te mai arunci o dată, și încă o dată.

Și de câte ori te arunci?
Până se deschide parașuta, căci se va deschide la un moment dat. Iar dacă nu te arunci, nu ai de unde să știi cum o să zbori cu parașuta aia deschisă.

Spectacolul “Viața și moartea lui Richard al II-lea” – Regie Radu Iacoban

”Prima zi când am ajuns în Teatrul Mic m-am așezat direct pe scaunul domnului Ștefan Iordache.”

Joci în prezent în diverse teatre din București. Ce te atrage cel mai mult la un teatru?
Trupa. Când văd trupa de actori cum lucrează, asta mă fascinează. Cum este creat nucleul, cum lucrează regizorii care vin să monteze acolo. Cum lucrează actorii, cum se desfășoară repetițiile. Când am plecat de acasă, mama mi-a zis: ”Să ajungi la Teatrul Național, fă-ne mândri!”. I-am zis: ”Da, mamă, voi ajunge unde îmi este locul, unde mi-e dat!”.

Care a fost primul spectacol pe care l-ai jucat pe scena Teatrului Național?
Recviem făcut de Alexandru Dabija. A fost prima noastră întâlnire. Eram în anul I de Master.

Cum te-a luat să joci la el?
Am fost la un casting. Îmi amintesc că mergeam pe la Național să văd ce se întâmplă și mă gândeam că este o instituție în care toți actorii visează să joace. La un moment dat nu știu cum mi-a venit ideea să merg să las cuiva CV-ul și să mă prezint. La vreo 2 săptămâni după ce am făcut treaba asta, m-a sunat Andrei Runcanu care era asistent de regie la Dabija și m-a chemat la un casting. Am mers. Erau o grămadă de băieți când am fost eu. Mi-am zis că nu am nimic de pierdut și am dat tot ce am putut pe monologul pe care mi-l alesesem din textul lui Vișniec. Ne-am plăcut reciproc și iată că deja am jucat în 3 spectacole la el. ( n.r. Recviem, N-ai tu treabă, Viforul)

La Teatrul Mic cum ai devenit angajat?
Datorită domnului Gelu Colceag. De fapt, eu lucrasem la History Boys cu Vlad Cristache. Mi-a scris că pune Deșteptarea Primăverii la Teatrul Mic și că vrea să mă ia să joc Melchior Gabor. Am ajuns să lucrăm cu Vlad și eu, și Silvana Mihai, cu care jucasem și în liceu în acest spectacol. Lucrurile s-au legat și, fiindcă se deschiseseră niște posturi, domnul Colceag ne-a oferit șansa la 10 oameni din distribuție să fim angajați la Teatrul Mic.

Îți place aici?
Prima zi când am ajuns în Teatrul Mic m-am așezat direct pe scaunul domnului Ștefan Iordache în camera de dincolo. (râde) Îmi place atât de mult aici la încât mi-am luat chirie la un minut de teatru.

Cu cine ți-ar păcea să lucrezi în viitorul apropiat?
Cu domnul Victor Rebengiuc și doamna Mariana Mihuț sigur o să lucrez. Promit! (râde cu poftă, iar mie îmi place încrederea lui). Mi-ar plăcea foarte tare să joc cu Ofelia Popii, cu Bogdan Zsolt. Ca regizori, normal că și pe mine mă atrag numele mari: Silviu Purcărete, Thomas Ostermeier, Yuri Kordonsky. Dar mie îmi plac foarte mult și regizorii tineri. Uite, mi-am dorit să lucrez cu Radu Iacoban și am lucrat la Viața și Moartea lui Richard al II-lea.

Teatru sau film ce vrei să faci mai mult pe viitor?
Cu filmul nu prea am cochetat, dar mi-ar plăcea foarte mult să fac film și să întâlnesc regizori de film așa cum am întâlnit regizori de teatru, adică oameni. Mi-ar plăcea să am șansa de a descoperi alte laturi la mine și să mă dezvolt ca actor.

”Dacă ai iubire, restul nu mai contează.”

Cum ești când se sting toate luminile reflectoarelor și ce îți place să faci?
Eu mă simt încă un copil. Și sunt un om foarte simplu. Îmi plac aceleași lucruri care îți plac și ție probabil. Îmi place să stau cu mine, am învățat să stau singur, dacă mi se dă asta, nu să fug de singurătate. Dacă sunt pe stradă și simt că sunt trist, nu mai fac lucruri care să îmi distragă atenția. Stau în tristețea aia, trec prin ea până se duce singură, nu forțat. Și când ies din acea stare, este minunat. Îmi place să merg în poligon să trag, sunt pasionat de motoare. Îmi place să întâlnesc oameni și să ascult povești. Mai nou, mă uit la filme, am văzut foarte multe. Aș putea spune că sunt cinefil. (râde cu poftă) Am descoperit cafeaua, îmi place gustul cafelei. Uite-te și tu, este 6 seara și eu beau cafea. Și mă pasionează foarte tare parfumurile. Fiecare personaj de-ale mele are un parfum al lui, dar nu îți spun mai multe. (îmi spune, până la urmă, dar am promis să păstrez misterul)

Despre iubire, cea care are cel mai frumos parfum, ce îmi spui?
Iubesc să iubesc cu pasiune, să exist în iubire. Dacă ai iubire, restul nu mai contează. Dacă ești iubit, iubești cu ardoare și ai norocul să cazi în iubire la fel cu cel de lângă tine, nimic nu mai contează după aia. Știi cum se zice că fericirea nu există. Noi oamenii, când avem momente de fericire, ne dorim mai mult. Dar abia când dispare ceea ce ai avut și tu nu te-a bucurat de ceea ce ți-a fost dat să trăiești, îți dai seama ce ai pierdut.

Care este visul tău?
Singurul lucru pe care mi-l doresc cu adevărat în viața asta este să am liniște și spectatori. (îl întreb dacă vrea aplauze, îmi spune că își dorește ochi care să îl privească și îmi vin în minte imagini cu el când iese pe scenă la aplauze, se uită mereu peste toți spectatorii din sală cu ochii lui negri pătrunzători și le mulțumește de mai multe ori)

Pe Alexandru Voicu îl vedeți stagiunea acesta în Deșteptarea primăverii și Viața și Moartea lui Richard al II-lea la Teatrul Mic, Viforul la TNB, Barajul la Arcub, Iluzii la Godot, History Boys la Teatrul Excelsior, N-ai tu treabă la Teatrul Act. Și, credeți-mă, vom mai auzi de băiatul ăsta! 🙂

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*