(Psihoinsights) Gina Matei: Prezența anxietății și depresiei în viața clientului pot să ne ducă cu gândul la o traumă

Se vorbește tot mai mult în ultimii ani despre efectele devastatoare ale traumelor neconștientizate, neadresate și neintegrate. Efecte care implică atât psihicul, cât și corpul fizic. ”Traumă” a intrat în topul cuvintelor uzitate din limbajul sănătății mintale. Foarte rapid, a devenit un cuvânt folosit pentru orice suferință psiho-emoțională și a căpătat o greutate destul de mare. Dar asta și pentru că, de multe ori, evităm să discutăm cu un specialist și credem că putem singuri să înțelegem exact prin ce trecem și ce avem de făcut, atunci când ne confruntăm cu o vulnerabilitate psihică. Sau cu semne clare că ceva ni se întâmplă, că nu mai suntem cum eram, că ducem după noi o povară, deși nu am putea clar să spunem cum arată aceasta.

Este bine de știut că nu tot ceea ce am trăit greu în anumite perioade din viață poate fi clasificat drept o traumă. Cum este foarte util să știm că nu doar experiențele dramatice pot căpăta sensul unei traume, se pot transforma într-o rană profundă, care produce separarea de sinele nostru, cu efecte pe termen lung. Asta a fost pentru mine incredibil și revelator să aflu în procesul psihoterapeutic pe care îl parcurg însoțită de psihologul Gina Matei, de aproape doi ani de zile.

Cu ea mi-am propus să vorbesc mai multe despre traumă, în cele ce urmează. Ce este și ce nu este trauma, ce efecte poate să producă în noi, cum poate ajuta psihoterapia un om care a trăit sau trăiește în prezent o traumă? În primul material din această scurtă serie editorială despre sănătate mintală, am vorbit despre relația terapeut-client, cum arată un proces terapeutic și care este rolul auto-observației în sănătatea psiho-emoțională.

Ne putem imagina partea traumatizată ca fiind o energie captivă într-o fortăreță și partea centrată pe supraviețuire ca fiind un soldat cu o misiunea eternă de a ne proteja de orice pericol, real sau ireal

Cum poate fi trauma definită? Care sunt mecanismele unei traume?
Trauma, în sensul în care înțeleg eu trauma, este ca o rană profundă care produce o disociere, o scindare a sinelui cu efecte pe termen lung, în urma unei experiențe în care sinele nostru a fost neprotejat, orice ar însemna asta; de la iubire și atenție până la protecție și siguranță. În privința mecanismelor, însăși caracterizarea pe care am făcut-o anterior ne pune în contact cu un mecanism al traumei: disocierea.
Specialiștii în trauma vorbesc despre trei părți ale sinelui nostru care există atunci când se „întâmplă” trauma: partea traumatizată, partea centrată pe supraviețuire și partea sănătoasă, centrată pe integrarea și resemnificarea experienței traumatizante.
Ne putem imagina partea traumatizată ca fiind o energie captivă într-o fortăreță și partea centrată pe supraviețuire ca fiind un soldat cu o misiunea eternă de a ne proteja de orice pericol, real sau ireal, care se va întâmpla imediat sau niciodată. Și nu în cele din urmă, partea sănătoasă care ar putea fi o energie suficent de puternică încât să îl convingă pe soldat că vremea războiului a apus, că și-a făcut foarte bine treaba, că îi este foarte recunoscător și că, iată, a venit vremea să „iasă la pensie”. Însă, cel mai și cel mai important este că partea sănătoasă va reuși să deschidă larg ferestrele și ușile fortăreței și, odată ieșită la suprafață, partea traumatizată va avea și mai multe șanse către vindecare.
De ce se întâmplă asta mai ușor atunci? Căci pentru a iniția orice proces de vindecare și resemnificare a traumei este important să se înceapă chiar de aici: de la conștietinzare. Ce nu poți spune în cuvinte, în propoziții și fraze, nu poate fi vindecat.

Cum poate modifica trauma un om?
Aici m-aș lega de sindromul post traumatic, înainte de toate. Acum foarte mulți ani, majoritatea oamenilor care erau diagnosticați cu PTSD erau, mai degrabă, oameni care veneau de pe front, care aveau experiența unui război, a mărturiei morții unor prieteni, frați. Oameni care trăiau într-o stare continuă de incertitudine. De cele mai multe ori, la întoarcere erau diagnosticați cu PTSD de psihologii militari, pentru că ei în continuare aveau experiența războiului, mintea lor nu se puteau detașa de experiența de pe front nici când ajunseseră acasă într-un spațiu sigur. Iar la nivel de neurochimie, cantitatea mare de hormoni de stres nu mai avea de ce să se secrete. Ruminațiile, coșmarurile, comportamentul suspicios, paranoid nu ar fi trebuit să mai apară în viețile lor. Toate acestea le erau, însă, provocate de stresul post traumatic. După o vreme, în literatura de specialitate a apărut premisa că s-ar putea ca și alți oameni, chiar dacă nu au trăit experiența unui război per say, să sufere totuși o formă de PTSD. Și atunci a început să se vorbească tot mai mult despre acest sens al unei experiențe traumatice, despre un caracter subiectiv al traumei.

Caracterul subiectiv al traumei?
Da, și am să dau un exemplu în acest sens. Dacă luăm trauma abandonului, teoretic ea ar trebui să se găsească numai la copiii care nu au acces la familiile lor, ci trăiesc într-un sistem de substituție parentală pentru că au fost abandonați din diverse motive. Ulterior, s-a descoperit că și copii care nu fuseseră abandonați efectiv, deci trăiseră în sânul familiei lor, au simțit abandonul în momentul în care mamele lor s-au reîntors la serviciu după concediul de creștere a copilului. Acest lucru ne face să ne gândim la faptul că este important contextul în care un om trăiește o experiență trumatizantă și sensul pe care, inconștient, i-l dă, mai ales când este copil. Ceea ce înseamnă că, suntem foarte sensibili atunci când suntem mici, iar sensibilitatea vine dintr-un caracter clar al neputinței, căci ni se întâmplă lucruri și noi nu putem decide ce ni se întâmplă. Prin urmare, dăm o groază de sensuri experiențelor din copilăria timpurie, de multe ori exagerate sau nepotrivite, dar asta nu este relevant. Relevant este ceea ce trăim. Așa că putem întâlni un copil dintr-un centru de plasament, care a trăit rana abandonului, iar această traumă se manifestă printr-o ușoară tulburare kinetică cu deficit de atenție. Sau putem întâlni un copil care nu are experiența abandonului, fiind în sânul familiei sale, și să simtă experiența abandonului odată cu întoarcerea mamei la serviciu, iar asta să se transforme într-o nevoie excesivă de atenție atunci când devine adult. Sau într-un atașament anxios, dezorganizat, sau într-o relație de co-dependență, pe care inconștient o va avea cu alte persoane pe care le învestește cu rolul de părinte.

Prezența anxietății și depresiei în viața clientului pot să ne ducă cu gândul la o traumă pe care este posibil să o fi trăit cândva

De câte tipuri sunt traumele în literatura de specialitate?
Tipurile de traumă descrise până acum în literatura de specialitate sunt: traumele existențiale, de pierdere, de identitate, de iubire, de sexualitate, de atașament (simbiotică sau a unui întreg sistem de atașament). Ce aș puncta aici este că ele pot fi cu ușurință interconectate, adică un tip de traumă duce la un alt tip de traumă și astfel omul trăiește o luptă internă, care pare că nu se mai termină, ca pe un gol pe care nu îl poate umple. De pildă, trauma existențială și trauma de piedere pot duce la trauma de atașament, adică: ”nu pot trăi, am pierdut omul pe care îl iubeam, nu mai sunt văzut și ascultat, nimeni nu mă iubește, nu merit iubire”. Și, mai aproape de vremurile pe care le trăim, luăm contact și cu un alt fel de clasificare: traumă simplă și traumă complexă sau, cum zice Gabor Mate, traumă cu ”t” mic și traumă cu ”t” mare.

Cum se stabilește faptul că o traumă este simplă sau complexă?
Dacă ne referim pur și simplu la o traumă simplă sau o traumă complexă, noi facem clasificarea în funcție de cât mult omul corelează o disfuncționalitate în prezent, legat de un eveniment trăit. Discursul unui om care are o traumă poate să sune așa: ”de când mi-a murit tatăl, viața mea s-a schimbat, iar eu din acel moment mă neglijez, nu mai am performanțe, nu mă mai înțeleg bine cu soțul, sunt foarte apatică în relația cu copilul meu”. Acest gen de discurs ne pune în contact cu faptul că s-a întâmplat o experiență traumatizantă, firească pentru fiecare dintre noi. Aceasta va duce către o fază de doliu, ce se poate manifesta sub un fond depresiv-anxios. Numai că, dacă omul ajunge să se definească prin traumă sau condiționează parcursul vieții sale de la acel moment încolo doar de acea experiență, din punctul meu de vedere doar atunci putem vorbi despre o traumă complexă. Așadar, acel eveniment traumatic ajunge să fie clasificat într-o traumă numai dacă individul se definește prin el și tot stilul de viață i se modifică, dacă nu mai poate să își găsească o formă a sa prin care să se definească diferit în afara evenimentului trăit.

Ca adulți, poate că putem mai ușor să conștientizăm când suntem într-o experiență traumatică, dar cum știm că ceea ce trăim în viața de adult poate avea legătură cu traume ale copilăriei?
Prezența anxietății și depresiei în viața clientului pot să ne ducă cu gândul la o traumă, pe care este posibil să o fi trăit cândva. Traumele copilăriei pot fi conectate la viața de adult, integrate și înțelese numai dacă omul permite asistarea unui specialist într-un proces terapeutic. Dar asta se întâmplă doar dacă în plan prezent individul simte un dezechilibru în viața sa, pe care îl și conștientizează. Evident, totul este tot subiectiv, cum discutam mai înainte. Trauma ajunge să fie traumă numai atunci când omul semnalează că trauma este traumă. Ca specialist, eu mă pot uita la un eveniment, există o scală după care ne orientăm când vrem să vedem scorul experiențelor traumatice pe care un om le-a travesrsat. Și, cu cât punctajul este mai mare, cu cât omului i s-au întâmplat mai multe lucruri pe care niște specialiști le-au clasificat drept experiențe traumatice – decesul unei persoane apropiate, pierderea partenerului de viață prin divorț, pierderea locului de muncă, plecarea într-o altă țară, accidente, boală, invaliditate subită, traiul în prezența unei persoane dependente de alcool sau toxicomane – cu atât terenul este mai favorabil ca acea persoană să dezvolte la un moment dat o traumă compleză, care să se manifeste în viața sa.

Este important să înțelegem nevoia unui proces psihoterapeutic în care să se exploreze autentic ce poate fi răspuns la traumă și ce poate să fie preluat ca semn de loialitate față de semenii noștri

Care sunt posibilele semne, vulnerabilități, probleme pe care le poate experimenta o persoană, ca răspuns la traumă?
Aici este important să înțelegem nevoia unui proces psihoterapeutic în care să se exploreze autentic ce poate fi răspuns la traumă și ce poate să fie preluat ca semn de loialitate față de semenii noștri, adică un răspuns la o traumă care nu ne aparține. Ce pot să ofer acum ca „indicii”, care să îl îndrume pe un om să descopere răspunsurile lui la traumă sau să ajute pe cineva să identifice în proximitatea sa posibile comportamente care pot trăda un răspuns la traumă? Aș începe cu disocierea – adică momente când îl vedem pe celălalt că vorbește, chiar cu zâmbetul pe buze sau cu o totală deconectare, despre un moment din viața sa care, totuși, acceptat de majoritatea dintre noi, îl clasificăm ca fiind cel puțin nefericit, trist, nedrept. Aș continua cu evitarea contactului cu anumite persoane din viața sa, un „ghosting” care pare că se perpetuează și cu persoane care nu au avut un comportament traumatizant pentru el, însă ajunge să fie un comportament de separare. Aș adăuga și raționalizarea – deconectarea de la emoții, neînțelegerea sensului lor în viața umană, uneori chiar dorința sau aprecierea psihopatiilor, structurilor de personalitate antisocială pentru că ele au prin natura lor, capacitatea, deci „puterea”, de a nu simți emoții. Cu cât stau mai mult în mintea mea, adică îmi traduc și emoțiile prin gânduri, cu atât nu risc să mă contaminez cu cel puțin o emoție care m-a făcut să mă simt, poate, neiubit, nedorit, neacceptat, neprotejat și tot așa.
Și, cu toate că este primul impuls de auto-protecție pe care mintea noastră îl produce într-un moment pe care îl percepe ca fiind amenințător, eu aleg să finalizez această listă scurtă numind negarea – din nou, scindarea de o realitate care se întâmplă, însă mie îmi este prea greu să trăiesc în ea.

Sunt mult mai multe aspecte pe care le putem obseva ca răspuns la traumă, însă mă opresc aici pentru că acestea pot fi cu ușurință observabile și de către un ochi „nespecializat”, care poate deveni ancoră de conectare cu realitatea pentru cineva care are genul acesta de comportament, să îl oprescă un pic și să îl întrebe „tu cum te simți? Ești sigur că asta ai vrut să îmi transmiți când vorbeai despre ceva atât de dureros?”.

Există în fiecare dintre noi o parte lăsată în urmă, partea traumatică, pentru că apoi se naște o alta, care este centrată pe mecanisme de supraviețuire

Poate fi creierul modificat chimic de traumele trăite?
Aici sunt mai multe filosofii. Din punctul meu de vedere, expunerea încontinuu la o experiență sau o relație care favorizează un comportament dezadaptativ și disfuncțional modifică neurochimia creierului. În momentul în care un om trăiește în fiecare zi timp de un de zile sau mai mulți într-o relație, într-un mediu în care nu simte că este iubit, nu simte că are libertate, că este apreciat, în care abuzurile verbale, critica, gelozia sunt mult mai prezente decât constructele armonioase, care garantează un mediu de siguranță, vor apărea cu siguranță modificări la nivel de chimie a creierului. Cel puțin la nivelul neurotransmițătorilor pe care îi cunoaștem: serotonină și dopamină.
De asemenea, expunerea îndelungată a unei persoane la un loc de muncă unde nu se simte apreciată, unde nu îi sunt recunoscute eforturile, nu se mai regăsește și simte stresul unei relații cu un superior mult prea autoritar și exigent va genera schimbări în felul în care aceasta doarme, mănâncă și relaționează cu cei din jur. Iar toate acestea produc, implicit, modificări la nivel neurochimic.

Ce poate face un psihoterapeut pentru un om care trăiește efectele expunerii la o experiență traumatică?
În primul rând, psihoterapeutul îi pune la dispoziție un spațiu sigur pentru a împărtăși sensul pe care l-a dat până în acel moment expunerii la o experiență (sau mai multe) traumatică. În al doilea rând, în acest spațiu, acel om nu va fi minimizat niciodată, sensul catastrofic pe care el l-a dat experienței traumatice nu va fi minimalizat. Iar asta vreau să subliniez: un psihoterapeut bun va conține clientul așa cum este el, nu îi va spune că prin ceea ce trec alții este mai grav. Deci, prin cadru, validare, autenticitate este sprijinit în primul rând un client care trăiește o experiență traumatică. Tehnic, specialistul folosește ceea ce noi numin dialog terapeutic, care conține validarea, oglindirea, reformularea, clarificarea, explorarea. Sunt toate tehnici pe care noi le învățăm în formările noastre.

Când prin procesul terapeutic se intră în rădăcinile traumatice, se poate schimba și calitatea vieții oamenilor care trăiesc cu depresie și anxietate?
Îmi place să cred că da, însă nu pot spune că acest lucru se întâmplă de fiecare dată. Pentru că, din păcate, nici noi terapeuții și nici clienții noștri nu avem acces la toate variabilele care au contribuit cândva la integrarea sensului traumatic. Și uneori s-ar putea să nu își mai aducă aminte multe experiențe, alteori să fie memorii false, iar alteori să spună că nu își mai aduc aminte exact ce au trăit, dar că știu cum s-au simțit. Vreau să cred că, prin explorarea traumei, refacerea și integrarea experienței trăite în trecut, oamenii care trăiesc cu sindrom anxios-depresiv au o viață mai bună, atacurile de panică se diminuează sau chiar încetează. Există în fiecare dintre noi o parte lăsată în urmă, partea traumatică, pentru că apoi se naște o alta, care este centrată pe mecanisme de supraviețuire. Ei bine, în procesul terapeutic, noi nu încercăm să o înlocuim pe cea din urmă, ci în continuarea ei să creăm împreună cu clientul o ipostază sau un sine mai rezilient. Iar asta înseamnă să mă întorc la ”locul crimei” și să văd ce pot înțelege din el în momentul acesta al vieții mele. Căci, dacă mă reîntorc la el peste alți doi-trei ani, mi se pot dezvălui alte informații, alte sensuri, alte comportamente. Când ne reîntoarcem în trecut o să vedem acele indicii pe care suntem pregătiți să le vedem atunci, revedem experiența doar prin ceea ce suntem disponibili să primim atunci. Un terapeut abilitat asta are rolul să facă, să îl însoțească pe om în felul în care el este dispus să meargă pe reconstituirea scenariului său de viață, pe baza experienței traumatice. În niciun caz să-i impună un ritm sau un mod diferite de ale sale.

Experiența dintr-un spațiu terapeutic în lucru cu trauma ne aduce în prim plan și un dialog centrat pe integrare, pe resemnificare, chiar pe transformarea unor vulnerabilități în resursă

Ajută simplul fapt că vorbim despre traume în terapie? Sau este nevoie de ceva mai mult decât conștientizare și catharsis pentru vindecarea lor?
Cu certitudine nu ajută doar să vorbim despre traumă în terapie. Vorbitul nu are implicit și o componentă de conștientizare. Chiar și pe canapeaua din cabinet, oamenii vorbesc de cele mai multe ori deconectați de trauma lor. Sigur că procesul începe cu conectare, conștientizare, ajungem și la catharsis, însă nu ne oprim acolo.
Experiența dintr-un spațiu terapeutic în lucru cu trauma ne aduce în prim plan și un dialog centrat pe integrare, pe resemnificare, chiar pe transformarea unor vulnerabilități în resursă. Iar asta se face cu multe travalii, de separare, de doliu. Urmează crearea unor strategii mult mai adaptative de a face față la viața de aici și acum. Pe care acum clientul o experimentează doar din umbra unei vieți trecute.
Ideal este să se completeze lucrul terapeutic cu experiențe terapeutice de grup, fie că vorbim despre grupuri de suport, despre terapie de grup centrată pe o anumită tematică pentru a-i permite clientului să resemnifice chiar și proiecțiile de transfer negativ pe care le are asupra unor persoane importante din viața sa și pentru a se securiza atașamentul.
Aici aș mai adăuga un ingredient chiar „secret”, care cred că poate fi cireașa din vârful vindecării: regăsirea credinței. Și spun regăsirea, și nu găsirea, pentru că am acest crez naiv că ne naștem cu ea, însă ceva de pe drumul vieții ne face să o pierdem. Iar când spun credință nu mă refer o atitudine centrată exclusiv pe ritualuri specifice unui rit religios, deși cei care mă cunosc știu cât de important este pentru mine și El. Mă refer la ceva ce doar credința te învață sau doar ea m-a învățat: modestia, smerenia și încrederea în valorile care și tu știi că îți fac „bine”: iubire, uniune, iertare, pocăință.

Care este părerea ta despre somatizarea unei traume într-o boală fizică?
Dacă ar fi să zic cu mintea mea de acum și fără să afirm că dețin un adevăr absolut cred că și psihosomatizarea poate să fie la un moment dat pusă alături de depresie și anxietate, ca răspuns la traumă. Ori poate după cele două, ca răspuns la traumă. Adică s-ar putea să fie așa: experiența traumatică și sensul subiectiv acordat ei l-au făcut pe om să experimenteze depresie și anxietate, ori să somatizeze la nivel fiziologic. Sau din depresie și anxietate să dezvolte o afecțiune la nivel organic. Deci da, mă gândesc că tot ceea ce înseamnă o afecțiune fiziologică s-ar putea să aibă, într-o mai mică sau mai mare măsură, și un substrat la nivel de nevroză, depresie și anxietate, sau la nivel de răspuns la traumă.

Atacul de panică nu este nimic altceva decât un efect al unui disconfort pe care omul îl simte la un moment dat, dar nu a fost conștient de el

În final, te rog să îmi indici niște instrumente de lucru pe care le dai clienților tăi, aflați în proces terapeutic, care experimentează episoade anxioase suparătoare sau chiar atacuri de panică. Instrumente pe care o persoană le poate utiliza pentru a ieși dintr-un episod dificil.
Ceea ce le spun clienților mei este să antreneze ce exersăm în procesul terapeutic. Iar felul în care eu îmi asist clienții vizează conectarea gândului, emoției, comportamentului cu nevoile, așteptările și dorințele pe care le au în anumite momente. Eu nu sunt genul de terapeut care întreabă omul ”cum te-ai simțit atunci?” și acolo se închide dialogul. O să îl întreb ”cum te-ai simțit atunci și ce gândeai despre felul în care te simțeai, ce ai făcut în legătură cu ce ai simțit? ce nevoie aveai atunci în timp ce simțeai acel lucru? ce dorințe, ce așteptări aveai și nu s-au împlinit?”. Dacă această schemă este foarte bine însușită de la început, această integrare a explorării și clarificării unei experiențe, atunci în timpul unui atac de panică, un om poate să iasă din simptomatologia hiperventilației, transpirațiilor reci și senzației de sufocare prin verificarea realității și conectarea la prezent. ”Ce se întâmplă acum cu mine? Este ceva în contextul din jur care m-a făcut să mă simt așa? De ce mă simt așa? Eu sunt aici și acum – asta vine din trecut, dar de ce vine acum? ”. Asta dacă poate să facă în acel moment acest proces de introspecție.

Din experiență îți spun, este foarte dificil.
Sunt de acord. În cazul în care clientul nu poate să facă nici ceea ce noi am antrenat în spațiul terapeutic, atunci îl pot ajuta niște tehnici de mindfulness. În momentul în care simte că încep să apar simptomele unui atac de panică sub formă de ritm cardiac crescut, transpirații reci, gură uscată, senzație de sufocare este foarte important să se oprească din ce face și să se așeze în orice poziție se simte bine. Să aibă contact cu solul, fie că este canapea, podea, pat, afară pe pământ. Și, în timpul în care face asta, să înceapă să respire corect pe diafragmă, vizualizând un balon care se umflă și se desumflă odată cu respirația lui. Așadar, se conectează la corp, dacă nu poate face integrarea experienței. Respirația și conectarea cu realitatea concretă, din aici și acum, ajută la calmarea sistemului limbic, care iese din stare de alertă pentru că întreaga structură neuronală începe să se oxigeneze și omul începe să se reconecteze cu corpul și prezentul. Respirația este singurul instrument pe care noi îl avem la dispoziție ca o ancoră ce ne conectează atât cu interiorul cât și cu rezultatul în exterior al interiorului nostru. Corpul este singurul care ne pune cel mai bine în contact cu prezentul, căci mintea se duce unde vrea ea.
Atacul de panică nu este nimic altceva decât un efect al unui disconfort pe care omul îl simte la un moment dat, dar nu a fost conștient de el, acesta a escaladat iar persoana s-a disociat, nu l-a băgat în seamă. Și vine atacul de panică și îi spune: ”auzi, dar tu cât te faci că nu mai vezi ce te doare?”.
Mi-ar plăcea să împărtășesc două crezuri, pe care îmi amintesc exact unde le-am citit, însă vreau să vă las, pe fiecare dintre voi, să găsiți calea și către autor. Așa, ca un demers al vindecării. Să îmi fie cu iertare dacă nu citez cu fidelitate, în timp, am ales să mai și personalizez cu un limbaj specific.
Schimbarea începe în momentul în care accepți necondiționat că lucrurile pot continua și așa.
Vindecarea începe în momentul în care te predai în fața unui Dumnezeu în care nu crezi.