Fie că joacă un personaj comic, fie că interpretează unul dramatic, în teatrul clasic sau în musical, actrița Ana Bianca Popescu este electrizantă pe scenă. Cu toate că a jucat mult în primii zece ani de la debutul ca actriță profesionistă (în 2015, cu rolul Fata din spectacolul „Numele” de Jon Fosse, regia Vlad Cristache pentru care a și câștigat Premiul UNITER), Bianca s-a ferit să spună despre sine că e pe deplin mulțumită de vreun rol. Cât timp a jucat fiecare personaj ce i-a fost dat, a căutat să aducă ceva nou la fiecare reprezentație. Face parte din procesul ei de creație, din disciplina muncii sale, în care își păstrează ca drive nesiguranța, fiindcă se teme de autosuficiență.
Bianca s-a hotărât să devină actriță în liceu, când a descoperit cât de mult îi place procesul prin care aduce la lumină un personaj nou. A studiat primii ani la UNATC cu actorul Doru Ana, a terminat Masterul Arta Actorului la clasa profesorilor Gelu Colceag, Tania Filip și este angajată a Teatrului Mic. De la debut până acum, a câștigat mai multe nominalizări și premii pentru rolurile jucate.
A intrat în lumea fascinantă a musicalului alături de Răzvan Mazilu, cel care a descoperit-o la terminarea facultății, în audiția pentru „West Side Story”. Tot el a învățat-o ce înseamnă să fie și femeie pe scenă, nu doar actriță.
Este o prezență discretă în spațiul public și se lasă văzută doar prin personajele sale, iar eu am fost curioasă nu doar de o discuție cu actrița Ana Bianca Popescu, ci și cu femeia Bianca. M-am întâlnit cu ea într-un moment în care trece printr-o transformare personală importantă, din care știe că va pune emoții, trăiri, gânduri și în sertarele pe care le deschide de câte ori are de construit un personaj nou.
Cel mai bine mă simt când mă las văzută pe scenă. Chiar dacă port măștile rolurilor, sub ele sunt eu. Și, de sub ele, se vede femeia cu simțul umorului. Se vede și femeia copilăroasă uneori. Și cea matură
Cum era Bianca din urmă cu zece ani, cea care a luat UNITER-ul pentru debut la Teatrul Foarte Mic cu spectacolul „Numele”, în regia lui Vlad Cristache?
La fel de fragilă ca acum. Nu s-a schimbat absolut nimic. Sunt la fel de nesigură, dar într-un mod bun, nu știu să explic, această nesiguranță este un drive al meu, este un fel de a mă păstra curioasă, disponibilă să ajung la un nivel de performanță pe care mi-l stabilesc pentru fiecare rol. Dar nu cred că e vreo diferență între mine cea de acum și Bianca debutantă. Sunt la fel de deschisă, de nerăbdătoare, de dornică să fac roluri. Și cred că este un proces de care nu o să mă plictisesc vreodată în meseria mea.
Ai multă experiență pe scenă, ai făcut atâtea roluri, ești apreciată de regizori și public. Ce ar mai trebui să se întâmple ca să simți încrederea aia maximă în tine?
Eu cred că ține și de structură, de cum m-am construit. De ceea ce moștenim de la ai noștri. Deși ai mei nu au avut vreo problemă de încredere și nici mie nu mi-au spus vreodată că nu pot ceva. Poate taică-miu să fi avut, dacă mă gândesc mai bine. Cred că nesiguranța vine la pachet și cu o nevoie constantă de a fi mai bună, dar nu neapărat mai bună ca să demonstrez ceva, ci mai bună ca să îmi validez mie standardele. Eu tot timpul stau și îmi analizez procesul, spectacolele. Și niciodată nu sunt mulțumită. Nu cred că am vreun rol despre care să zic „Gata, ăsta este” și de acolo l-am împachetat și așa rămâne. Tot timpul mai caut câte ceva. Și mai este o chestie, cred că în momentul în care aș spune că e bine, atunci aș risca să devin autosuficientă și eu nu vreau să ajung acolo, mi s-ar părea că îmi trădez munca.
Te-am urmărit pe scenă în toți anii ăștia de la debut și mă uit cum ai crescut. Mă întreb dacă simți că te-ai transformat și la nivel personal prin personajele tale?
Da, absolut, și totul s-a întâmplat foarte firesc, pentru că am avut un parcurs destul de sănătos al rolurilor. Am jucat și tinere femei, am jucat și femei cu copii, am jucat și femei trădate, și femei care pleacă din relații. Adică am jucat femei în experiențe pe care eu nu le-am trăit. Și cred că, punându-mă în ipostazele acelea am crescut și ca femeie odată cu Bianca actrița. Un alt rol important în dezvoltarea mea l-au avut regizorii cu care am lucrat. Și primul la care mă gândesc este Răzvan Mazilu.
Cu el ai început să lucrezi din primii ani?
Da, și a fost primul cu care am trecut la un alt nivel al feminității și senzualității pe scenă. El m-a învățat să fiu și femeie pe scenă, nu doar actriță. Pentru că eram timidă – timidă sunt și acum – dar eram foarte nesigură, nu știam cum să stau și aveam o postură incertă, cocoșată, voiam să mă arat cât mai puțin. Răzvan a distrus toate mecanismele astea ale mele și m-a ajutat să mă conturez ca femeie care emană senzualitate, încredere pe scenă. Am avut foarte mult de lucrat. Am început cu „Cabaret Noir”, dar la „Maria de Buenos Aires” a fost apogeul acestui proces cu Răzvan, pentru că Maria este o femeie complexă, sigură pe corpul său și pe ceea ce emană. Și mi-am dat seama că este strict o chestie de postură, de ceea ce transmit prin corp, postură, privire. Răzvan m-a ajutat foarte mult și apoi toți regizorii cu care am lucrat au scos în evidență anumite laturi ale mele și au contribuit la această dezvoltare a Biancăi fetița ingenuă pe scenă, la femeia în desfășurare. Sper să îmi descopăr și alte veleități, pentru că nu vreau să apelez mereu la sertărașele astea pe care le am deja.
Răzvan Mazilu este și regizorul care te-a adus în lumea musicalului.
Da, el m-a descoperit ca actriță de musical, când a făcut audiția pentru „West Side Story”, terminasem facultatea. Spectacolul a ieșit în 2015 și de atunci el m-a crescut și m-a șlefuit în musicaluri. Am făcut „Mon Cabaret Noir”, „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”, „Sunetul Muzicii”, „We will rock you”, „María de Buenos Aires” și „Full Monty”. El m-a învățat să fiu femeie pe scenă, să dansez. Cu el am învățat să fac musical, pentru că e o disciplină aparte, cu vocea, cu corpul. Este un soi de antrenament continuu, pe care acum îl folosesc și în teatrul clasic când îmi gândesc partiturile, și când spun partituri nu mă refer la muzică. Făcând mult musical, la un moment dat mi s-a spus să am grijă să nu mi se pună eticheta de actriță de musical și atât. Și, pentru că eram la început de drum și nu știam foarte bine ce implică asta, am zis „Ferească Dumnezeu să se întâmple așa ceva”. Am înaintat în vârstă, parcursul meu a demonstrat că nu eram actriță doar de musical. Dar acum știu că, să faci musical ca actor implică mult mai multe decât teatru, pentru trebuie să treci rampa cu trei dotări artistice foarte bune – dans, voce, actorie – altfel nu faci musical. Suntem o mână de actori care putem face musical bine.
Am primit un premiu UNITER pentru debut și m-am gândit că de acolo nu mai pot decât să cresc pentru că am fost învestită cu recunoașterea aceea. Nu m-am relaxat niciodată și cred că asta m-a ajutat
Ți-ai construit cu intenție cariera până acum?
Nu mi-am ales rolurile. Nu am zis că dacă nu fac Gertrude sau Arkadina nu exist. Am lăsat rolurile să vină către mine. Când mă întâlnesc cu un regizor mă duc cu tot arsenalul meu, cu CV-ul, cu sertărașele mele, dar lucrurile nu țin tot timpul de actori, țin și de faptul că trebuie să fii într-un puzzle pe care îl face regizorul. Am fost și norocoasă până acum, dar am și muncit. Am avut șansa să termin la clasa domnului Gelu Colceag, să mă descopere Răzvan Mazilu din facultate, să mă angajez în teatru destul de devreme.
Te-ai gândit vreo clipă în facultate că vei ajunge să joci pe scena mare de la Sala Palatului?
Nu, am luat-o pas cu pas. Am investit în toate rolurile mele, pentru că fiecare rol nou este o responsabilitate pentru mine. Și premiile reprezintă o responsabilitate. Am primit un premiu UNITER pentru debut și m-am gândit că de acolo nu mai pot decât să cresc pentru că am fost învestită cu recunoașterea aceea. Nu m-am relaxat niciodată și cred că asta m-a ajutat.
Ce este în sertărașele tale despre care spui?
Tot ce înseamnă emoție, memorie afectivă, universul în care m-am construit. Le folosesc până într-un punct, desigur, plec de la ele în orice rol nou, dar transformarea în personaj o fac cu ajutorul textului, prin colaborarea cu regizorul, cu partenerii de scenă. Eu sunt dependentă de o colaborare bună cu partenerul de scenă. Și dacă găsesc ceva ce m-a ajutat într-un rol, încerc să nu-l mai găsesc și a doua oară, caut altceva. Rămân fidelă textului, personajului, situației de joc, mă străduiesc să pun straturi peste ce este, dar dacă textul este bun în el descopăr toate lucrurile senzaționale de care am nevoie. Dacă nu este bun, atunci sondez, în mine, în sertarele mele. Este un proces.
Știu că te-ai hotărât în liceu să devii actriță tocmai pentru că ai descoperit procesul de lucru la un rol nou și îți plăcea.
Da, eu nu știam că poți face așa ceva. Crescând cu mama în operetă, știam că doar asta există și că trebuie să faci Conservatorul dacă îți dorești să fii pe scenă. Iar eu nu cochetam cu ideea aia. Cântam, pentru că am moștenit de la mama talentul ăsta, dar atât. În momentul în care am intrat la liceu și s-a făcut preselecția pentru trupa de teatru, maică mea m-a împins să mă duc să văd cum este. Am învățat o fabulă, eram de un penibil. (râde) N-am să uit toată viața mea, m-a trimis mama să mă înscriu în trupa de teatru a liceului. Totuși, cineva a văzut ceva în mine și în nesiguranța mea și am intrat în trupa de teatru pregătitoare Catharsis-ului. Catharsis era trupa Liceului Șincai coordonată de Dimitrii Bogomaz, un actor de la Oden, și a luat multe premii. Îmi amintesc că am început să repetăm un scenariu scris de profesoara de atunci, un basm, aveam și un voal, și mi-a plăcut foarte tare procesul. Aveam acel trac de scenă și în proces am înțeles că, pentru a fi relaxată pe scenă trebuie să repet, și iar să repet, ca să știu ce am de făcut. Și atunci nu are de ce să îmi mai fie frică. Acel proces a fost pentru mine a fost o revelație și atunci am decis că vreau să fiu actriță.
Te-au sprijinit ai tăi să devii actriță?
Da, dar tata era mai pragmatic el avea nevoie să știe că mă îndrept către o meserie pragmatică. Dar i-am explicat că eu actorie vreau. Am dat admitere la alte cinci facultăți pe lângă UNATC, dar când am intrat peste tot am discutat cu el că eu actorie vreau și a înțeles.
În viața personală duci procesul ăsta de planificare riguroasă și repetiție pe care îl faci în teatru?
Nu, pentru că repet atât de mult în teatru, ca să știu ce am de făcut, să nu las nimic la întâmplare pe scenă, încât în viața mea tot ce vreau este să mă las liberă. Să fiu eu, cu gafele mele, cu anxietatea mea. Eu sunt un om extrem de timid și de multe ori fac gafe din cauza asta. Și mă las să fiu cum sunt eu.
Acum trăiesc o etapă importantă de transformare personală și știu că o să aduc din ea și pe scenă. Pierderile prin care trecem cred că ne construiesc și ca actori, nu doar ca oameni
Cum ești tu?
Sunt un om normal. Cu fricile mele, foarte atașată de familia mea, de părinții mei. (face o pauză) În urmă cu o lună și ceva l-am pierdut pe tatăl meu. Și sunt devastată, a fost ceva neașteptat. Apropo de fricile mele, am simțit cumva la începutul anului că o să vină ceva rău, era o frică legată de el, dar am zis că sunt doar fricile mele. Iar acum mă confrunt cu această realitate foarte dureroasă a pierderii lui, am trăit o traumă peste care trebuie să învăț să trec, să merg mai departe. Eram foarte apropiați și acum sunt încă în faza în care nu înțeleg de ce s-a întâmplat asta și sunt revoltată. Este greu.
E normal să îți fie greu.
Uite, apropo de întrebarea ta de mai devreme despre cum s-a transformat Bianca în ultimii 10 ani, știu că acum trăiesc o etapă importantă de transformare personală, și știu că o să aduc din ea și pe scenă. Pierderile prin care trecem cred că ne construiesc și ca actori, nu doar ca oameni. Când a plecat tata, mi-am dat seama că 35 de ani de viață cu el vor fi de-acum într-unul dintre sertarele alea despre care vorbeam mai devreme. Și toată revolta asta pe care o simt acum tot acolo va fi.
Ce te ajută zilele astea?
Sunt conștientă că o să fie greu o perioadă de timp, fac terapie și sunt în asta împreună cu mama și cu iubitul meu Valentin. Mă ajută teatrul foarte mult, dar când ajung acasă uneori simt că mă prăbușesc. La două zile după înmormântarea lui tata am avut „Revizorul”, era spectacolul lui preferat. Și m-am gândit ce să fac, să joc? Am jucat special pentru tata, și chiar a fost o energie deosebită la spectacol, parcă toți ne-am gândit la el și l-am jucat pentru el. După ce am terminat de lucrat la „Anna Karenina” și „Viață Bună” eu mi-am luat o scurtă pauză, eram epuizată, nu puteam să intru în ceva nou fiindcă nu mai aveam de unde să dau. Voiam să mă bucur de spectacolele astea noi, să le cresc, și de celelalte în care joc. Iar teatrul m-a înțeles. Aveam nevoie să mă încarc, un actor are nevoie și de timp să își hrănească creativitatea, să se uite la oameni, la păsări, să citească, să vadă filme, să își reconstruiască universul. Dar uite, parcă a fost cumva premonitorie decizia mea. Acum mă ajută că nu repet la ceva nou, doar joc spectacolele pe care le-am făcut. Mă ajută jumătatea de zi în care sunt cu ale mele, cu mintea mea, cu durerea mea, să fac lucruri cu mama, iar seara să vin mai liniștită la teatru și să joc. (discuția despre pierderea Biancăi a fost mai lungă, apoi ne-am reașezat, am continuat să vorbim despre teatru și despre femeile pe care le interpretează în ultimele trei spectacole în care joacă)
Unul dintre spectacolele de anul trecut la care ai lucrat este Anna Karenina. Ți-a dorit să o joci pe Anna Karenina?
Da, și m-am dus la audiții la Dumitru Acriș. Fiecare regizor care montează la Teatrul Mic face audiții, cunoaște trupa, citim. Cred că au fost două sau trei întâlniri cu el până s-a hortărât că mă vrea pe mine în Anna Karenina și am început procesul. La Anna Karenina mi-a fost foarte teamă, fiindcă oamenii știu care este parcursul ei. Citisem cartea, aveam textul și nu văzusem niciunul dintre filmele făcute de Greta Garbo, Vivien Leigh, Keira Knightley. Nu am vrut să mă influențeze nimic și să fac ceva din subconștient pentru că văzusem la una dintre ele. Deși, de multe ori, ca actor poți fi salvat când vezi la altcineva. Târziu, după ce am repetat mult, m-am uitat la Greta Garbo să văd cum a făcut ea. Și într-adevăr am încercat să iau ceva de la ea – rafinamentul ei și cum își purta rochiile.
Apropo de asta, facem o paranteză aici, dacă ai adus vorba. Mie îmi plac mult hainele în care apari pe scenă, parcă sunt create special pentru tine, să îți potențeze statura, felul în care te miști. Așa este?
Da, așa este. Asta am învățat tot de la Răzvan. Am învățat să văd ce mă avantajează în anumite roluri. La spectacolele pe care le fac cu el, n-am nicio grijă fiindcă știe el proporțiile corpului meu. În alte spectacole colaborez cu scenografii și caut rochiile care să mă ajute în cum îmi construiesc eu personajul, dar ținând cont de corpul meu. La Anna Karenina au fost foarte importante hainele, de exemplu, fiindcă deși ea pare puternică și vorbește cum vorbește, este atât de fragilă, de imperfectă. Și am vrut să se vadă asta la ea.
A fost un proces greu pentru că este un personaj dificil, e mult negru în lumea ei, se vorbește mult despre moarte. Am stat o perioadă în întuneric, ca să o scot la lumină pe ea
Cum a fost procesul prin care ai scos-o la lumina, așa cum se vede ea pe scena Teatrului Mic?
Am lucrat foarte mult. Este genul de spectacol lucrat mult în primul plan, cu tot ce înseamnă interior, emoție, afect, toate duse la apogeu. A fost un proces greu pentru că este un personaj dificil, e mult negru în lumea ei, se vorbește mult despre moarte. Am stat o perioadă în întuneric, ca să o scot la lumină pe ea. Regizorul îmi spunea mereu „Du-te acasă, odihnește-te, fă ceva pentru tine, să te bucuri, pentru că stai mult în durere”. Și m-am lăsat să stau în durere, pentru că nu am vrut să o fac la prima mână – iubește și se sinucide. Chiar voiam să experimentez durerea. După ce am făcut Anna Karenina, am tras un pic după mine trena Annei. Și, până n-am jucat de câteva ori, până nu mi-am asumat-o public, până nu am văzut ce putea merge rău, a fost dificil să mă detașez complet de ea în alte spectacole.
Îmi place cum ați adus în contemporan spectacolul prin personajul psihologului. Cât de relevantă ți se pare Anna ta pentru aceste vremuri, în care vorbim mult despre egalitatea dintre bărbați și femei, despre sănătate mintală?
Cred că acum femeile sunt privilegiate, și pot vedea asta și prin comparație cu viața Annei. Acum femeile au acces la psiholog. Noi asta am încercat să aducem în prim plan. Anna vorbește, dacă vrei, despre cât de greu le era femeilor înainte și este important să nu uităm asta. Femeile de azi au voie să vorbească, au voie să iubească, au voie să se răzgândească, au voie să spună ce simt. Atunci femeile nu aveau aceste privilegii. Anna era condamnată. Punct. „Ai făcut adulter, trebuie să suferi, să fii judecată și să mori. Tu alegi asta cu moartea, desigur, dar oricum ești exilată din viață”. Acum avem această șansă de a putea spune ce ne doare, de ce avem nevoie. Anna avea nevoie de iubire. Este atât de simplu. Ea s-a blocat opt ani într-o relație în care avea doar beneficii financiare și poziție socială. A făcut un copil și toată iubirea ei era îndreptată către el, dar ea nu știa ce înseamnă să fie femeie în adevăratul sens al cuvântului. Eu așa am construit-o: o femeie căsătorită devreme, printr-un aranjament al familiei, fără ca ea să poată spune ce are nevoie. În momentul în care și-a dat seama că are nevoie de mai mult și are voie să ceară, a luptat singură. Și a fost pusă la zid.
O altă femeie pe care o joci la Teatrul Mic, de data asta o femeie contemporană, este Sybille, în „EX”, în regia lui Theodor-Cristian Popescu. Ce resorturi ai găsit în tine să o creezi? Și, mai ales, să faci momentul de la final?
Da, este foarte puternic momentul ăla. A fost complicat să-l fac. Pentru că pariul acolo este că nu mă dezbrac doar, fac un statement. Este un moment extrem de important al lui Sybille, al parcursului ei, cum își apără familia. E ultima armă pe care o aruncă în arena, ea golită, dezbrăcată de absolut orice. Am încercat să mă gândesc mult cum să fac asta. Noi am început repetițiile în mai-iunie și apoi am plecat în vacanță. Și ce mi-am zis eu? „Fii atentă, Bianca, te duci la nudiști, să vezi cum este”. Nu m-a ajutat, bineînțeles, pentru că acolo goliciunea este ignorată. Am vorbit cu Cristi, iar el mi-a zis că nu are nevoie să îi fac monologul dezbrăcată, să nu pun presiune pe mine, iar când ne apropiem de premiră să vin într-un costum de baie. Nu simțeam monologul îmbrăcată, nici în costum de baie, nu era al meu, era ca și cum aveam o discuție de pension. Am stat așa până înainte de vizionare și în momentul în care am zis „ori o fac, ori nu”, nu mi-a mai fost frică. Este incredibil ce forță aduce în mine goliciunea și puterea monologului. Acum nu aș mai putea face altfel. M-au ajutat mult și partenerii mei de scenă să fac personajul – Tudor Istodor și Irina Velcescu. Am lucrat mult împreună, avem un trio puternic sudat, suntem acolo unul pentru altul.
Ți-e la fel de dificil cu finalul înainte de fiecare reprezentație?
Da, absolut. Mi-e mai greu după ce trece o perioadă lungă în care nu l-am mai jucat, primul spectacol e întotdeauna mai greu, apoi devine mai firesc. Mă mai întreba cineva dacă am emoții la fiecare spectacol. Bineînțeles că da. Dacă n-aș mai avea, m-aș lăsa de meserie. Evident că emoțiile astea variază și ele, sunt emoțiile de premieră, emoțiile de spectacole, dar oricum le am, fiindcă de fiecare dată mă expun în fața publicului, cu bagajele mele, cu fricile mele, tot timpul mă gândesc că trebuie să fie bine. Să fie perfect tot ce fac pe scenă. Și știu că nu e tocmai bine, lucrez cu asta, știu că, și atunci când este imperfect, este interesant. Asta lucrez cu mine, să mă las în seara aia, în reprezentația aia, cu partenerul de scenă, cu publicul din fața mea. Să văd ce îmi aduce.
Cât ajută sau împiedică publicul spectacol?
Este fascinant, și totodată frustrant, cum publicul poate să modifice un spectacol. Uneori oamenii vin la teatru ca la film, uită că noi nu suntem pe un ecran, ci acolo în fața lor. Este obositor pentru noi să lucrăm când cuiva îi sună sau îi vibrează telefonul, când cineva foșnește o hârtie ca să își ia o bomboană, desface un suc. Nu știu, poate e vorba de educație, poate este vorba de respect, poate nu își dau seama, dar totul se aude la actori și într-o sală mare, dar mai ales când se joacă într-un spațiu mic, cu publicul aproape.
Tu joci mult cu publicul lângă tine. Ultimul spectacol pe care l-am văzut cu tine a fost „Viață bună” de la Teatrelli, tot cu publicul aproape. Joci aici un alt tip de femeie, cea care trăiește criza vârstei de 40+ a soțului, dar nu se mai chinuie să își salveze familia.
Am vorbit mult cu Cristi Popescu cu care am făcut „Viață bună” la o distanță destul de mică de „EX” și i-am zis că pariul meu cu el și cu mine este ca Gena nu semene deloc cu Sybille. Cristi își împarte perioadele de creație pe temele care îl interesează uman. Și, cu „Viață Bună”, și-a terminat căutarea despre viața de cuplu – ce înseamnă o relație de cuplu, ce faci dacă apare o terță persoană, cum se transformă iubirea, cum se schimbă relațiile cu anii? Am fost foarte atenți să nu semene personajele între ele. În „Viață bună”, Gena încearcă și ea să își păstreze relația, dar are o revelație și poate este și la ea criza vârstei de 40+, când se întâmplă și divorțuri. Are revelația că este bine în momentul în care o ia de la zero, când întâlnește pe altcineva. Este bine cu ea, în decizia pe care a luat-o, să divorțeze.
Și că divorțul nu înseamnă finalul vieții.
Exact, din contră, înseamnă începutul unei vieți noi pe care o îmbrățișează. Punctul maxim al personajului este când ea îi zice soțului său Dan (interpretat de Cristian Popa) „Cred că nu te mai iubesc”. Și o zice pe bune, dragostea pe care o simțea pentru el se transformă în altceva, care îi permite să fie bine cu ea și să se desprindă. Să se iubească pe ea.
Ai o chimie extraordinară cu Cristi Popa în spectacolul ăsta?
Da, da, am descoperit în Cristi un actor foarte bun și un partener grozav de scenă.
Cred că trebuie să ai o anumită bogăție interioară ca să îți dai seama cum să ajuți partenerul de scenă și cum să te lași și tu ajutat
De ce anume ține chimia între parteneri?
În primul rând, chimia este foarte importantă pentru reușita unui spectacol. Și ține în primul rând de instinctul regizorului de a pune actorii potriviți în relație. Pe de altă parte, ca actor, dacă ești norocos să fii pe aceeși lungime de undă cu partenerul este un câștig pentru amândoi.
Și dacă regizorul vede doi parteneri de scenă în teorie, iar în realitate relația dintre ei nu funcționează?
Aici cred că ține de lucrul actorului cu sine însuși pentru că este o colaborare constantă munca cu partenerul de scenă, cât și o negociere. Dar este firesc și sănătos să fie așa, pentru că așa descoperi lucruri. Pericolul este când ai în fața ta un coleg încăpătânat și face doar cum vrea el, atunci amândoi sunt în pierdere. Totuși, poate că iese și așa, dar este un proces mai greu, și cred că publicul simte lipsa chimiei dintre parteneri. Acuma că zici, eu am avut noroc de regizori cu intuiție bună, nu mi s-a întâmplat să nu am chimie cu vreun partener de scenă.
Cum vezi generozitatea pe scenă?
În primul rând generozitatea o ai sau nu o ai. Și cred că pe scenă o pot rezuma la „Eu sunt bine când tu ești bine”. Dacă tu nu ești bine pe scenă, nici eu nu am cum să fiu, și trebuie să te ajut pe tine să fii, ca să fiu și eu bine prin tine. Cred că trebuie să ai o anumită bogăție interioară ca să îți dai seama cum să ajuți partenerul de scenă și cum să te lași și tu ajutat. Vrei să aduci tot ce ține de tine, propuneri, emoție, resurse, ca să se creeze un spațiu sigur pentru toți. Un partener generos de scenă îți creează un spațiu securizant, în care simți că nu ești judecat, simți că este cu tine acolo, te încurajează și te lasă să fii, să vii cu propunerile tale. Cel mai greu este când îți desfaci aripile și te izbești de un zid, sau când ești judecat, îți pierzi încrederea. Și mai cred că este vorba despre comunicarea fără măști între parteneri, e și asta o formă de generozitate. Să ne punem la masă și să discutăm: „Dacă tu faci așa, hai să vedem cum ajung eu la tine, ca să fim bine amândoi”. Cred că generozitatea dă și chimia.
Bianca am o întrebare în minte de când te știu pe scenă și te văd în online, observ că ești tot timpul atentă cu imaginea ta, nu lași să se vadă nimic din viața personală. Dar în clipurile pe care le ai pe Instagram cu Diana Cavallioti și Silvana Mihai eu am descoperit o femeie amuzantă. De ce nu ne lași să vedem mai mult din tine online?
Nu știu, nu cred că am așa o viață interesantă ca să mi-o arăt pe social media. Și, oricum, cel mai bine mă simt când mă las văzută pe scenă. Nu vreau să joc rolul de misterioasă, dar cred că pe scenă sunt și eu. Chiar dacă port măștile rolurilor, sub ele sunt eu. Și, de sub ele, se vede femeia cu simțul umorului. Se vede și femeia copilăroasă uneori. Și cea matură. Eu umblu cu căciulă, cu rucsacul în spate, nu pun preț pe glamour, dar pot să mă transform într-o divă în „Maria de Buenos Aires” pentru că am învățat să fac asta tot din mine. În „EX”, îmi spun oamenii că eman siguranță și încredere în mine, este tot din mine, chiar dacă eu vara port rar pantaloni scurți. Mă ascund. Cred că am mai mult curaj să las părți din mine să se vadă pe scenă.
De ce te ascunzi?
Nu știu dacă există o femeie care să fie în totalitate mulțumită cu corpul său și pe care să nu o intereseze că își arată defectele. Eu tot timpul când mă îmbrac sunt atentă să nu se vadă mâna nu știu cum, picioarele. Mă întreb de ce nu îmi arăt imperfecțiunea, doar este perfecțiunea mea, este ce mă face unică. Lucrez la treaba asta cu imperfecțiunea, ți-am zis, chiar dacă vreau să fiu plăcută ca femeie. De fapt, asta cred că își dorește orice femeie să fie văzută, acceptată, adorată așa cum este, să stârnească un pic de curiozitate. Îmi doresc ca lumea, când mă vede, să vrea să descopere ceva mai mult, să se întrebe ce se află dincolo de ceea ce observă la prima vedere. Iar la prima vedere știu că poate par arogantă, dar are legătură cu timiditatea mea, eu am nevoie să cunosc omul din fața mea, ca să pot fi eu însămi. Intru des în medii cu foarte mulți oameni și îmi ia ceva vreme să mă relaxez acolo, să mă simt în siguranță. Cred că asta o am din școală, unde tot timpul trebuia să fiu atentă, să mulțumesc pe cineva, învățătoarea, profesorii, eram într-o competiție constantă să fiu apreciată. Și nu era de acasă, pentru că ai mei niciodată nu au pus preț pe note, eu am crescut într-un mediu bun și m-am simțit în siguranță acasă. Am fost un copil care a avut alături niște părinți foarte iubitori.
.
Acest interviu a fost realizat cu sprijinul Teatrului Mic. Mulțumesc!
