Mihaela Velicu s-a născut la Constanța și a copilărit la kilometrul 5 al orașului. N-a știut ce vrea să facă în viață, știa doar că vrea să plece din Constanța imediat ce termină liceul, să devină foarte bogată și să trimită bani acasă. În București, a intrat la Facultatea de Limbi Străine, ca să învețe arabă, fiindcă auzise că se câștigă bine ca interpret în conferințe. S-a și angajat într-un call center, de unde au venit și banii. Erau mulți pentru o tânără de 19 ani, dar nu i-au adus fericirea, ci dimpotrivă, crede că a atunci suferit o depresie. Nu o însuflețea nimic, nu își găsea locul nicăieri și se uita compulsiv la „Sex and the city”. S-a hotărât să dea la UNATC într-un moment de inspirație, și să se facă actriță, mai ales că în liceu mai cochetase cu ideea asta urmând și niște cursuri de actorie. Nu a intrat din prima încercare, însă i-a ieșit din a doua și anul trecut, după 8 ani de freelancing ca actriță, s-a angajat la Teatrul Național Constanța.
Am cunoscut-o pe Mihaela Velicu după ce am văzut etapa de lucru a spectacolului DUAL, un performance despre prietenie, montat de Leta Popescu la Teatrelli. Mi s-a părut uluitoare expresivitatea ei, fără să rostească vreun cuvânt, dar și ce face fizic în acel performance. Când s-a terminat spectacolul, am felicitat-o și am stat câteva minute de vorbă, ca să aflu că venea după o noapte albă, pentru că o chinuise o indigestie. Iar ea intrase pe scenă, pe masă, pe podea (cine a văzut acest performance va înțelege) și nimic din suferința sa nu se vedea pe chip sau în interpretare. Mi s-a părut extraordinară forța ei.
Zilele trecute, tot la Teatrelli, am stat în liniște la o discuție despre actorie, despre viață, prietenie, iubire, despre practici pentru binele personal, despre momente de vulnerabilitate și, bineînțeles, despre teatru. Intenția mea a fost să descopăr mai mult omul, fiindcă actrița Mihaela Velicu se vede bine de tot 🙂 la Apollo111, la Teatrelli, la Teatrul Dramaturgilor, la TNB și la Teatrul din Constanța.
Mihaela, frumusețea, pe care sper că știi că o ai din plin, te-a ajutat sau te-a încurcat până acum în parcursul tău profesional?
Frumusețea asta, pe care tu spui că o am, știu și eu că o am de vreo 2 ani cu certitudine. Am început să o testez de când m-am făcut blondă, în 2018, pentru o reclamă. Eram naturală ca tine, cu un păr lung, nu m-am simțit niciodată frumoasă. Cred că vine și din educație, fiindcă tata așa m-a crescut, mi-a spus că frumusețea nu e o valoare sau ceva pe care să te poți baza în viață. Ba chiar din contră, mi se părea ceva de rău. Când am început UNATC-ul, eram cât se poate de nespălată pe păr și cu gluga mereu pe cap, nu țineam cont de nimic. În liceu am fost altfel, mă vopseam în toate felurile, încercam să fiu cât mai frumoasă. Dar contactul conștient cu frumusețea mea a început practic în 2018, când mi s-a părut mie că sunt fadă și m-am gândit că m-am dezvoltat suficient pe interior, mă simt destul de stăpână pe mine, încât să fiu blondă.
Care este legătura dintre cele două?
Ca să fii blondă, să duci prejudecățile și glumele sociale de care nu am scăpat încă, cred pe undeva că trebuie să fii stăpână pe tine ca femeie. Să ai un sistem clar de valori, să fii un pic mai pregătită pentru viață. Da, sunt blondă, asta sunt eu! (zâmbește, se îndreaptă în scaun, își ridică un pic bărbia ca să îmi arate și fizic cum se simte siguranța de sine) Cred că a fost cel mai bun moment să mă fac blondă în urmă cu 5 ani (n.r. Mihaela avea atunci 29 de ani) pentru că am fost foarte demonstrativă până la 30. Am vrut să demonstrez că sunt deșteaptă, că pot, că mă prind repede, deși nu mă prindeam. Adică, de multe ori, nu am știut să spun „eu nu înțeleg”, mi se părea că sunt considerată proastă. Și apoi mi-am dat seama de înțelepciunea cuvintelor „nu înțeleg”, fiindcă știi cum este? Dacă eu las un om să vorbească și nu îi spun că nu înțeleg ce îmi zice, îl fac prost și pe el.
Te rog să dezvolți un pic aici?
Eu cred că, în mai mică sau mai mare măsură noi suntem responsabili de teoria minții celuilalt. Adică suntem datori cumva să alegem cum vorbim, când, în ce context – eu sunt foarte analitică de felul meu. Asta apropo de vulnerabilitate, care se vehiculează peste tot, nu cred că poți să zici oricând, orice îți vine la gură. Trebuie să ai un filtru acolo. Revin acum, până pe la 30 de ani eu ascultam oamenii, iar dacă nu înțelegeam nu spuneam că nu înțeleg, nu spuneam ce vreau, ca să nu se creeze discuții, să nu îi fac să se simtă prost. Ori nu așa se formează relațiile, ci prin discuții, prin lămuriri când nu înțelegem. Dar eu n-am trăit așa, nu știam.
Nu ai învățat, de mică, să spui ce vrei, când ți-e greu, când nu poți?
Nu, la mine în casă nu se spuneau lucrurile astea. Întorcându-mă la întrebarea ta legată de frumusețe, da, m-a ajutat. Mă ajută mai mult acum frumusețea pentru că eu sunt liniștită în emoțiile mele, în relație cu ceilalți. De exemplu, eu dacă mă agit acum, o să pot să stau liniștită în emoțiile mele cu tine. Am făcut un declic la un moment dat, a fost ca o revelație pentru mine când am înțeles asta, că poți să stai liniștit în emoțiile tale, eu nu am văzut asta acasă. Să stai în furie, în ceartă, să fii liniștit știind că nu duc la despărțire, la răzbunare, la vreun resentiment.
Cum ai învățat asta?
Într-o sesiune de terapie, mă certasem cu cineva și eram agitată, i-am zis terapeutei mele că eu vreau să scap, vreau să se termine. Eram un copil de 4 ani, care voia să scape, să se termine. Și ea mi-a zis: „stați liniștită în emoțiile dumneavoastră”. Pe mine mă ajută frazele simple, așa funcționez. Atunci am înțeles cum e să stau în emoțiile mele. Eu acuma nu mai vreau să scap de nimic, știu că în fiecare moment sunt unde trebuie să fiu, stau acolo în moment, indiferent de cum mă simt.
Mama m-a învățat acel „lasă că o să fie bine, orice ar fi”. Și că se poate să o iei de la capăt și să reușești
Ai copilărit în Constanța, iar anul trecut ai revenit acolo ca angajată. Cum trăiești această experiență?
M-am angajat la Constanța, orașul meu natal, din septembrie anul trecut și sunt cea mai fericită. Nu mă așteptam. Am fugit de orașul ăsta și de statutul de angajat o perioadă, dar de vreo 4-5 ani mă tot plângeam că vreau și eu, mai ales că toți prietenii mei actori s-au angajat și ei, eu rămăsesem ultima. Mai trebuie să treacă o perioadă să îmi dau seama ce se întâmplă, am ajuns să repet și să joc în orașul natal, să-i duc pe colegii mei în locurile în care eu mergeam când eram în liceu. Mi se pare de necrezut să revin aici, mai ales că eu mi-am dorit mult să plec din Constanța. A fost ca în liceu când am început repetițiile la Seaside Stories (n.r. spectacol al Teatrului din Constanța, regie Radu Afrim). Am ajuns acasă, mama tăia iarba, fratele meu trebuia să o bage în saci, iar eu trebuia să mă duc la Praktiker. Fix ca în liceu, fiecare avea treaba lui de făcut. La un moment dat, le-am zis că mă duc la job, că eu nu am venit acasă la mama, eu venisem la muncă. (râde)
Cum este mama ta? Ce îmi spui despre ea?
Mama mea are o chestie pe care nu cred că am moștenit-o, are o bucurie a vieții, râde foarte des. Este o femeie splendidă, cu niște ochi verzi galbeni, ca de pisică. O văd zâmbind tot timpul, i-a plăcut întotdeauna viața. A trecut peste niște hopuri mari și a avut multă tărie. Este foarte curajoasă mama.
Ce ai învățat de la ea?
Să stau dreaptă, orice ar fi. Să îmi pun cercei, orice ar fi. „Nu poți să ieși din casă fără cercei”. Eu am înțeles altfel vorbele ei. E ca la un spectacol, suferi acasă, dar pe scenă ești bine. Să ai soi de demnitate, orice ar fi. Mama m-a învățat acel „lasă că o să fie bine, orice ar fi”. Și că se poate să o iei de la capăt și să reușești. Mama a divorțat după 15 ani de căsnicie, a rămas cu 2 copii și s-a mutat în casa tatălui său. Și a răzbit. Cred că se bucură foarte tare că sunt la Constanța (angajată). Nu cred că i-a făcut bine că am plecat de acasă, fratele meu a rămas acolo în Constanța, dar a fost primul lucru pe care eu mi l-am dorit la 18 ani. Să plec, să fiu independentă.
Ce făceați voi adolescenții, care locuiați la mare, în liceu? Era toată viața un zen, cu plajă și soare?
Nu neapărat, cred că făceam aceleași lucruri pe care le făceau toți liceenii, dar noi constănțenii cred că avem ceva deosebit, o nostalgie aparte. Poate de la briza mării suntem un pic mai aerați, mai pe petreceri. Adică asta era de bază în liceu: unde mergem la club? În liceu am avut o gașca de fete, cu care încă țin legătura și îmi sunt prietene, le iubesc. Eram 5 fete. (face o pauză) Uite, dacă ar fi să zic ceva ce mă reprezintă cel mai bine, aș zice că țin foarte tare la ideea de prietenie și la relațiile mele de prietenie. Pentru mine înseamnă foarte mult prietenia iar aici bag și loialitatea, eu sunt un om foarte loial și apreciez loialitatea.
Ce să facem în liceu? Chiuleam de la ora de sport, ne luam o pungă de semințe și o cola, ne duceam la Cazino și stăteam în mașina uneia dintre prietenele mele, spărgeam semințe, râdeam încontinuu și povesteam despre ce ni se întâmpla emoțional, cu băieții. Eram într-o îndrăgosteală continuă, fiecare cu suferințele ei, plângeam, râdeam. Cam asta a fost Constanța în liceu.
Nu m-am gândit că pot să îmi fac o meserie din teatru. Eu visam să fiu ca Samantha din „Sex and the city”, undeva la birou, să lucrez la o revistă fiindcă îmi plac hainele și designul
Ai știut de atunci ce vrei să faci profesional? Ți se părea că ai vreo vocație anume?
Am știut că vreau să plec din Constanța, că vreau să fiu foarte bogată și să trimit bani acasă, de aceea am dat admitere la Facultatea de Limbi Străine – Secția Arabă-Spaniolă. Voiam să mă fac interpret de conferințe, știam că se plătește bine. Am plecat în București după liceu, dar nu am știut ce vreau să fac profesional cu viața mea. Visul meu era să fiu dansatoare, încă mă agăț de visul ăsta, poate e un vis fals, nu știu. În liceu, am făcut și cursuri de actorie la Stela Popescu, mi-au zis că am talent, dar n-am mers mai departe, n-am dat importanță. Nu mă gândeam eu că sunt bună, eram jucăușă, nu m-am gândit că pot să îmi fac o meserie din teatru. Eu visam să fiu ca Samantha din „Sex and the city”, undeva la birou, să lucrez la o revistă fiindcă îmi plac hainele și designul. În niciun caz actorie. Oricum, habar nu aveam că, să fii actor, presupune o conștientizare continuă și prezență.
Când ai ajuns în București te-ai și angajat într-un call center.
Da, și aveam foarte mulți bani în acea perioadă. Să fii student și să ai vreo 4000 de lei salariu…am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Eu după aia n-am mai făcut banii ăia mulți ani. Atunci cred că am trăit și o depresie, nu îmi găseam locul, nu mă însuflețea nimic. M-am reîntâlnit, absolut întâmplător, cu profesorul de la cursurile Stelei Popescu, Dorin Eugen Ionescu, cu el m-am și pregătit. Mă chemase la un spectacol și m-am dus. Nu știu dacă a fost mâna lui Dumnezeu sau altceva, dar eu nu eram bine și mă uitam compulsiv la „Sex and the city”, mai erau 3 zile până la admitere și eu am zis că dau la actorie. Am dat la UNATC, n-am luat din prima. A doua oară am intrat pentru că s-au subvenționat locuri. N-am avut atunci o probă bună, deși mă pregătisem. Eram foarte speriată, aveam senzația că sunt cel mai prost copil din curtea școlii. În primii doi ani am stat foarte mult în bibliotecă și am studiat, nici măcar nu voiam să lucrez.
De ce?
Aveam ideea despre actorie că vine cineva și îți spune ce să faci. Eram varză, nu înțelegeam nimic. Știi, noi actorii avem un preț de plătit pentru scenă, dar tu îți dai seama că scena este un loc unde putem să ne exprimăm toate emoțiile, fără consecințe? Îți dai seama că putem să facem cum vrem, putem să scoatem cât vrem din noi fără teama că rănim pe cineva? Asta chiar e libertate. Dar atunci nu înțelegeam asta, a fost un munte pe care l-am urcat în timp.
Care a fost primul tău spectacol ca actriță cu acte în regulă?
Don Juan al lui Marcel Țop, spectacol care m-a ajutat să vin în anul al treilea de facultate total altcineva. Acolo am facut un switch, pentru că înainte nu avusesem cum – proful meu Mircea Rusu a fost mai dur și eram foarte inhibată. După ce am lucrat cu Marcel Țop, am devenit mai disponibilă și am reușit să pun un zid între mine și părerile celorlalți despre mine. Înainte de spectacol, m-au trecut toate stările posibile: de greață, de mers la toaletă, transpiram, eram rece ca gheața, fizic eram terminată. Și îmi doream să scap. Când am intrat pe scenă am uitat de toate.
Spui despre tine că ești o tipă hipersensibilă. Cum gestionezi emoțiile care apar înaintea unui spectacol?
Sunt conștientă de toate. Și de ce simt în corp. Uneori îmi mai tremură mâna și este foarte nasol să îți tremure mâna ca actor, dar zic „ok, îmi tremură mâna, o las să tremure”. Asta în timp ce sunt în rol. Și tot atunci aud și văd publicul, mă văd și din afară. Toate merg concomitent și se întâmplă rapid, nu este vreo transă. Ești pur și simplu foarte prezent pe scenă.
M-am dus în cap și cred că de acolo a început, de fapt, evoluția mea ca actriță. Nu mai aveam încredere în mine, nu mai voiam să joc. 3 ani mi-a luat ca să îmi revin complet din asta
Ce a urmat pentru tine ca actriță după „Don Juan”? Cum ai evoluat?
M-am dus în sus. Mă simțeam liberă. Am avut spectacolul Yom Kippur, a fost foarte bine primit, a luat premii. Aceea a fost o experiență unică, nu știu cum am nimerit în ea. Alexandru Jitea mi-a fost profesor o să îl pomenesc toată viața mea, un pedagog extraordinar. Am ridicat spectacolul în 2 săptămâni, vorbeam una cu cealaltă, repetam am avut o chimie cum există once in a lifetime. După Yom Kippur, am fost luată de Victor Ioan Frunză în Mobilă și durere și Tartuffe, apoi am lucrat cu el la Visul unei nopți de vară și la Steaua fără nume. Am stat un an și un pic în trupa lui, pentru că mi-a propus Cristi Juncu Brooklyn boy și mi-a plăcut enorm rolul, așa că am acceptat și am plecat din trupă. Am lucrat excelent cu el, Cristi Juncu e un regizor care iubește actorul. Am lucrat cu el și pentru Gala Hop, unde m-am făcut de râs în 2016.
De ce te-ai făcut de râs?
Habar nu am, cred că nu voiam să fiu acolo. Am făcut un monolog, un moment Shakespeare, l-am lucrat cu Raluca Aprodu, un moment atât de frumos gândit, despre Romeo și Julieta. Am luat textul și l-am făcut ca și cum aș fi vorbit cu un băiat de carton, știi? Genul de relație pe care nu o mai ai, dar el continuă să fie acolo. Am intrat pe scenă și nu am putut nimic, nici nu s-a auzit ce zic. Trebuia să mă opresc, dar am continuat. Cel mai grav a fost că în sală erau oameni cu care îmi doream să lucrez sau pe care îi admiram și eu m-am făcut de râs. Atunci m-am dus în cap și cred că de acolo a început, de fapt, evoluția mea ca actriță. Nu mai aveam încredere în mine, nu mai voiam să joc. 3 ani mi-a luat ca să îmi revin complet din asta, am continuat să lucrez, dar să îmi revin complet atâta a durat.
Când ai simțit că ți-ai revenit complet?
Cassandra în regia Letei Popescu, care a ieșit în 2021, a fost pentru mine spectacolul în care am simțit că mi-am revenit complet, complet. Repetițiile au fost de o creativitate și de-o joacă extraordinare, mi-a plăcut enorm să lucrez cu ea. Este foarte pregătită, gestionează bine timpul, e foarte atentă cu starea actorilor. Ascultă, uneori nu știe unde se duce, dar încearcă și tu, ca actor, nu ai cum să nu te duci până la capăt după ea. Are o minte deschisă și știe foarte multă teorie, m-a ajutat mult să lucrez cu ea. Cassandra a fost talismanul meu, de acolo am început să urc din nou. Bine, până acolo mă luase și Lia Bugnar în O piesă deșănțată în 2018. A făcut o faptă bună pentru mine atunci Lia, serios.
Ai zis la un moment dată că primul tău rol principal a venit în 2022 în spectacolul „Universuri paralele” regizat de Radu Iacoban. Dar tu mai avusesei deja un roluri principale în „Cassandra” și în „DUAL, un performance despre prietenie” făcute de Leta Popescu, în „Extraordinara viață” regizat de Teodora Petre.
Da, dar în Universuri paralele sunt cap coadă pe scenă. Femeia asta căreia îi moare copilul, personajul meu, are și ea un plan de parcurs și tot intervin oameni în el, soțul, sora. Eu trebuie să duc singură personajul. Evident că restul distribuției mă susține, dar ăla chiar mi s-a părut un rol de dus eu așa, singură. La Cassandra m-am bazat pe Denisa Nicolae și ea pe mine, în Extraordinara viață pe Aida Economu. În DUAL este altceva, suntem 3, este un performance. (n.r. în acest spectacol Mihaela joacă alături de George Albert Costea și Vlad Udrescu). La Universuri paralele am simțit și presiune, știam că merg la Constanța, că e orașul natal. Nu cred că mi-a ieșit extraordinar rolul ăla, sincer.
Dar uite că ai primit și al doilea rol la Constanța, în „Seaside stories”, regizat de Radu Afrim.
Daaa, Doamne ce frumusețe! Cu Radu Afrim lucrasem în facultate la Avalanșa. Îmi doream mult să lucrez din nou cu el, în primul rând pentru că este un geniu al imaginii și l-am văzut în plină creație. Are în ochi o sclipire. Citeam – am făcut lectură o bucată – și el se ridica în picioare și îl vedeam cum se mișcă, își mișca mâinile, vorbea despre personaje, le punea în relație în mintea lui, îl vedeam cum creează, se ducea în sufletul textului. Mă treceau fiorii. Ca actor, trebuie să fii foarte generos să-i dai carne, să fii conținut și să nu iei nimic personal când lucrezi cu Radu Afrim. Fiindcă el mereu cere, cere, nu trebuie să nu i se pară o clipă că ești pasiv, mort. Adică, prima repetiție cu Radu Afrim la un text nou nu este cu „stăm cuminți”. El vrea carne: tot ce ai suferit tu, toate dezamăgirile, toate eșecurile, toate glumele, bancurile, toate iubirile împlinite și neîmplinite, certurile, sosul vieții, dă-i-le lui! El trăiește prin teatru, respiră teatru.
Multe joburi am făcut pe lângă actorie, ca să mă întrețin. Cred că e nevoie de multe sacrificii în actorie ca să ajungi ai succes
Ai fost actriță freelancer din 2014 până în 2022, când te-ai angajat la Teatrul din Constanța. Cum au fost anii de freelancing?
Foarte grei. Material vorbind nu am avut bani de nimic, erau perioade când nu aveam bani de apă plată. Am făcut foarte multe lucruri ca să câștig bani, am lucrat și la Viorica Capdefier (n.r. director de casting pentru filme), făceam poze pentru actori. Am făcut animație, eram zână la botezuri, am stat 12 ore în picioare la Romexpo pentru o agenție de turism, pentru 100 de euro. Profesoară la școli de actorie pentru copii, pentru adulți. Am stat în magazin vânzatoare la Irina Marinescu, când și-a deschis magazin în Mall Vitan. Multe joburi am făcut pe lângă actorie, ca să mă întrețin. Cred că e nevoie de multe sacrificii în actorie ca să ajungi ai succes.
Cum arată viața ta artistică de când te-ai angajat?
Nu cred că am avut vreo pauză mai lungă de 2 săptămâni. Pentru că, după ce am scos premiera lui Radu Afrim de la Constanța, am lucrat și la Stop the tempo, în regia Marei Oprea, care se joacă la Teatrul Dramaturgilor. În iunie sunt plecată prin țară, jucăm Seaside stories și Profesiunea doamnei Warren.
Teatru joci acum destul de mult, film îți dorești să faci?
Da, tocmai am terminat de filmat la primul meu lungmetraj, am avut un rol mic în Horia – lungmetrajul de debut al Anei Maria Comănescu. Și mi-a plăcut mult. Îmi place mult să filmez, am filmat multe reclame la un moment dat.
Pe lângă toate lucrurile pe care le faci artistic, ești și antreprenoare. Cum te ajută antreprenoriatul în actorie?
Am fost împinsă de la spate de prietenele mele să devin antreprenoare, eu îmi doream doar să fac niște lumânări. Mi-am făcut, în schimb, și un brand, KM5.RO. Fac lumânări eco, din ceară de soia, pe aragaz. N-au alcool și au fitil de bumbac ceruit cu ceară de soia. Spun și rugăciuni când le fac, eu cred că ajută. Asta este iar o chestie în care cred, ezoterică sau nu, mi se pare că ajută. Antreprenoriatul m-a responsabilizat și mi-a dat multă încredere pentru meseria mea. Sunt mai stăpână pe mine, fiindcă pe scenă noi actorii avem niște întâlniri cu oameni, trebuie să fim cât se poate de siguri pe noi. Cine îți dă siguranța asta? Tu ți-o dai, având genul de experiențe care te scot din zona de confort.
Am fost plictisitoare pe scenă sau am fost de neprivit sau nu am fost generoasă când eram și în viața mea egoistă
Vorbeai mai devreme despre chimie profesională. Cât este de importantă chimia între actorii din distribuția unui spectacol?
Nu este baza, dar dacă se întâmplă – nu poți forța – este dumnezeiesc. N-am făcut surf, dar cred că așa se simte – simți că ești pe un val când ai chimie, e ca într-o conversație în care totul vine natural, și vorbele, și tăcerile, nu gândești prea mult, totul se întâmplă, curge ca într-un flux. Noi trebuie să argumentăm foarte multe decizii pe care le luăm și la repetiții, să explicăm. Când ai chimie, nu trebuie să mai explici nimic, e minunat.
Și când nu ai chimie?
Te duci la tehnică, te bazezi pe ce ai învățat în facultate, te bazezi pe imaginație. Și este foarte bine și așa, iese.
Ce trebuie să facă un actor pentru a fi un actor foarte bun?
Să își trăiască viața din plin, să aibă întâlniri și să se bucure. Cum își trăiește viața în afara scenei, se va vedea pe scenă. Pe scenă nu ai cum să minți, deloc. Te prinde publicul. Poate nu își dă exact seama de cum este un actor tehnic, dar ceva nu-i place la el pe scenă într-o seară și nu știe de ce. Eu am fost plictisitoare pe scenă sau am fost de neprivit sau nu am fost generoasă când eram egoistă și în viața mea. Și în perioade în care voiam să mă ascund.
Există vreun proces prin care voi actorii vă dezvoltați continuu?
Este procesul fiecăruia de autocunoaștere, cred eu. Adică ce se potrivește fiecăruia. Unora li se potrivește să facă 5 workshopuri pe an sau să citească câte 10 cărți despre ceva, alții funcționează altfel, se duc pe munte și stau în liniște, sau trăiesc experiențe cu oameni din anturajul lor, care nu sunt actori.
Tu cum funcționezi?
Pe mine mă ajută foarte tare să călătoresc. Uite, mă ajută drumul București-Constanța. Mă ajută să întâlnesc oameni, mă ajută discuțiile, să învăt să fac chestii noi. Faptul că m-am apucat de făcut lumânări mi-a desfundat un canal. Cu cât fac mai multe lucruri pe lângă actorie, cu atâta am ce să pun când joc.
Carne…
Da, carne. Că e o relație, că e îndrăgosteală, că sunt prieteni, că sunt vacanțe, probleme de rezolvat. Mă ajută și meditațiile în actorie, fiindcă meditez în fiecare zi și îmi place asta.
Cum ai început să meditezi? Ce îți aduce meditația?
Am învățat singură, făcând destul de multă vreme prost, apoi am mers la yoga la World Class, unde am dat de yin yoga și tipa ne punea niște mantre. Ne-a explicat cu „monkey mind”, că trebuie ne concentrăm pe respirație. „Văleu, și ce facem cu gândurile alea”, îmi ziceam. Până să înțeleg conceptul „să-ți găsești confort în disconfort”, care pe mine m-a ajutat enorm. Cu cât faci asta mai des, cu atât antrenezi mai bine mușchiul rezilienței, atenția. Să îți găsești confortul în disconfort este important, pentru că sunt multe momente în viața în care trăim în disconfort.
Mai devreme vorbeai despre cum ai învățat să stai liniștită în emoțiile tale, acum despre cum îți găsești confortul în disconfort. Această maturizare emoțională, i-aș spune eu ca să nu folosesc un termen deja uzitat – evoluție – te-a ajutat și ca actriță?
Da. Eu în Extraordinară viață joc eșecuri peste eșecuri în relații și, la un moment dat, zic „nu merge cu băiatul ăsta foarte bine, nu știu, n-o să te mint, sunt fericită că o să fiu mamă”. Urmează, apoi, o replică simplă, pe care eu o ador și la care mă trec fiorii: „probabil mă așteptam ca dragostea să fie altfel”. Niciodată nu gândesc cum să o spun, dar eu știu că acela e momentul când eu dau publicului tot ce am trăit eu timp de 34 de ani.
Mai nou am o frică de trecerea timpului, nu o aveam înainte. Acuma timpul mi se pare foarte prețios. Și mi-e mult mai ușor să spun „nu am timp”, „nu vreau”
Când ai simțit exact că te-ai maturizat și ți-ai zis „gata, am crescut și nu mai există cale de întoarcere”?
Când mi-am dat seama că vreau o familie și copil. Că vreau. Eu am crezut că nu vreau, nu pot, mă vedeam o copilă cu un copil, mi se părea ceva mult prea mare. Cam cum era actoria pentru mine când am intrat la UNATC. Mi-am dat seama că vreau o familie, dar s-a întâmplat încă.
Iubești acum, ești îndrăgostită?
Nu și nu sunt nici într-o relație.
Ce e frumos când ești într-o relație și iubești?
Că duci aceleași chestii, dar este mult mai ușor fiindcă le duci împreună, asta pe lângă ceea ce se întâmplă în corp, pe lângă liniștea aia pe care o simți în corp. Apare o ușurință a ființei atunci când iubești.
Ce frici ai în această etapă a vieții tale, Mihaela?
Mai nou am o frică de trecerea timpului, nu o aveam înainte. Acuma timpul mi se pare foarte prețios. Și mi-e mult mai ușor să spun „nu am timp”, „nu vreau”. Am început să spun tot mai des „nu”, tocmai din frica asta de pierdere a timpului. Frica asta mă ajută. Nu m-aș mai întâlni cu cineva cu care m-am întâlnit deja de trei-patru ori și n-a fost bine. Nu mai am speranța aia că poate a cincea oară va fi altfel. Știu că aș pierde timp și am avut deja destule momente în care am pierdut timp, am dormit mai mult decât trebuia, metaforic vorbind.
Când simți că nu pierzi absolut deloc timp?
Când nu vreau să scap, când nu vreau să fug de acolo, când nu vreau să treacă. Atunci când apar gândurile că vreau să scap de ceva, să se termine, am senzația că nu îmi trăiesc viața și că îmi pierd vremea. Am trăit așa o lungă perioadă: viața mea va începe după ce voi achita aia, după ce voi scăpa de aia și ailaltă, după ce voi face toate astea. Nu, viața mea este acum, cu toate astea!
Spuneai cât preț pui pe relațiile de prietenie. Cum ai zice tu că arată o relație de prietenie în adevăratul sens al cuvântului?
Cred că noi două vorbim de o oră și jumătate, iar eu, în timp ce vorbeam cu tine m-am gândit la prietenele mele – Alina (Rotaru) și Raluca (Aprodu). Ele sunt familia mea de la București. Când mi se întâmplă ceva bun sau, dimpotrivă, ceva nasol, în timp ce trăiesc îmi imaginez cum le povestesc lor. Sunt cuprinsă de entuziasmul de a povesti înainte de a ajunge să o fac. Cred că ăsta e un semn de prietenie în adevăratul sens al cuvântului. Prietenia este și împărtășirea succesului, nu cred că este bucurie mai mare decât să împărtășești cuiva succesul tău și să vezi că se bucură. Pe lângă faptul că știu că le pot suna la orice oră, că știu că nu sunt singură, am și un sentiment de siguranță lângă ele. Pe care cred că mama ni-l dă în viața asta, într-o anume măsură, făcându-ne să ne simțim iubiți și protejați indiferent de ceea ce facem și în ciuda momentelor când nu suntem ușor de plăcut. Așa mă simt eu cu ele, ca într-o plasă de siguranță. Și să tinem pasul cu viețile noastre, cred că asta mai înseamnă prietenia.
Ce bucurii ai în perioada asta?
Soarele. Drumurile la Constanța, tocmai ce am venit de acolo, am fost la mare. Mă bucură întâlnirile cu prietenii, întâlnirile cu mama. M-a bucurat întâlnirea cu Mara Oprea, este o regizoare tânără, dar foarte inteligentă și curioasă. Am întâlnit în ultimii 2 ani niște oameni excepționali.
La final, vreau să te întreb despre perfecționism – îți este străin sau te regăsești în zona asta?
Mă regăsesc, caut să fie perfect ceea ce fac. Mă mai păcălesc uneori că nu îmi pasă, adică, practic, mă automanipulez. Dar da, sufăr de perfecționism și mă încurcă, adesea devin pasivă, nu mai fac ce îmi propun fiindcă nu e perfect. Uite, și până am făcut primele lumânări am stat 10 ore pe youtube, m-am uitat la zeci de filmulețe, pentru că trebuia să iasă Lumânarea, hotărât, nu orice lumânare. Tata a fost comandor, de la el am învățat că nu e suficient niciodată, se poate mai mult. E drept că, odată cu vârsta, am mai învățat să și lucrez cu ceea ce am. Să văd ceea ce am, în primul rând. Ai zice că e ușor, dar este al naibii de greu. Noi, oamenii, mereu zicem: ”ce-o fi în spatele acelei uși, dacă e mai bine?”. O fi ceva, nu zic nu, s-ar putea să fie și mai bine, și mai mult. Dar eu acum sunt aici și nu simt nevoia de mai mult.
***
Pe actrița Mihaela Velicu o puteți vedea în spectacolele Cassandra la Apollo111, DUAL, un performance despre prietenie la Teatrelli, Extraordinara viață la Teatrul Național București, Seaside stories și Profesiunea doamnei Warren la Teatrul Național Constanța, Stop the tempo la Teatrul Dramaturgilor.
Foto cover: Sabina Costinel
