O cunosc pe Veronica de ceva vreme deja, dincolo de Facebook, unde prezenţa ei inspiră la a privi partea frumoasă o oricărei experienţe de viaţă şi a oricărei persoane ce ne apare în cale, unde modul în care se implică în a-i ajuta pe cei din jur generează în mulţi dorinţa de a face bine.
Au fost zile în care energia ei pozitivă m-a scos din ale mele grele, dar au fost şi zile când m-a enervat fiindcă mă întrebam dacă ea este tot timpul fericită, dacă chiar îşi găseşte mereu resursele să vadă partea luminoasă din orice trăieşte. Aşa cum pare în online este şi în realitate când o poţi asculta cum vorbeşte ore în șir doar despre frumosul din viaţa ei și cum povesteşte despre perioadele provocatoare numai prin prisma a ceea ce a învăţat din ele.
Veronica Soare este fundraiser şi mama Lolei, o căţeluşă tare simpatică şi jucăuşă. A construit o comunitate de oameni faini în jurul minuni.ro, un spaţiu unde povesteşte despre proiectele ei de strângere de fonduri, cauzele pe care le sprijină şi despre cele două călătorii pe Camino de Santiago. Din a doua s-a întors recent, prilej cu care ne-am văzut la o cafea să povestim. Până la lecţiile învăţate pe Camino, am ajuns să vorbim mult despre iubire, bunătate şi fericire.
Vă invit să o cunoaşteţi pe Veronica Soare, o femeie frumoasă care se bucură de orice primește pe calea sa, un om care îi inspiră pe cei din jur să ajute, să viseze şi să creadă cu tărie că tot ceea ce trăiesc este spre binele lor.
Veronica, tu pari mereu fericită şi bucuroasă pe Facebook. Şi mă întrebam, tu chiar aşa eşti tot timpul?
Uite, acesta este un subiect care chiar mă pasionează. Eu cred că, să fii fericit, este o alegere. Cel puţin pentru mine este o alegere. De câţiva ani, de când eu am ales să pun pe Facebook partea frumoasă a vieţii mele, mi se zice că par mereu fericită. Ceea ce este adevărat, fiindcă eu, la finalul zilei, aşa sunt. Dar, la fel de adevărat este că noi nu mai suntem copii şi că fiecare dintre noi are perioade mai grele, are în fiecare zi luptele lui. Pe mine nu o să mă vezi că, având o perioadă mai proastă, o să o joc frumos pe Facebook. Adevărul este că viaţa a şi fost generoasă cu mine în ultimii ani, deci nu a fost nevoie să mă îndepărtez de Facebook, dar, dacă aş trece printr-o perioadă nefericită, probabil aş pleca de acolo o vreme.
Ca să concluzionez, ceea ce arăt pe Facebook sunt doar feliile de fericire din pizza mea. Asta nu înseamnă că o felioară din ea nu este un pic mai arsă. Dar pentru ce să pun momentele mele de luptă acolo, când le pot pune pe cele de bucurie. Pentru ce să fiu „hater”? De ce să insistăm să ne vărsăm năduful pe Facebook. Cu ce ajută asta omenirea? Dacă nu îmi place ceva, de ce să nu trec mai departe decât să îmi exprim o părere negativă?
Ai fost mereu orientată către partea plină a paharului?
Moartea fratelui meu care s-a petrecut în urmă cu 7 ani m-a învăţat să preţuiesc mai mult momentul prezent. Am realizat atunci că viaţa asta se poate sfârşi oricând. Eu sunt foarte conştientă de asta, motiv pentru care nu mă interesează decât partea frumoasă a lucrurilor. Şi nu mai vreau să intru în energia negativă a nimănui pentru că fiecare avem dramele noastre şi fiecare ar trebui să învățăm să privim partea bună a lucrurilor. Simt cumva că, în ultima perioadă, a crescut şi nivelul de conştiinţă al oamenilor cu privire la ziua de azi.
Dar nu te îndrepţi către o gândire fals pozitivă, da? Fiindcă este şi acesta un curent la modă pe Facebook.
Nu, nu, ştiu ce zici. Este o extremă. Nu, eu chiar sunt fericită şi în viaţa reală, tu mă cunoşti ştii că sunt așa cum sunt și pe Facebook.
Acum, că am tranşat partea cu Facebook, pentru cine nu te cunoaşte decât de acolo, cine este Veronica Soare când nu este fundraiser şi mama Lolei?
Veronica Soare este mai tot timpul fundraiser şi mama Lolei. (râde) Măi, eu sunt o fată simplă cu bucurii simple, cum îmi place mie să zic. Sunt un om care a înţeles valoarea clipei de faţă şi care se străduiește să o trăiască. Ce sunt când se vede sunt şi când nu se vede. Atunci când nu sunt fundraiser şi mama Lolei sunt o femeie foarte foarte îndrăgostită.
”Mereu facem planuri şi uităm să trăim ziua de faţă”
Dacă tot ai deschis subiectul, cum este iubirea? Cum o simţi la vârsta asta?
Iubirea este mare. (zâmbește și îi strălucesc ochii, lăsând să se vadă cât este de îndrăgostită) Am ajuns la 35 de ani să privesc iubirea cu alţi ochi şi să o simt altfel. Nu înţelegeam, când aveam 25 de ani, despre ce vorbeau oamenii mai maturi decât mine când spuneau că iubirea profundă vine după 30 de ani. Eu credeam că sunt suficient de matură atunci și știu cum este iubirea. Abia acum înţeleg că, la acea vârstă, nu ştiam aproape mai nimic despre ea. Acum știu, acum iubesc cu calm, aşezat, fiindcă am primit un dar minunat de la Univers, o iubire pe care nu am aşteptat-o.
Îmi spui mai multe? (o provoc)
Iubirea asta este un cadou la care nici nu visam. La început m-am speriat de forma în care a venit, dar am decis să accept acest dar. Pentru că viaţa nu ne oferă în fiecare zi o dragoste aşa de mare, iar mie mi-a fost dată într-un moment aparte al vieții mele. Putea să treacă pe lângă mine. Vezi tu, modul în care eu văd viaţa m-a făcut să accept această iubire, chiar dacă aveam motive să fug de ea iniţial. Mi se pare cel mai frumos lucru care mi se putea mie întâmpla acum. (rămâne un pic pe gânduri) Da, este adevărat, viaţa m-a luat plăcut prin surprindere cu povestea asta de iubire şi sunt foarte recunoscătoare.
Nu am să îţi cer mai multe detalii, ştiu că iubeşti curat, frumos şi discret, însă aş vrea să te întreb dacă, din iubirea asta pe care o trăieşti, te vezi devenind şi mamă.
Eu nu cred în rostul suprem al unei mame, nu cred că o femeie, dacă nu este mamă, nu este împlinită. Aud des în jurul meu femei de vârsta mea care au devenit mame și care spun: „Abia acum mă simt împlinită!”. Desigur, tu despre tine poţi spune asta, dar asta nu înseamnă că, dacă o femeie de lângă tine nu este mamă, ea este neîmplinită. Eu îmi doresc un copil şi, în ultimii ani, m-am gândit mult la asta. Dacă m-ai fi întrebat despre treaba asta în urmă cu 5 ani, ţi-aş fi spus că îmi doresc să mă căsătoresc şi să am doi copii. Veronica de acum îşi doreşte un copil în măsura în care viaţa o să fie generoasă cu ea şi are să i-l dea. Omul care este lângă mine acum mă iubeşte și asta este tot ce contează. Dacă viaţa va fi bună cu amândoi, eu o să fiu foarte bucuroasă, însă eu nu mai vreau să fac planuri. Mereu facem planuri şi uităm să trăim ziua de faţă.
Te întreabă cei din jur când te căsătoreşti, când faci un copil?
(râde) Să ştii că au început persoane din jurul meu să mă întrebe tot mai des când mă căsătoresc şi când fac un copil. Şi lor le zic foarte onest ceea ce ţi-am zis ţie mai înainte, dacă viaţa va decide să fie aşa, eu voi accepta, însă nu mi-am făcut un obiectiv din asta. Da, într-adevăr, presiunea societăţii începe să existe la acest capitol, însă, pe mine mă interesează ce simt eu.
Crezi în chimie între oameni?
Da, absolut. Am crezut dintotdeauna. Uite, şi în povestea pe care o trăiesc, a existat o chimie din clipa în care ne-am uitat unul la celălalt. Eu nu cred în dragoste la prima vedere, cred însă că, de la prima discuţie, simțim dacă un om va avea un impact mare asupra noastră și va face parte din viața noastră.
”Am mers din nou pe Camino, de data aceasta pentru mine”
Să nu uităm că ne-am întâlnit, totuși, ca să îmi povestești despre Camino. Ştiu când ţi-a venit ideea anul trecut să faci prima călătorie. De ce ţi-ai dorit să mergi atunci pe Camino?
Visam de 4 ani să fac acest drum, însă îmi era teamă, eu nefiind o sportivă. Credeam că trebuie să fii Andrei Roşu ca să faci Camino, adică trebuie să fii sportiv. Anul trecut nu am vrut să fac acest drum pentru mine. Mi-a venit ideea primului Camino şi m-am gândit că mă duc în această călătorie, îi fac pe oameni parte în ea şi îi îndemn să doneze pentru Fundaţia „Inima Copiilor”. Am mers pentru alţii în urmă cu un an, dar povestea a devenit despre mine. Anul ăsta am mers din nou pe Camino, de data aceasta pentru mine.
Cu ce ai rămas anul trecut după Camino?
Călătoria de anul trecut mi-a schimbat viaţa în toate felurile în care putea să mi-o schimbe, dar, în primul rând, mi-a modificat filtrele prin care o văd. Mi-a adus o linişte greu de explicat în cuvinte, știu acum că ni se întâmplă tot ce este bine pentru noi, că întâlnim oamenii potriviţi, că este în regulă să lăsăm drumurile să ni se despartă de oameni care nu mai vor să meargă cu noi. Asta am învăţat de pe Camino cunoscând oameni cu care m-am conectat şi, fiindu-mi greu să mă despart de ei, îmi ajustam numărul de kilometri parcurşi ca să mergem împreună cât mai mult. La un moment dat am înțeles că drumul meu este drumul meu. Despărțindu-mă de ei, mi-am dat seama că este o binecuvântare că ne-am întâlnit, iar dacă drumurile noastre se bifurcă, este pentru că fiecare trebuie să meargă pe al său.
Și anul acesta?
Cred că am trăit în ultimul an doar ca să mă întorc pe Camino. Visam în fiecare clipă cum revin acolo. De fapt, viaţa mea va fi o eternă reîntoarcere pe Camino. Anul acesta a fost complet diferit, din toate punctele de vedere. Mult mai greu, cumva, dar mult mai frumos. În primele două săptămâni a fost foarte provocator. La finalul lor am prins răsăritul pe un deal într-un peisaj absolut sublim. Se ridica ceaţa şi ne uitam mai mulţi pelerini într-o linişte mormântală cum soarele devine un glob auriu și cum se ridică, într-un moment care ne-a tăiat respirația. Nici nu mi-a trecut prin minte să fac o poză, toată lumea tăcea. La un moment dat a venit un domn care, în limba lui, i-a salutat pe oamenii cu care eram acolo, strivind o clipă de o frumuseţe suprarealistă. Mi-au dat lacrimile și mi-am dat seama că, oricât am vrea noi să fie mereu senin, oricând poate apărea ceaţa care o să ameninţe soarele sau cineva care să strivească frumosul. Tot ceea ce ne rămâne nouă de făcut este să dăm muzica din noi mai tare, să nu ne lăsam copleşiţi şi să mergem mai departe. Uite, îți dau un exemplu, de când m-am întors nu mă mai necăjesc atât de tare când ies afară, nici nu trec 5 minute, și aud pe cineva înjurând foarte tare. Este foarte mult negativism în jur, dar nu mă mai afectează atât de tare.
Spune-mi una dintre poveștile frumoase de pe Camino 2 cu care ai rămas.
O poveste ar fi despre Niky, o unguroaică pe care am cunoscut-o în ultima parte și alături de care am mers ultimele 8 zile, fără să știu multe despre ea. În a patra seară de drum, i-am spus că o să ajung foarte târziu la albergue, să nu mă aștepte, fiindcă nu aveam chef să mă grăbesc. Când am ajuns mi-a zis: ”Cina este aproape gata!”. M-a luat prin surprindere preocuparea ei de a cumpăra tot și dea mă aștepta cu cina pregătită, gândind că eu, ajungând mai târziu, poate nu mai am chef să mă gândesc la ce voi mânca. Ne-am așezat la masă și, tot mâncând din farfuria pe care mi-o pregătise, am ajuns să văd că pe ea era desenată o inimă. ”Ah, ce frumos, este o inimă pe farfuria mea!”, am exclamat. ”Da, știu că ție îți plac inimile și am văzut farfuria asta în dulap. Era singura cu inimă și m-am gândit că o să îți placă.”, mi-a spus timidă. Am avut un moment de emoție și m-am gândit: ”Cu câtă atenție se plimbă unii oameni prin lume!”. Gestul ei mic mi s-a părut de o măreție extraordinară. Am înțeles atunci că asta vreau să fac și eu, să caut mereu farfuria cu inimă pentru ceilalți. Metaforic, desigur. (încheie zâmbind).
„Bunătatea are gust bun”
Acum că ai revenit la viața ta reală, ce proiecte urmează?
Am plecat pe Camino înnebunită după o supă cremă de ardei copţi, iar când m-am întors i-am scris băiatului care o face, Florin, să îl rog să îmi facă supă. Şi, gândindu-mă eu la a doua zi cum voi mânca supa cremă de ardei copţi, am avut un moment „evrika” şi mi-au venit în minte cuvintele „Bunătatea are gust bun.”. Aşa a apărut ideea unui nou eveniment în lumea minuni.ro care aniversează 4 ani în noiembrie. „Bunătatea are gust bun” se va numi şi va fi o întâlnire a comunităţii unde voi anunța direcția în care va merge minuni.ro. Florin va găti supa lui delicioasă și alte bunătăți. Aşa că, pe 28 octombrie, ne vedem, mâncăm, vorbim și facem o faptă bună fiindcă vom strânge bani pentru Fundaţia „Inima Copiilor”. Urmează să anunț și locul acestui brunch.
Vei continua şi cu atelierele tale de calidoscoape adorabile?
Da, cu siguranţă. Nici aici nu am văzut venind ce se întâmplă în prezent, atunci când am decis să fac un atelier de caleidoscoape. Eu mă gândeam că fac unul pe săptămână, că merg și prin spitale, prin centre de plasament, centre maternale, că mă joc cu alți oameni. Numai că, venind oameni ca tine şi ca alţii la atelierele mele, m-am trezit cu propuneri să îl organizez în diverse companii private şi în şcoli. Adulţii şi copiii sunt fascinaţi de atelierul de caliedoscoape fiindcă se joacă frumos cu aceste obiecte. Iar pentru noi oamenii mari un caleidoscop este şi o amintire plăcută din copilărie pentru că noi ne-am jucat cu ele în trecut. Îți spun, Ileana, în doi ani şi jumătate de când le fac, nimeni nu a plecat de la un atelier de-al meu altfel decât euforic. Împreună cu Fundaţia „Inima Copiilor” voi face şi kit-uri de caleidoscoape fiindcă sunt mulţi oameni care doresc să facă acasă, dar nu găsesc un kit. Eu am şi avut o revelaţie privind caleidoscoapele mele pe care o dau mai departe: componentele unui caleidoscop sunt ceea ce suntem noi, oglinzile şi mărgelele vorbesc despre părţi ale nostre care strălucesc şi tot ceea ce trebuie să facem noi este să le punem pe toate în lumină.
