“Alchimistul”, învaţă să respecti şi să urmezi semnele

Un prieten mi-a recomandat să trec peste prejudecăţi de genul “nu, eu nu citesc Coelho, pentru că e siropos, îl citeşte toată lumea şi toată lumea citează din el”. Bun, şi pentru că aşa este, în viaţă nu este bine să respingi din start idei, ci să le încerci mai bine, să vezi dacă sunt pentru tine, dacă le poţi integra în ceea ce faci,  am citit Alchimistul.

Alchimistul este o poveste frumoasă, emoţionantă, spusă într-un stil narativ simplu şi uşor de parcurs. Dacă aş fi citit-o acum cinci-şase ani aşa aş fi spus, că este doar o poveste despre un oier care alege, încă din tinereţe, să fie altfel, să fie liber, să călătorească şi să cunoască locuri şi oameni. Citind-o exact în momentul ăsta al vieţii mele, cartea mi s-a părut fascinantă dincolo de povestea apparent simplă, am găsit-o plină de simboluri şi croită cumva pe ceea ce cred eu, pe felul în care văd totul în jur, cum simt că inima este cea care mereu îţi spune, fără a te înşela, ce alegeri să faci pentru tine şi binele tău. Doar să ştii să o asculţi, doar să nu o sugrumi, ani şi ani la rând, până îi reduci vocea complet şi apoi tace, definitiv.

Alchimistul m-a captivat încă de la primele pagini când personajul principal, tânărul oier, îşi propune să fie liber şi să cunoască lumea crezând că aceasta este cu adevărat calea pe care trebuie să meargă pentru a fi fericit, ăsta fiind visul său de mic. “Tocmai posibilitatea să-ţi împlineşti un vis face viaţa interesantă”.  Aşa este, însă am aflat că nu avem doar unul de-a lungul vieţii, iar unele dintre cele despre care, ajungând să le trăim, credem că ne vor face fericiţi, pot fi departe de sufletul nostru. Iar atingându-le tot nu vom simţi bucurie. Culmea este că, inima ne spune că ne-am îndepărtat de calea cea bună, în jurul nostru sunt semne care ne arată că ne-am abătut de la ea, dar nu suntem noi pregătiţi să percepem, să înţelegem toate astea. Viaţa este o continuă călătorie şi căutare, un şir de lecţii, pe care le învăţăm până la urmă, într-un mod mai mult sau mai puţin dureros.

Păstorul nostru din Alchimistul călătoreşte, prin diferite ţinuturi, alături de oile sale, cunoaşte tot felul de oameni şi fiecare îi aduce un mesaj. O ţigancă şi un bătrân îl îndeamnă să-şi urmeze un vis, acela de a călători spre o comoară care i se tot arăta în minte. Din oier devine negustor de cristaluri în alte ţinuturi, apoi călător prin deşert unde află despre existenţa alchimiştilor. Poposind într-o oază, zonă neutră pe vreme de război, devine sfetnicul acesteia şi îl cunoaşte, după o serie de peripeţii, pe alchimist. Este momentul în care îşi doreşte să înveţe de la acesta tot ceea ce putea învăţa.

În toată această călătorie de viaţă, Santiago nu uită ceva ce-i fusese transmis de un bătrân înţelept “când vrei ceva, tot Universul conspiră pentru ca tu să obţii ceea ce doreşti”, care îl mai învăţase ceva de preţ, să fie atent la toate semnele din jurul său, să le urmeze. Alchimistul îl îndeamnă să se reîntoarcă la inima sa, să îi asculte vocea, pentru că este singura care trebuie urmată.

“Pe fiecare om de pe faţa Pământului îl aşteaptă o comoara undeva”, îi spuse inima. Noi, inimile, obişnuim să vorbim puţin despre aceste comori pentru că atunci oamenii nu mai vor să le găsească. Vorbim despre ele numai copiilor. Apoi lăsăm viaţa să-l îndrepte pe fiecare spre destinul său. Dar, din nefericire, puţini urmează drumul care le este trasat, adică drumul Legendei Personale şi al fericirii. Ei cred ca lumea este un lucru ameninţător, şi de aceea lumea chiar devine ameninţătoare….Şi atunci noi, inimile, vorbim din ce în ce mai încet, dar nu tacem niciodată. Şi evitam ca vorbele noastre să fie auzite: nu vrem ca oamenii să sufere pentru că nu şi-au urmat inimile.” ?

Alchimistul m-a fascinat, am citit-o cu multă emoţie, iar cea mai interesantă şi mai simplă învăţătură mi s-a părut cea revelată de finalul cărţii. Practic, ceea ce ne dorim cu adevărat, ceea ce ne produce o emoţie puternică atunci când ne închipuim că vom ajunge să trăim într-o zi, este visul pe care trebuie să îl urmăm. Frumos este că, acel “ceva” după care tânjim este mult mai aproape de noi decât credem, doar că nu suntem pregătiţi să-l vedem, pentru că trebuie mai întâi să deprindem lecţiile, filosofia vieţii, ca să fim în stare.

Sunt oameni care îşi găsesc calea şi îşi duc viaţa în armonie cu sinele încă din copilărie, sau adolescenţă şi nu mai orbecăie în necunoscut, cu atâtea întrebări şi frământări. Habar nu am cum se întâmplă asta, cred că nu-şi abandonează glasul inimii niciodată. Câtă inspiraţie! Divină, cu siguranţă! Şi sunt alţii, ca Santiago, ca tine, ca mine, care se îndepărtează atât de tare de sine, încât trec ani şi ani până să înveţe că, zi de zi, au putere să preschimbe totul în aur, ca un adevărat alchimist. Călătoria este cea care contează, ceea ce învăţăm pe parcursul vieţii este important şi puterea cu care ne dorim să ne găsim fiecare comoara personală.

Alchimistul, de Paulo Coehlo este o carte pe care vă îndemn să o citiţi. Sper să şi fiţi pregătiţi pentru ea, altfel o veţi privi ca pe o povestioară şi atât.