Mi-au trebuit ani întregi și dureri fără nicio cauză fizică să învăț să-mi privesc corpul altfel. Să-l ascult. Să nu-l mai văd ca pe un dușman sau ca pe un proiect care trebuie mereu îmbunătățit, ci ca pe un aliat. Și ca pe cea mai de preț resursă a mea pe care sunt datoare să o îngrijesc. Am înțeles că poveștile pe care mi le spun despre corpul meu au puterea să-l vindece sau să-l rănească. Dar, mai ales, am înțeles că pot rescrie aceste povești, iar corpul meu reacționează la ele, dar asta este o muncă profundă. O fac de câțiva ani cu mine, de anul trecut și cu alte femei, inclusiv în atelierele mele despre relația cu propriul corp.
Paranteză pătrată
Fac o paranteză aici și zic cu sinceritate că am vrut să scriu acest text care să ajungă la femei care încep sau vor să înceapă să lucreze cu corpul lor și altfel decât la sală – acolo îl șlefuim. Am vrut să scriu din povestea mea, iar la final să zic și de spre „Corpul știe”- Întrunire de femei și grup de lucru al relației cu corpul. Dar poate n-aveți răbdare să citiți tot și-atunci fac marketingul aici, că m-am încurcat în Google Forms și am decis să abandonez acea cale de înscriere.
Așadar, ne întrunim între femei, pe 29 martie să scriem, să rescriem, să povestim, să ne auzim, să ne conectăm și să ne explorăm relația cu corpul. Înscrieri la contact@ileanaandrei.ro
De ce să vii la această întrunire
♥️Ca să scrii într-un proces ghidat pentru a descoperi poveștile pe care ți le spui despre tine și corpul tău, și despre relația voastră. Să te înțelegi mai bine și să îl înțelegi mai bine.
♥️Pentru a învăța practici somatice simple, tehnici de respirație, relaxare și conectare cu corpul.
♥️Ca să fii într-un cadru intim unde povestitoarea din tine își poate împărtăși în siguranță poveștile personale.
♥️Pentru o pauză de la agitația vieții și prezența într-un spațiu prietenos de conectare cu tine și cu alte femei. gândit să împărtășesc din ce știu și practic într-un workshop de lucru în grup prin scriere, reframing și practici somatice simple.
Închid paranteza și povestesc mai departe
În liceu eram slabă, dar niciodată „cum trebuie”, pentru că nu aveam sânii mari. Când am pus puțină carne pe mine, peste mușchii pe care îi aveam de la sport (mulțumesc, frate-miu mai mare că m-ai dus la sport de mică) mi-au crescut și sânii, dar n-am mai fost silfidă. Iar n-a fost bine.
Între 30 și 40 m-am luptat cu kilogramele în plus din capul meu, că n-am fost niciodată supraponderală. M-am luptat să ating „greutatea ideală” după niște măsurători universale. Dar n-am fost niciodată de 90-60-90.
După 40, au început să apară ridurile, sânii s-au mai lăsat, pielea și-a pierdut din fermitate. Mă uitam în oglindă și nu îmi plăcea ce văd. Făceam slalom zilnic printre comparații cu alte femei, mai fit, mai slabe, mai sexy, vorbit urât cu mine și prea multe standarde impuse de alții și preluate de mine.
Toată tinerețea tânără 🙂 (eu zic că și acuma am tinerețe în mine, dar nu mai sunt la 20-30) m-am raportat la ce le place bărbaților, la cum „ar trebui” să arăt ca să fiu văzută prima, plăcută, acceptată. Nu venea de la nimeni asta, venea din mine și din experiența mea ca copil. Am purtat fuste, pantaloni scurți, dar dintr-un punct încolo, nu le-am mai purtat cu capul sus, ci cu rușine. Mi se vedea celulita ori se ghicea vreo cută de grăsime. Și asta era suficient ca să mă simt greșită, neconformă.
Apoi, când au apărut botoxul și tratamentele de întinerire – pe care nu le condam absolut deloc, doar că nu îmi place cum au modificat percepția despre îmbătrânire – am început să cred și eu că îmbătrânirea e o problemă. Că nu mai sunt relevantă ca femeie. Că două riduri pe frunte mă face mai puțin valoroasă.
Suntem multe femei cărora ne este rușine cu corpurile noastre pentru că nu sunt perfecte. Dar știm că perfecțiunea nu există, imperfecțiunea noastră este, de fapt, perfecțiunea proprie.
Suntem multe femei cărora ne este greu în corp de femeie, trecem prin atâtea – shaming, discriminări, dureri menstruale, nașteri, perimenopauză, menopauză. Etapele de viață prin care trece o femeie vin cu schimbări de tot felul, de care unele dintre noi nici n-am știut până nu am ajuns să le trăim.
Am suferit mult până am învățat să îmi iubesc corpul de femeie, să îmi văd puterile, să îmi accept neputințele și să îmi știu corpul ca resursă de bine, de sănătate. Să îl ascult, fiindcă intuiția mea stă în el. În el simt totul prima oară.
Mi-am spus multe povești despre corpul meu. Am pus pe el multe presiuni și am acceptat și mai multe de la ceilalți – părinți, societate, parteneri, colegi de liceu, colegi din job.
„Te-ai îngrășat.” „Ai slăbit.” „Nu mai arăți ca înainte.” „Ești mai bună de la o vreme.”. Ani de zile, aceleași replici, care ajungeau la mine. Aș fi vrut să știu și să pot să zic simplu „Nu te-a întrebat nimeni ce crezi despre corpul meu”. Dar nu am știut, că nu m-a învățat nimeni să mă iubesc și să nu mă las objectificată în niciun fel, nici măcar prin glumițe.
Câte dintre noi am fost învățate să ne iubim corpul? Să ne uităm în oglindă și să ne placă ce vedem? Să ne privim sânii, picioarele, brațele, fiecare cută, fiecare rid și să învățăm să le iubim? Eu n-am știut știut asta până târziu. Nici n-am știut ce au făcut toate traumele și presiunile în sistemul meu nervos și, implicit, în corp. Am învățat the hard way, să-mi ascult corpul, să fiu atentă la el, să nu-l mai pedepsesc, să nu mai pun presiune pe el, să-l iubesc, chiar și atunci când nu se potrivește standardelor altora. Mai ales atunci.
Absolut tot ce trăim, din primii ani de viață, tot ce ni se spune, toate dramele, cât și bucuriile, toate poveștile noastre sau spuse de alții despre noi ne amprentează corpul. Ele se scriu și în corp. Se ascund în felul în care ne ținem umerii, în nodul din stomac, în încordarea maxilarului. În postura în care încercăm să ocupăm cât mai puțin spațiu. În silueta prin care încercăm să ocupăm cât mai mult spațiu. În felul în care ne ținem respirația, fără să ne dăm seama.
Corpul nostru este cel care ține minte tot ce mintea vrea să uite. Ține minte rușinea, frica, conflictul, abuzul, comparațiile, standardele imposibile, privirile care ne-au făcut să ne simțim insuficiente. Dar ține minte și momentele de libertate, bucurie, acceptare. Și dacă poveștile ne-au modelat corpul, tot prin povești și prin lucru conștient cu noi le putem rescrie. Corpul își amintește și noi alegem ce povești îi spunem.
***
Cum vom lucra împreună pe 29 martie, corp lângă corp
? Voi facilita această întâlnire îmbinând diverse metode – Storytelling personal. Practici somatice, ca să ne așezăm în corp. Tehnici din Coaching și meditație ghidată, ca să conectăm și la nivel de creier toate cele înfăptuite. Vom face și debriefing la final. Vă rog să vă îmbrăcați lejer, poate nu veți sta doar pe scaun, puteți sta și pe jos.
Detalii pentru plată
? Revolut: (@ileanah8r2) sau IBAN: RO04 REVO 0000 1208 6970 2451. Locurile sunt limitate. Confirmările se fac după plata taxei de participare.
Detalii întrunire
? Data: 29 martie 2025
? Ore: 11:00 – 14:00 (cu cafea, ceai și snackuri)
? Locație: Lângă Primăria Sectorului 1 (voi comunica locația după înscriere și plată)
? Contribuție: 180 RON
? Înscriere pe mail la contact@ileanaandrei.ro
Îți multumesc că ești aici,
Ileana
