Întâmplarea a făcut ca săptămâna trecută să văd două spectacole de teatru de la care am plecat cu o energie foarte bună, și chiar surprinsă și entuziasmată, deși mă așteptam să văd ceva bun, cunoscând regizoarele care le-au montat. Da, iată ce fapt interesant, ambele spectacole sunt montate de două artiste strașnice din teatrul contemporan românesc: Andrea Gavriliu și Gianina Cărbunariu.
Mi se întâmplă rar să exclam la sfârșitul unui spectacol și să strig ”bravoooo” la aplauze, darămite să o mai fac de două ori într-o săptămână. Așa că, spectacolele astea două merită povestite. Ambele sunt la Teatrul Excelsior, se află deja de o vreme în repertoriul teatrului și sunt mai actuale ca oricând. Dacă ar fi să le găsesc un fir roșu, aș zice că ambele spectacole povestesc despre vulnerabilitate. Vulnerabilitatea pe care o trăim când suntem copiii, dar și vulnerabilitatea adultului, care, invariabil, intră într-un sistem social, profesional care îl poate afecta.
SF (Super fragil), de Andrea Gavriliu și Două ore cu pauză, de Gianina Cărbunariu sunt spectacole valoroase, pe care îmi doresc să le revăd pentru modul în care regizoarele au pus în scenă subiectele, căutând să le arate publicului din mai multe unghiuri, pentru coregrafia superbă și, nu în ultimul rând, pentru umor și interpretarea excepțională a actorilor.
O să povestesc despre fiecare și vă zic să le puneți pe listă, dacă nu le-ați văzut.
SF (Super fragil)
Am intrat în sală știind că voi vedea un spectacol de teatru fizic după un concept gândit de Andrea Gavriliu, care semnează coregrafia și regia. Prezentă pe scenele teatrelor bucureștene, fie cu spectacolele ei, fie semnând coregrafia pentru ale colegilor săi, Andrea are o amprentă creativă inconfundabilă. Lucrează tehnic foarte mult cu artiștii, îi pune în evidență pe scenă prin succesiuni de mișcări ritmice, care angajează toate părțile corpului, și se unesc, de fiecare dată, într-o poveste care ne îndeamnă la reflecție.
SF (Super fragil) este construit în jurul copilăriei, a inocenței, a micilor bătălii și a procesului de maturizare, prin care am trecut cu toții, așezate față în față cu maturitatea și hainele de oameni mari, pe care ne grăbim să le îmbrăcăm atunci când suntem copii. Și mulți dintre noi nu cred că ni le-am imaginat chiar atât de mari și atârnând așa greu, mai ales peste un corp cu suflet de copil. Jocurile copilăriei, dulciurile, săritul elasticului, datul pe balansoar, în carusel sau pe tobogan. Alergatul și chicotitul cu prietenii în fața blocului, micile năzbâtii pe care le făceam fiindcă știam că doar alea vor trece neobservate, întrecerile și competițiile în care ne avântam, certurile și conflictele pentru a conduce grupul din care făceam parte și pentru a fi mereu prima care alege jocul ce urma să fie jucat. Mi-au revenit toate în minte și m-am bucurat să trăiesc experiența asta cu sora mea, fiindcă toată copilăria (cât și acum) suntem tot timpul împreună.
În spectacolul creat de Andrea Gavriliu, balansoarul, toboganul și caruselul sunt centrele de interes ale copiilor, adolescenților și chiar oamenilor mari, locurile unde se întâmplă toate momentele frumoase, dar și micile tristeți ale vieții, de la diverse vârste. Vă mai amintiți când vă întâlneați cu prietenii la locul de joacă și nu știați unde fuge timpul, uitați de orice când vă jucați? Mai țineți minte prima îndrăgosteală, primele „suferințe” când el se uita la alta? Mai știți când v-ați simțit atrași fizic de cineva și v-ați conștientizat propria sexualitate? Ei bine, cam toate momentele alea prin care am trecut cu toții în copilărie, adolescență, pe drumul către maturitate, se văd atât de real și frumos evocate prin dans.
Timp de o oră, șase dans-actori: Ciprian Chiujdea, Vlad Crudu, Iuliana Danciu, Vlad Furtună, Iulia Lupașcu și Ileana Ursu (ea semnează și dialogurile) ne aduc povești ale maturizării, trecând cu rapiditate de la o vârstă la alta. Artiștii evoluează în grup, în duet, solo și nu ai cum ca spectator să nu rămâi – sau cel puțin eu am rămas – uimit de pregătirea lor fizică, de tehnică, de execuția mișcărilor (unele sunt foarte solicitante pentru corp) și de expresivitatea corporală. Pe o parte dintre ei îi știam din Cosmic Latte. Sunt proaspăt absolvenți și studenți, iar mie mi se pare incredibil ce reușesc să facă în acest spectacol. Sunt multe momente excelente, îl amintesc pe cel în care două dintre personaje își recunosc sexualitatea și vreau să zic că rar am văzut asemenea senzualitate în filme sau teatru, așa cum se vede în acest moment coregrafic.
Pe lângă coregrafie și interpretarea fără cusur a artiștilor, conceptul regizoarei se sprijină pe scenografia ingenioasă lui Theodor Cristian Niculae, pe show-ul de lumini creat inteligent ca să sugereze diferitele vârste, de Cristian Șimon și pe muzica superbă a proaspăt nominalizatului la UNITER Adrian Piciorea. Finalul spectaolului este unul metaforic și este emoționant, copiii apar în haine de oameni mari și ne arată cât suntem, de fapt, de fragili… super fragili… la orice vârstă.
SF (Super Fragil) este despre fiecare dintre noi și despre copilăriile noastre, despre ce am luat din trecut și am adus în prezentul nostru, despre a face pace cu ce a fost, despre monștrii interiori, despre vulnerabilitate, despre entuziasmul de a descoperi lucruri și de a trăi cu suflet de copil, chiar și atunci când am ajuns în pantofii adultului. Este un spectacol deosebit, energic, emoționant, la care râzi, dar te cuprind și nostalgiile.
***
SF (Super Fragil)
Concept, regie, coregrafie: Andrea Gavriliu
Distribuția: Ciprian Chiujdea, Vlad Crudu, Iuliana Danciu, Vlad Furtună, Iulia Lupașcu, Ileana Ursu
Scenografia: Theodor Cristian Niculae
Muzică: Adrian Piciorea
Două ore cu pauză
Spectacolul ăsta m-a luat prin surprindere. Știam că voi vedea teatru social, nu mai văzusem de multă vreme un spectacol făcut de Gianina Cărbunariu, fiindcă nu prea merg prin alte orașe, iar la București ultimul văzut de la ea a fost Artists Talk în 2017. Știam cum scrie, cum montează, cum lucrează cu actorii. Totuși, m-au surprins umorul inteligent – de limbaj și situație – folosit tocmai pentru a incita spectatorul la întrebări și reacții; amprenta personală pe care actorii o dau spectacolului – sunt foarte valoroase contribuțiile aduse din poveștile personale -; cât și abordarea regizorală – planurile de joc se intind pe toată sala, timp de două ore actorii intră și ies din scenă, din balcon, din sală. Astfel, spectatorul se află mereu în mijlocul faptelor, aproape de actori.
Două ore cu pauză pune o oglindă mare – cât să se vadă toate imperfecțiunile și chiar marile sale bube – pe sistemul educațional românesc. Direct și fără a alege favoriți, fără a arăta cu degetul cine sunt victimele, cine agresorii. Fără a indica cine are trebui să ia măsuri. Spectatorul este cel care decide, până la urmă. În poveste sunt prezentate stereotipuri din toate categoriile – educatori, părinți, elevi, politicieni. Dacă e să ne raportăm fiecare la noi înșine, cu toții am pus umărul, în ultimii 120 de ani la forma pe care o are acum acum educația românească – textul pornește de la povestirea Domnul Trandafir, de Mihail Sadoveanu.
Povestea nu este spusă pe un ton dramatic, cum spuneam, chiar din contră, textul Gianinei Cărbunariu are un umor foarte deștept de limbaj, de situație și aduce în prim plan personaje savuroase, creative și deștepte, furnizând constant informații care sprijină și combat toate posibilele perspective. Astfel, spectatorul este provocat să rămână alert și să își aleagă el partea pe care o susține. Sau, poate, să rămână imparțial. Spectacolul este construit pe capitole, fiecare cu câte un motto, fiecare construit altfel, pornind de la situații reale din învățământul românesc al ultimilor ani: greva cadrelor didactice, incidente între elevi și profesori, examene naționale, presiunea părinților cu bani în școlile de stat, nevoia profesorilor de a-și mai lua și alte job-uri pe lângă cel de la catedră.
Cireașa de pe acest tort artistic mare și bun sunt actorii, distribuția impecabilă este formată din actori ai Teatrului Excelsior: Alex Călin, Mihaela Coveșeanu, Cosmina Drobotă, Andreea Hristu, Alex Popa, Annemary Ziegler, actori invitați: István Téglás, Ioana Niculae, și operatorul Andrei Ionescu. Artiștii joacă diverse personaje, cu vârste diferite, cu schimbări bruște de situație (excelenți István Téglás în rolul profului care predă Domnul Trandafir, Alex Popa în rolul profului-DJ, Mihaela Coveșeanu ca liceeană la examenul de bac, care intervine și live cu un moment muzical de manele, Alex Călin și Andreea Hristu în rolurile avocaților, Annemary Ziegler ca profesoara pensionară, Ioana Niculae ca profă tânără. Și astea sunt doar câteva dintre personajele pe care actorii le construiesc meticulos, timp de două ore. Cu pauză.
Două ore cu pauză este un spectacol despre vulnerabilitatea sistemului de învățământ, despre fragilitatea elevilor, dar și a profesorilor. Două ore cu pauză este o demonstrație de măiestrie regizorală și actoricească, fiindcă prezintă cu umor, într-un mod captivant pentru public, probleme grave ale educației românești.
***
Două ore cu pauză
Scenariul și regia: Gianina Cărbunariu
Distribuția: Alex Călin, Mihaela Coveșeanu, Cosmina Drobotă, Andreea Hristu, Ioana Niculae, Alex Popa, István Téglás, Annemary Ziegler Cameră / figurație – Andrei Ionescu
Scenografia: Adrian Ganea
Muzică oiginală: Oscar Ungvári
Mișcare scenică: Ioana Marchidan
Foto: Andrei Gîndac
