Se afla de câteva săptămâni pe una dintre secțiile unui spital și lucrurile nu păreau să se îmbunătățească, deloc. Așa că am început să fac ceea ce refuzasem să fac o bună bucată de vreme. O perioadă în care am avut senzația că o pot salva, că o pot feri, cu măsuri de tot felul citite și învățate timp de ani de zile, de iadul prin care spuneau cărțile de specialitate că o va purta boala ei. Am început să îi cumpăr mâncăruri care se spune că ne fac rău.
Era una din acele zile în care tocmai terminase de mâncat un iaurt Olympus cu multă grăsime și o prăjiturică Alka cu ciocolată. În salon erau vreo 35 de grade, fiindcă aparatul de aer condiționat, vechi de 22 de ani – cum aveam să aflăm de la o infirmieră – era stricat. Și nimeni nu făcuse, în tot acest timp, ”referat la conducere” ca să fie înlocuit. Era una dintre acele zile toride de vară, în care mă bucuram de zâmbetul ei, chiar acolo, în mijlocul greului, și creștea inima în mine că putusem să îi fac o mică poftă.
În salonul cu 5 paturi, a intrat deodată același grup de oameni care veneau zilnic la una dintre doamnele internate. Suferise un AVC. 50 de ani, obeză, diabetică. Zbang! Căzuse din picioare și lumea tuturor alor săi dragi, așa cum o știau, se terminase brusc. Cam cum se termină lumile tuturor, într-o clipită, atunci când se așteaptă mai puțin. Cu o zi în urmă îi rugasem pe toți, mai întâi frumos și respectuos, așa cum am fost învățată, să intre câte unul pe rând în salon, fiindcă nu este aer pentru bolnavi. Apoi a fost nevoie de un ton mai incisiv pentru explicații suplimentare ale motivelor rugăminții mele, atât de evidente pentru oricine, credeam eu.
Când au intrat din nou, toți deodată, mama s-a uitat la mine, cu cei mai mari, blânzi și frumoși ochi verzi și, știind exact ce urma să fac, mi-a zis încet: ”Vorbește frumos cu oamenii, Ile! Nu te repezi la ei!”.
A fost una dintre cele mai frumoase lecții primite de la mama. Sunt multe lecțiile pe care mi le-a dat în ultimii ani, dar pe care nu le-am înțeles, până nu am reușit să îmi vindec rănile copilăriei, să o iert, să o văd și să o accept fix așa cum este, să învăț de la ea. Atunci, pe loc, când m-a rugat să le vorbesc blând și frumos oamenilor care nu păreau că înțeleg de vorbă bună, m-am supărat un pic fiindcă mi s-a părut că mă ceartă, că nu înțelege ce eforturi fac pentru ea acolo, în acel mediu ostil și urât.
Dar apoi, peste zile și zile, când Dumnezeu a hotărât că poate ar fi bine să nu mai stăm de vorbă atât de mult, am realizat ce lecție valoroasă mi-a dat. Și ce temă de dezvoltare în viața asta, totodată! Era speriată, era sătulă de tot ceea ce trăise în ultima perioadă, era schingiuită de boală, dar, cumva, toate acestea nu o transformaseră, nu îi răpiseră una dintre cele mai frumoase însușiri ale ei, faptul că are atâta bun simț și respect pentru oameni. Mereu a preferat să se retragă discret decât să fie incisivă, să jignească sau să intre în conflicte cu cei din jur.
Iar lecția primită de la ea, în acea zi de vară toridă, era de putere, puterea de a rămâne la fel de bună, de blândă, de respectuoasă cu oamenii, la fel de EA și în momentele cele mai grele prin care trecea. Chiar și atunci când avea toate șansele și toate circumstanțele atenuante să nu mai fie complet ea însăși.
Mama mea nu a citit niciodată o carte motivațională sau de dezvoltare personală. Și nu cred să existe vreo carte motivațională sau vreun guru suprem, care îți vând fericirea și dezvoltarea personală la pachet, care să te învețe cum să rămâi TU chiar și atunci când nu mai poți fi tu. Când ies din tine, și este normal să fie așa, toți monștrii atrași de furie, de durere, de neputință, de greu. Cum să rămâi TU, când Dumnezeu, viața, soarta, Universul, sau ce-o fi acolo deasupra, te sparg în bucăți pe tine și pe cei dragi și nu mai ai niciun control.
Asta mi-a arătat doar mama, în multe zile din ultimii ani, dar, mai ales, în această vară, în care ochii ei au fost cei mai mari și cei mai verzi din toate timpurile.
