Astăzi am ascultat piesa asta de la Roxette (apropo şi voi cantaţi la spray în baie “it masturbin loooove” 🙂 ) și mi-am adus iar aminte de iubirile tinereților și de tumultul lor. Cât de ușor veneau și plecau. De cât de nesăbuiți eram noi toți (chiar și eu, da 🙂 ) și cât de puține întrebări ne puneam când cunoșteam un om care ne plăcea. De exemplu, eu nu mă gândeam niciodată când intram într-o relație dacă bărbatul cu care pornesc pe o cale comună este unul corect și sincer. Nu mă interesa, pur și simplu. Cât de greșit! Fiindcă, dacă un om nu are aceste valori cu sine, cum să mă aștept să fie așa cu mine? Și, nu pentru 2 zile, ci pentru toată perioada/viața împreună?
Era bine, într-adevăr, că nu analizam atâta totul. Era mult mai bine pentru creierul meu fiindcă nu îl oboseam atât de tare. Doar că, odată cu trecerea anilor, vârsta și experiența căpătate te obligă la a căuta să afli cu ce om pornești la drum, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă.
Maturitatea emoțională vine cu nevoia de siguranță și confort într-o relație, dincolo de pasiune și iubire. Nu acea siguranță dată de un act fiindcă este fix 0 să crezi că ai pe cineva lângă tine, complet, doar fiindcă ați trecut pe la starea civilă, v-ați pus pe același nume și ați turnat doi plozi. Ci siguranța pe care o simți știind că, și dacă lucrurile nu mai sunt atât de roz la un moment dat, faptul că este un om sincer și corect cu el, cu tine, cu toată lumea, îl va susține să nu ducă povestea voastră în derizoriu.
Știu bărbați și femei care sunt mai implicați emoțional și fizic în relația de amantlâc decât au fost și poate vor fi vreodată ca soți. Oameni care declară că nu au avut niciodată cu partenerul de viață și de credit bancar ceea ce au în cele câteva ore pe săptămână petrecute în altă parte. Mie mi se pare trist, dacă mă întrebați pe mine. Probabil că și acolo la ei a fost love la un moment dat fiindcă, altfel, mă gândesc că nu mai erau împreună cu toate bunurile și copiii.
Și, când mai dau peste oameni care, și după 20 de ani împreună, sunt tot cei mai buni prieteni, se sărută ca adolescenții în fața mea și îmi mărturisesc că se iubesc și mai mult decât la început, eu îmi spun că asta este normalitatea, de fapt. Că, prin orice ar fi trecut în cei 20 de ani, au găsit o cale de a fi împreună pe bune, nu doar pe hârtie. Nu, normalitatea nu este cea în care căsătoria este doar un parteneriat pe acte și în bunuri. Aceea este, de fapt, singurătate în doi.
p.s. De unde am pornit și unde am ajuns cu textul acesta. Înțelegeți voi. 🙂