Sunt oameni care îmi spun că vorbesc prea mult despre psihoterapie, alții care îmi zic că psihoterapia este un moft. Mai sunt unii care declară că ei nu au nevoie de terapie și că la psiholog merg doar nebunii. Și mai sunt cei care nu înțeleg cum funcționează psihoterapia. În ceea ce mă privește, nu cred că povestesc eu pe cât de multă nevoie de terapie este la ora actuală în societatea noastră. De pildă, zilele trecute, eram într-o cafenea și mă uitam la o familie: mama, tata și copilul de până într-un an, care era foarte curios să exploreze locul. La un moment dat, enervată de faptul că cel mic ”nu stătea cuminte”, mama a răbufnit iritată zicând ”Of, dacă aș putea să scap de tine câteva zile, să stau și eu liniștită să beau o cafea. Nici o cafea nu pot să beau”. Am simțit compasiune pentru ea, dar pentru copil am simțit cea mai mare milă, fiindcă el nu greșise cu nimic și era normal ceea ce făcea. În plus, chiar dacă aparent nu era cognitiv la vârsta la care să înțeleagă ce i se spune, studiile de specialitate au relevat faptul că înțelegem și stocăm totul în subconștient, de când suntem foarte mici. Ca adulți, dacă nu conștientizăm, nu integrăm și nu vindecăm rănile copilăriei, dăm mai departe traumele, copiilor noștri. Iar în momentele de criză, care apar invariabil în relațiile adulte, ne comportăm ca niște copii răniți.
La un an de la moartea mamei mele, am reintrat în terapie, unde am mers cu scopul de a trece peste această traumă și PTSD-ul care o însoțea. Aveam să descopăr că am trăit în copilăria mea și altele, alături de Gina Matei, terapeuta mea. Și multă lumină avea să se facă în mintea și în viața mea, când aveam să înțeleg de ce sunt cum sunt, de ce mă comport uneori ca un copil în corp de adult. Și nu, nu vorbesc despre jucatul în nisip pe plajă, sau despre datul în leagăn în parc, ci despre tantrumurile pe care le făceam. Despre nevoia excesivă de validare, despre furia și agresivitatea, pe care nu boala nemiloasă a mamei mi le generase. Ci traumele copilăriei.
Gina Matei este specialistul alături de care am început un proces de vindecare și restructurare interioară, greu și dureros uneori, alături de care m-am redescoperit și reașezat în mine. Nu este o persoană vizibilă online și mereu îi spun că ar trebui să fie, dar ea îmi spune că cei care au nevoie cu adevărat de ajutorul său vor găsi o cale să ajungă la ea, prin alți oameni. Prin noi, cei care suntem în relații terapeutice cu ea. Ne spune ”supereroi pământeni”, pentru că am găsit căi bune să ne continuăm viețile, dincolo de traume, tulburări de personalitate sau nevroze.
Gina a terminat Facultatea de Psihologie și Științele Educației de la Universitatea București, apoi a urmat cursurile Masterului de Psihodiagnoză și Psihoterapie Experiențială Unificatoare Centrată pe Adult, Copil și Familie. Ulterior, și-a făcut formarea în Psihoterapie Experiențială la Institutul SPER. Tot acolo a urmat și mai multe cursuri de formare continuă, care au vizat domeniul psihosexologiei și art terapiei. Genul acesta de lucru a pasionat-o și s-a preocupat în cabinetul său (un loc intim și luminos) de diminuarea anxietății prin art terapie. A publicat și o carte, ”Art terapia și dezvoltarea personală la adolescenți”, în care propune un program pentru adolescenți, cu scopul scăderii anxietății în momentele provocatoare de viață.
Cu psihoterapeutul Gina Matei mi-am propus să discut despre câteva subiecte care țin de sănătate mintală, într-o scurtă serie editorială pe blog. Povestim pentru început despre psihoterapia experiențială, relația terapeut-client, procesul terapeutic și auto-observația în sănătatea psiho-emoțională.
Așa cum există pacienți care nu merg la medic într-un context de profilaxie, așa sunt și clienți care vin la psihoterapeut doar ”în urgență”
Gina, știu că printre interesele tale profesionale a apărut la un moment dat și psihosomatica. Încotro te-au dus studiile și documentarea în această zonă?
Dincolo de preocuparea mea profesională de diminuare a anxietății și poate chiar a episoadelor depresive prin art terapie, a apărut, într-adevăr, interesul meu în psihosomatică, pentru ceea ce eu depistam ca fiind un cerc vicios între corp și minte. S-ar putea ca ceva din natura noastră psihologică și neurologică să determine și o afecțiune fiziologică și, la fel de valabil, este și invers. Mi-a trezit interesul acest gen de ciclicitate și am început la vremea aceea să citesc destul de multă literatură de specialitate, iar focusul meu s-a dus pe tot ce înseamnă alergii și astm bronșic sau alergic. Am avut o încercare de a pune preocuparea și cercetarea mea într-o lucrare de doctorat, însă lucrul cu adevărat intensiv în acest domeniu al psihosomaticii l-am dus în cabinet. Fiindcă, de la un punct încolo, imaginea mea de cercetător și teoretician nu a mai avut sens pentru mine. Mi-am dat seama că sunt, mai degrabă, un practician, un om de cabinet și atunci am început o altfel de abordare, mai aproape de realitatea unei practici, nu doar a unor teorii.
Ce ai făcut mai departe?
Am început singură un demers autodidact și au început să vină către mine, în terapie, clienți care aveau diverse forme de alergii sau astm. Mă fascina să descopăr cum un om, care mâncase căpșune până la 25 de ani fără probleme, dintr-odată se trezise cu alergie la căpșune. Mă gândeam la ce s-ar fi putut întâmpla cu acel om, ce aspecte nevrotice avea, ce sens dăduse el unor experiențe de viață. Așadar, i-am transformat pe clienții mei în studii de caz și am căutat să văd ce aveau în comun, dacă existau asemănări între poveștile lor de viață, dacă existau similitudini între sensurile pe care ei le dăduseră unor evenimente traumatice din viața lor, dacă existau asemănări la nivel de diagnostic psiho-diferențial. Până mi-am dat seama că fiecare dintre ei este unic, și singurele lucruri care se repetau atunci erau un grad ridicat de anxietate și dependența foarte mare de o figură de atașament. Apoi am început să merg un pic mai departe, în zona bolilor autoimune, și m-am centrat pe poliartrită reumatoidă și lupus. Dar lucrurile s-au complicat foarte mult pentru că mi-am dat seama că intru pe un tărâm care este neexplorat și m-am gândit că sunt mică și că nu îmi rămâne nimic altceva de făcut decât să fiu smerită în acest proces de decriptare a unor boli în viața pacienților pe care îi primesc în cabinet sau a unor oameni din jurul meu.
După această decizie, cum ai lucrat în cabinet?
Drive-ul de a căuta asemănări între ei a scăzut considerabil și focusul meu s-a mutat pe a le oferi clienților mei un proces și o relație terapeutice, care să fie diferite față de ceea ce avuseseră. Iar când spun diferit mă refer la ceva nou, poate mai sigur, mai intim, mai provocator. Cu asta m-am ocupat în cabinet în ultima vreme, cu a crea un cadru pentru oamenii care își doresc o relație și un proces de vindecare, sau unul de integrare, de transformare, și nu doar o soluție la problemele lor, fie că sunt în faze de boli autoimune sau chiar terminale, fie că sunt oameni care și-au pierdut speranța, fie oameni care au o formă de nevroză.
Dezdaptativul apare când uit să trăiesc în prezent și plimb în spatele meu niște bolovani dintr-un trecut, ca un soi de reiterare a unui sindrom post-traumatic continuu
Povestește-mi despre terapia experiențială, pe care o practici în cabinet. Care este modelul după care funcționează?
Există terapii în zona de psihanaliză, terapii cognitiv-comportamentale și terapii umaniste. Experiențiala se încadrează în cea de-a treia categorie și se centrează pe ceea ce determină umanitatea în fiecare dintre noi, adică integrarea a cel puțin trei componente: emoție, gând și comportament. Terapia Experiențială pleacă de la aici și acum și așa se face călătoria, în timp, fie pe o axă într-un viitor – ”ce mă aștept să se întâmple?” – fie pe o axă din trecut – ”ce anume din trecut m-a făcut pe mine astăzi să am această reacție?”. Deci este centrată pe aici și acum, pe om și pe activarea elementelor emoție, gând, comportament, și pe experiență. Crezul terapeuților experiențiali este că nu contează ce i s-a întâmplat unui om, ci sensul pe care el l-a dat experienței. Terapia experiențială vizează integrarea și transformarea, pentru că s-ar putea ca la început, ceea noi privim acum în viața noastră drept comportament dezadaptativ, să ne fi folosit cândva. Un mecanism de apărare de tip negare poate fi acum dezadaptativ, dar ceea ce îl face așa este că nu mai am nevoie de el, însă am uitat să mă detașez de el. Totuși, într-un trecut am avut nevoie să neg o realitate, poate am avut nevoie să neg că mama a murit, poate că eu mi-am pierdut locul de muncă din responsabilitatea mea, poate am avut nevoie să neg ca mariajul meu nu a fost unul fericit și am vrut să caut doar vinovați. Dezdaptativul apare când eu uit să trăiesc în prezent și plimb în spatele meu niște bolovani dintr-un trecut – aceste mecanisme -, ca un soi de reiterare a unui sindrom post traumatic continuu.
Cum lucrezi prin terapie experiențială pe aceste comportamente dezadaptative?
Prin intermediul terapiei experiențiale încercăm să reconvertim și să transformăm ceea ce acum pare o vulnerabilitate, într-o viitoare resursă. Sau să reactualizăm resursa, care a fost așa cândva în trecutul clientului, tocmai ca sentimentul de vinovăție să nu mai fie atât de mare și pentru ca omul să nu mai creadă că schimbarea este ceea ce trebuie să fie vizat. Pentru că, de foarte multe ori, oamenii care vin aici își doresc să schimbe ceva în viața lor, fără să își dea seama că acea schimbare pe care ei și-o doresc reprezintă, de fapt, respingerea unor părți din interiorul lor. Ori experiențiala zice: ”hei, n-ai vrea să accepți mai bine părțile alea în loc să le respingi? Căci ți-au fost de ajutor cândva. Poate să le integrezi, să le transformi în altceva?”.
Ce tehnici sunt specifice terapiei experiențiale?
Tehnicile pe care le avem la îndemână în terapia experiențială sunt creative. În primul rând, putem vorbi despre provocare, una dintre tehnicile cele mai spinoase pentru clienții noștri, pentru că provocarea experiențială creează foarte mult disconfort în rândul lor și uneori este la granița cu psihologia paradoxală. Și mai putem vorbi despre tehnici creativ expresive: art terapie, drama terapie, improvizația literară prin scris, deci tehnici care vizează exprimarea unui conflict inconștient prin canale ludice, spontane și creative.
Din punctul meu de vedere, crearea alianței terapeutice reprezintă un prim succes în procesul terapeutic
Pe lângă paradigma din care lucrează psihoterapeutul, cât este de importantă și cum se construiește o relație autentică terapeut-client?
Există o meta analiză făcută în urmă cu câțiva ani care asumă că, pentru succesul psihoterapiei, nu contează formarea psihoterapeutului, paradigma din care acționează acesta, ci relația care se stabilește între el și client. Aș mai spune eu că această relație este chiar mai importantă și decât expertiza psihoterapeutului. Sunt și studii de specialitate care spun că s-ar putea ca anii de experiență ai specialistului să nu îl facă un terapeut din ce în ce mai bun, ci dimpotrivă, s-ar putea chiar să se rigidizeze ori să se plafoneze. Pentru că fiecare dintre noi poate mai uităm, ca terapeuți, să ne mai facem o igienă după lucrul mai intens cu pacienții noștri și fiecare avem un ușor bias cu care luptăm zi de zi: să nu punem o etichetă sau să nu gândim în funcție de concluzie, ci de ipotezele pe care să le explorăm. Ceea ce înseamnă că, în lipsa igienei și pe măsură ce anii trec, ni se poate îngusta câmpul vizual, putem avea senzația că știm deja, că am mai văzut asta. Și urmărim un tipar.
Revenind la întrebarea ta, dacă ar fi ca relația client-psihoterapeut să fie o ”mâncare”, obținem un preparat autentic acordând atenție mai multor aspecte. În primul rând, pentru ca o mâncare să fie bună, avem nevoie de ingrediente proaspete și asta ar putea fi o metaforă pentru un terapeut curios, care își asumă o viață continuă de student și învață continuu. Cu alte cuvinte, chiar dacă rolul unui terapeut este unul de putere și chiar de control – oricât am spune noi experiențialiștii că suntem pe picior de egalitate cu clientul nu este chiar așa, pentru că el intră în relație din rol personal, noi dintr-unul profesional – cred că smerenia și acceptarea faptului că nu știm mereu totul sunt ingrediente ale unei relații autentice cu clientul. De asemenea, este foarte important ca și terapeutul, la rândul său, să lucreze intens cu sine. Este important să nu uităm să facem asta, să credem că orele de formare și cele de dezvoltare pe care le-am făcut au fost suficiente. Acolo s-au pus doar bazele.
Un om care nu a mai fost în terapie decide să intre într-un proces terapeutic, își găsește un psihoterapeut și începe. La ce trebuie să fie atent pentru a-și da seama dacă a găsit specialistul potrivit?
Dacă ar fi să mă reîntorc la metafora cu preparatul culinar pentru relația autentică terapeut-client, după ce am amintit despre ”ingredientele” fresh: – curiozitate, smerenie, lucrul continuu cu sine – m-aș duce în zona ”procesului de preparare”. Ce aș face cu ingredientele? Iar aceasta este o metaforă pentru formarea psihoterapeutului. Deși nu atât de mult ca altădată, și în România există oameni care aleg să se definească drept terapeuți fără să aibă o Facultate de Psihologie, o formare, un atestat în spate. Cunosc și limitele pe care mediul academic le are în formarea unui psihoterapeut, dar cred că diplomele oferă măcar validitatea unor baze, pe care un terapeut le are pentru că a urmat niște cursuri. Pentru că a fost într-o comunitate care urmează o anumită paradigmă, pentru că s-a dus în niște contexte în care a luat foarte mult contact cu informația din acest domeniu. La asta aș invita un om care merge pentru prima dată la psihoterapie să se uite atent, la studii și formări.
Terapeutul are studii, formări, este totul în regulă din perspectiva asta. Cum știe un client că intră într-un proces terapeutic benefic lui?
Aici cred că este o experiență subiectivă a fiecăruia. Eu cred că este important ca omul să fie atent și în ce spațiu intră, dacă spațiul pe care terapeutul îl pune la dispoziție este unul care îl face pe el să simtă că este la terapie, și nu într-o cafenea sau într-o cameră ce pare livingul terapeutului sau ceva obscur. Cred că acest gen de criteriu îl pune în contact pe client cu faptul că terapeutul face asta în fiecare zi, că și-a asumat meseria sa și un spațiu adecvat practicării ei – plătește o chirie, utilități, a decorat spațiul. Aș zice, apoi că un client proaspăt intrat într-o relație terapeutică ar trebui să fie la început foarte atent la sine, să observe cum se simte în prezența acelui om. Simte că terapeutul are răbdare cu el? Se simte evaluat? Se simte judecat, etichetat? Simte că terapeutul încearcă să-l ”cucerească” cu toate diplomele și formările lui? Îl simte prezent în proces? Pe lângă studii, certificări, spațiu și cum se simte clientul în prezența terapeutului, foarte important mi se pare și timpul pe care îl investește cel care vine în terapie. Și aș recomanda să nu fugă după prima întâlnire, să meargă 4-5 ședințe. Dacă s-a simțit judecat și etichetat la prima întâlnire, poate este doar o proiecție personală.
Să zicem că începe procesul și decurge totul bine încă din primele ședințe. După cât timp ar trebui clientul să vadă niște schimbări, niște rezultate, oricât de mici ar fi acestea?
Este sensibilă zona în care mă duci. Aici chiar depinde mult de paradigma din care acționează terapeutul. Sunt paradigme care vizează un proces restructurativ de lungă durată, sunt alte altele care funcționează pe un proces de scurtă durată, centrat pe soluții. Depinde și cu ce material vine clientul, cu ce problematică se prezintă, cât este de acută sau cronică. Depinde de frecvența întâlnirilor, iar pentru a se realiza alianța terapeut-client sunt recomandate întâlnirile săptămânale. Și, uite, aici aș introduce o altă variabilă, care poate face un client să simtă că este în procesul potrivit, alături de terapeutul potrivit: cât de bine mă simt eu în relație cu terapeutul meu, cât de mult îi fac spațiu terapeutului meu în mintea mea, în afara sesiunilor de psihoterapie.
Asta însemnând, mai specific…
Dacă mi se întâmplă ceva și mă gândesc: ”abia aștept să mă duc la terapie și să îi spun terapeutului meu asta”, atunci s-ar putea ca alianța terapeutică să se fi făcut și relația autentică despre care vorbeam mai sus să înceapă să evolueze. Apoi, dacă clientul începe să introiecteze vocea terapeutului. De pildă, i se întâmplă ceva și se întreabă ”oare ce mi-ar zice terapeutul meu despre asta?”, atunci înseamnă că a început să creeze spațiu unei alte perspective, nu mai este atât de rigid și de blocat în pattern-urile sale. Devine interesant să privească lucrurile și dintr-un unghi pe care l-a explorat în cabinet alături de psihoterapeutul său. Din punctul meu de vedere, crearea alianței terapeutice reprezintă un prim succes în procesul terapeutic. Nu știu să îți spun exact în câte săptămâni sau luni clientul ar trebui să vadă rezultate, dar îți pot spune că, dacă nici după câteva ședințe alianța terapeutică nu este făcută, iar el nu se simte în siguranță și deschis să împărtășească cu terapeutul lucruri cu adevărat importante pentru el și încă mai este într-o zonă de conversații superficiale, atunci s-ar putea să nu fie relația terapeutică potrivită pentru el.
Atunci când omul ajunge în fundul sacului, un proces terapeutic i se va părea mult mai ușor decât fundul sacului în care se află
Care sunt ”beculețele roșii”, pe care un om în contact cu el ar trebui să le vadă aprinse și să înțeleagă că el sau cineva drag au nevoie de sprijin specializat? Și vreau să ne referim aici la 4 categorii de probleme: anxietate, depresie, traumă, stres post traumatic?
Chiar dacă tu le-ai enumerat drept 4, ele sunt, de fapt, 2 vulnerabilități psihoemoționale. Adică o categorie a nevrozelor, pentru că, atât anxietatea cât și depresia fac parte din categoria nevrozelor. Trauma și stresul post traumatic sunt perioade de timp în care oamenii pot simți anxietate sau depresie, prin urmare toate cele pe care le-ai enumerat tu sunt de fapt 2 categorii. Și atunci cred că am putea lega întrebarea ta de ”beculețele roșii”, care se aprind în cazul nevrozelor. Ei bine, și aici depinde de personalitatea fiecăruia, de mediul cultural și socio-economic din care vine. Și spun asta pentru că, unii dintre noi poate am fost încurajați de mici să ne asumăm ipostaza supraviețuitorului. Ori existând din această ipostază, cineva poate trăi foarte multă vreme o depresie. Dar având acest fond în care nu a fost încurajat să se vulnerabilizeze, să își arate emoțiile, pur și simplu continuă cu acest rol învățat. Asta nu înseamnă că nu simte anxietatea sau depresia, ci că rolul dobândit în familie sau în mediul în care a trăit, nu îl lasă să își trăiască acea nevroză. Totuși, ceea ce putem considera la nivel general drept ”beculețe roșii”, ar fi o disfuncționalitate pe trei direcții: calitatea somnului – tot ceea ce înseamnă insomnie sau dificultatea de a adormi pe o perioadă de câteva săptămâni -, relația cu mâncarea – lipsa apetitului, lipsa prezenței în timpul mâncatului sau mâncatul compulsiv cu rol inconștient de reglare emoțională -, indisponibilitatea pentru mișcare – iar asta nu înseamnă neapărat să merg la sală în fiecare zi sau să fac o activitatea fizică intensă programată, mișcare înseamnă și o plimbare măcar jumătate de oră pe zi sau exerciții acasă.
Aceste semne sunt chiar simplu de observat, dacă suntem atenți la noi: dezechilibru al somnului, mâncatului și indisponibilitatea de a ne mișca, de a ieși din casă. În afară de disfuncționalitatea stilului de viață, ce semne ar mai fi că trecem prin anxietate sau depresie?
De aici ne putem duce într-o zonă mai subiectivă și observăm cum funcționează relațiile noastre. Este ceva schimbat în ele? Ne regăsim într-un scenariu care se repetă în fiecare relație? Avem senzația că toată lumea ne urăște? Ajungem des în conflicte? Simțim impulsul de a ne certa, de a ne răzbuna? Deci, iată, acum ne uităm la disfuncționalitatea relațiilor pe care le avem în prezent. Iar aici, ne uităm și la relația cu noi înșine: sunt dezgustat de mine, nu mă mai plac, nu mă mai regăsesc în persoana la care mă uit în oglindă, mă neglijez, nu mai am grijă de mine. Ajung, astfel, de la comportamente exterioare și relații disfuncționale, să mă uit în interior. Cam acestea ar fi, la modul general, ”beculețele roșii”, care îl pot face pe un om să se întrebe: ”hey, ce se întâmplă cu mine? Poate am nevoie să vorbesc cu cineva”.
Și atunci este bine să ceară ajutorul unui psihoterapeut.
Știu că, prin dinamica de acum dintre noi, încercăm inconștient să promovăm psihoterapia, dar nu aș vrea să fie vorba doar despre asta. Vreau să vorbim și despre acei oameni pentru care psihoterapia s-ar putea să nu fie o variantă foarte bună. Și poate le este mult mai ușor la început să acceseze soluții mai simple, mai rapide și prioritizează o relație cu un psihiatru. Iar dacă experimentează disfuncționalități în stilul de viață, poate niște anxiolitice îi ajută să doarmă mai bine. Nu vreau să intru în competiția „este mai bună psihoterapia decât farmacologia”, pentru că și mie mi s-a întâmplat în cabinet să nu pot lucra în procesul terapeutic dacă nu a existat un suport farmacologic, pentru că pacientul avea nevoie să își crească nivelul de serotonină și dopamină, iar medicamentele reglează secreția acestor neurotransmițători mai repede. La un moment dat, pentru un om este mult mai important să se regleze doar la nivel neurochimic, pentru că sunt oameni care nu au disponibilitatea să intre într-un proces terapeutic cu tot ce presupune acesta și să înțeleagă de ce nu se mai secretă acești neurotransmițători. La fel cum sunt oameni foarte străini și de psihoterapie și de tratament farmacologic și poate aleg o relație cu un duhovnic. Există și această alegere, pe care unii oameni o fac și nu are sens să ne gândim că sunt mai puțin educați, ci că pur și simplu există diferite relații de ajutor, cu un medic, un psihoterapeut, un preot, un mentor, în care un om poate intra când constată că se întâmplă ceva cu el. Deși eu susțin psihoterapia, spun că pentru cineva care nu se mai recunoaște pe sine, care vede semne că nu este bine, este important să caute o relație de sprijin, oricare ar fi aceea pentru început.
Sunt mulți oameni care refuză să meargă la psiholog pentru că au auzit de la cunoscuți cât de greu este procesul. Ce le spui acestora?
Un proces terapeutic este greu numai dacă problema cu care cineva se confruntă într-un moment din viață nu este suficient de grea. Atunci când omul ajunge în fundul sacului, un proces terapeutic i se va părea mult mai ușor decât fundul sacului în care se află. Dacă nu merge la terapeut este pentru că nu a ajuns să îl doară foarte tare. Realitatea este că, așa cum există pacienți care nu merg la medic într-un context de profilaxie, așa sunt și clienți care vin la psihoterapeut doar ”în urgență”. Eu nu am avut până acum în cabinet clienți care să vină la terapie doar într-un proces de optimizare comportamentală, ci în fază acută sau chiar cronică.
Fără să intrăm în polemica psihoterapie vs farmacologie, rezolvă pe termen lung pastilele problemele unui client, prin creșterea nivelului de serotonină și dopamină?
Nu, eu zic că nu le rezolvă pe termen lung. Ceea ce o să se întâmple, de cele mai multe ori, va fi obținerea unui efect de tip platou pe termen scurt. Situațiile de viață neintegrate și neclarificate, care au dus la starea actuală a unui client, vor reveni, iar acele scenarii repetitive din viața lui se vor întâmpla în continuare. Pastilele oferă un platou, dar dacă omul nu știe să profite de acel platou al echilibrului neurochimic, susținut cu un proces terapeutic sau cu o relație în care el să existe în întregul său, problemele vor continua să apară. Și nu spun că preotul, mătușa, prietena, mentorul îi pot oferi un cadru specializat, dar pot fi canale prin care o persoană poate ajunge la psihoterapie. Fiindcă unul dintre ei i-ar putea spune ”uite, pe mine mă depășeșete situația, nu ai vrea să încerci să vorbești cu un specialist?”. Este foarte important ca omul să nu se izoleze când vede că nu mai este el însuși, ci să ceară ajutor.
***
În următorul material din această serie, discut cu psihoterapeutul Gina Matei despre traumă. Stay tunned!
p.s. Fotografia din cover-ul acestui material este dintr-o seară de vară, când am văzut documentarul în care Gina și echipa sa ne-au propus mai multor ”supereroi pământeni” să fim protagoniști și să ne împărtășim poveștile de viață. A fost o seară memorabilă, fiindcă mai mulți oameni cu cicatricile la vedere s-au întâlnit și s-au văzut în toată frumusețea lor imperfectă. Pe un ecran mare și ochi în ochi.
Later edit: Al doilea material din această serie editorială se află aici.
Foto: Alexandru Matios
