Este viața asta a noastră doar un vis? Sunt toate dorințele, toate planurile, toate trenurile pe care ne dorim să le prindem crezând că ne duc undeva mai frumos decât locul în care suntem în prezent niște iluzii? Este lumea întreagă un vis colectiv?
În cel mai recent spectacol scos la rampa de Teatrul Național București, Orchestra Titanic – regizat de Felix Alexa – ne sunt aduse în prim plan o mulțime de teme, metafore și întrebări existențiale despre viață, degradarea ei odată cu timpul, speranță, iluzii, vise și visuri. În plus, alături de patru cerșetori într-o gară părăsită, credem că, într-o zi, trenul pe care îl așteptăm va opri în stația noastră numită viață. Miza va fi cea a tuturor trenurilor pe care le-am așteptat: când ne suim în ele va fi oare cum am sperat?
Orchestra Titanic este o ”comedie tristă”, o poveste a unor bucăți de vieți reunite într-o gară pustie. Un loc în care 4 vagabonzi vin, povestesc și pleacă, poate tocmai pentru a-și schimba parcursul vieții.
Meto (Mihai Călin), Luko (Mihai Constantin), Doko (Richard Bovnoczki) și Liubka (Tania Popa) repetă un scenariu fix în fiecare zi, imaginându-și cum va fi când un tren va opri pe șinele din fața lor. Se vor urca în el, ca într-o nouă viață, și vor părăsi marginea societății (ruinele gării părăsite) unde ajunseseră fiindcă nu ținuseră pasul cu ritmul lumii actuale. Se vor sui în noul tren și vor lua valiza altcuiva, o valiză mai încăpătoare, mai strălucitoare, mai ofertantă. Exact ca ”bagajul” omului de lângă noi pe care îl vedem mai împlinit, mai prosper, mai fericit și la care tânjim crezând că ne va aduce fericirea.
Niciun tren nu oprește, însă, oricât de încrezător ar fi Meto erijat în regizorul acestui act al vieții celor patru și în liderul lor. Până într-o zi, când, pe șinele gării apare Harry (Claudiu Bleonț) care le promite că va opri pentru ei un tren și că le va face rost de patru bilete ca să se urce în el. Când, într-un final, trenul mult așteptat staționează în gară, cei patru prieteni urcă, însă realizează că sunt singuri. Metaforic, trenul gol este singurătatea oamenilor, chiar și atunci când sunt înconjurați de alți oameni cu care își împart viața.
Regizorul Felix Alexa optează pentru crearea unui univers aparte în care cuprinde toate nuanțele și metaforele textului, ajutat de un decor minunat creat de Andrada Chiriac și de muzica foarte bine aleasă care răsună asemenea acordurilor intonate de orchestra de pe Titanic, în timp ce vaporul se scufunda.
Piesa Orchestra Titanic este scrisă cu granițe fine între comic şi tragic, între real şi iluzoriu, între banal şi absurd, ceea ce provoacă atât regizorul, dar, mai ales actorii, fiindcă reușita montării stă și în menținerea echilibrului între toate notele. Ca în viață.
Spectacolul este ușor static fiind centrat pe dialogul consistent dintre cele cinci personaje și curge firesc, în replici bine scrise. Sunt foarte bine surprinde emoțiile și trăirile fiecăruia. Interpretarea actorilor este excepțională, pentru mine acesta fiind punctul de forță al spectacolului lui Felix Alexa.
Pe scenă se află cinci dintre cei mai buni actori care joacă la Teatrul Național și unii dintre artiștii pe care eu îi urmăresc, de fiecare dată, cu interes pentru ușurința și expresivitatea cu care își însuflețesc personajele. Adică, ce să mai? sunt deja stalker-ul numărul unu al stimabililor Mihai Călin și Richard Bovnoczki, iar de Mihai Constantin mă bucur la fiecare spectacol ca de zecile de ori când am văzut Liceeni. Excepțional actor!
Mno, am scris eu mai sobru, căci așa scriu despre teatru și altele mai serioase, dar voi să mergeți să vedeți spectacolul acesta, fiindcă se și râde să știți. Chiar bine și mult. 🙂
”Orchestra Titanic”
Cu: Mihai Constantin, Mihai Călin, Richard Bovnoczki, Tania Popa, Claudiu Bleonț
Regia: Felix Alexa
Foto: Florin Ghioca
