”Cum? Și nu mai simți? Ce ai făcut, frate, de nu mai simți? Unde s-a dus tot?”.
O perioadă mi s-a părut ciudat, apoi am început să găsesc un lucru pozitiv la mine modul în care mă atașez de oameni și le dăruiesc timp. Apoi generozitatea cu care dau zeci de șanse atunci când nu sunt tocmai corecți cu mine, deși spiritul meu justițiar capricornian este foarte accentuat, cât de bine am ajuns să înțeleg și să iert derapaje ale minții și comportamente dubioase, în general sau față de mine. Și, apoi, după zeci de încercări, cum, dintr-odată, pivotez pe călcâiul stâng, întorc spatele și plec. Mă scutur și fug. Fiindcă am înțeles că, pe termen lung, povestea asta cu alunecări și cotiri abrupte nu-mi va aduce nimic bun. Adică, egoist sau nu, mă aleg pe mine.
Am această abilitate de a mă rupe brusc de ceva sau cineva de când eram mică și mă supărau colegii la școală sau copiii din fața blocului. Trec cu vederea, spun ce simt, dar dau o grămadă de șanse până să mă întorc cu spatele și să trec mai departe, fiindcă eu cred cu tărie în schimbarea celor de lângă noi și în depășirea obstacolelor în orice cuplu, prietenie, relație de familie.
Prietenii mei se miră cum de reușesc, ce fac, mai exact, astfel încât, din încercările disperate de a ierta, înțelege, construi, iubi, în diverse tipuri de relații, ajung să zâmbesc și să spun într-o bună zi: ”I-am spus la revedere!”.
Este vorba despre acceptare și detașare, este vorba despre maturitatea emoțională cu care cred m-am născut, dar pe care m-am și îngrijit să o cresc învățând din toate relațiile pe care le-am avut și le am, din toate poveștile pe care le-am trăit. Fiecare a fost și este o experiență de neprețuit.
Relațiile și oamenii cu care ne intersectăm sunt ore de curs gratuite. Nicio carte, niciun consilier psihologic, motivațional sau spiritual nu te pot învăța concret cum să trăiești și ce să faci să ieși din anumite momente, dacă nu ești atent la tine și prezent în fiecare clipă a unei relații sau conjuncturi, dacă nu îți pasă de tine, dacă nu reflectezi la tot ceea ce simți, trăiești și gândești. Nimeni nu îți poate controla mintea, nimeni nu îți poate trăi și accepta durerea, nimeni nu poate avea curaj pentru tine să facă întoarcerea pe călcâi și ieșirea din zona gri în care poți ajunge la un moment dat.
Am scris la un moment dat despre KPI după care ne putem evalua relațiile. Adăugând alți indicatori poți extinde ideea asta și la restul relațiilor. Evident că nu poți ieși din orice, sunt povești în care ai fost pus încă de la naștere și trebuie să rămâi acolo o perioadă, însă, dacă o relație nu este armonioasă, cu sentimente de ambele părți, cu bucurie, sprijin și momente frumoase, de ce ar mai fi? Pare greu de digerat pentru unii, știu. Pare egoist și tranșant modul meu de a gândi, îmi asum asta. Însă, vă întreb sincer, avem vreunul timp nelimitat pe lumea asta?
