Văd culorile, le văd bine, îmi plac le ador, le las să îmi împodobească viaţa de ceva vreme, dar nu pot să nu remarc cât gri este în jur. În jurul meu, în jurul oamenilor pe care îi cunosc şi cu care mă găsesc pe aceleaşi lungimi de undă. Cineva îmi spunea să mă concentrez doar pe viaţa mea, să văd culorile şi frumosul din ea şi să o accept exact aşa cum este, fiindcă, orice aş crede şi oricât m-aş revolta, nu o pot schimba de azi pe mâine. Trebuie încredere şi muncă.
În octombrie s-au făcut 2 ani de când mă revoltam periodic, de când urlam şi băteam cu pumnul în masă, de când mă lamentam de tot griul din viaţa mea, uitând de prea mult ori să văd culorile. Oameni dragi mie suferă cumplit, mama mea se luptă cu un monstru în faţa căruia nu are şanse reale, eu am fost prinsă într-o poveste tâmpită în care uitasem cine sunt şi mă lăsasem dusă de un val uriaş de iluzie, pentru ca mai apoi să plâng, până mi-am luat un sistem audio să nu se mai audă la vecini.
M-am trezit deunăzi bătând din picior într-o discuţie cu unul dintre oamenii mei. A ridicat dintr-o sprânceană, mi-a zâmbit şi m-a întrebat blând: “La cine baţi tu, de fapt, din picior? Pe cine te revolţi?”. Şi m-a lovit, fix în moalele capului.
“Cu cine mă cert eu oare? La cine ridic vocea?”.
De vină cred că sunt şi toţi guru ăştia moderni care tot ne spun sus şi tare că putem să ne schimbăm viaţa într-o clipită doar cu puterea minţii. Un căcat! Putem dacă ne este dat, putem dacă este în destinul nostru şi în alegerile pe care le-om fi făcut prin alte dimensiuni înainte să venim aici. În rest, când ne revoltăm şi ne înciudăm că nu avem ceea ce ne dorim, că lucrurile nu se aşază aşa cum visăm noi cu ochii deschişi sau că suntem captivi într-o situaţie complicată pe care trebuie să o trăim dintr-un motiv poate de neînțeles cu mintea noastră, pierdem din vedere cel puţin un lucru: nu avem la cine să batem din picior. Şi cu cât o facem mai des şi mai apăsat, ne îndepărtăm de acceptarea propriei vieţi.