Aveam bretonul ciuntit cu foarfecele de croitorie ale bunicii și asta îmi făcea ochii verzi să pară cât jumătate din față. Nu o spun eu, mărturie o stau pozele alb negru din năpârstocia mea. Eram mică de statură, schiloadă, dar plină de viață ca un ied. Nu stăteam locului nici când mâncam. Atunci când credeam că bunica nu mă vede, mă furișam după gardul de lemn al curții și prindeam câte o găină pe care o căram strâns în brațe de colo colo prefăcându-mă că este bebelușul meu. Dacă avea și pui, pe aceștia îi puneam într-o gentuță și îi plimbam prin curte.
”Mai lasă-le în pace de păsări, mamaie, că le sufoci, mai lasă-le!”, se auzea de nicăieri o voce stridentă.
”Bunica mea este vrăjitoare”, mă gândeam în timp ce dădeam pace sărmanelor păsări, ”altfel nu înțeleg cum mă vede de fiecare dată când fac câte ceva care o supără.”.
În fața casei, bunica întinsese o cârpă mare neagră pe care pusese la uscat fasolea culeasă peste săptămână de pe vrejurile din grădină. Păstăile grase se odihneau acum leneșe sub razele soarelui, iar din casă venea miros de mâncare proaspătă de cartofi cu pătrunjel și usturoi.
Preocupată să privesc formele tecilor de fasole și să pocnesc între degete câteva care se uscaseră deja, nici nu am băgat de seamă când se s-a deschis poarta cea mare și a intrat bunicul. A traversat agale – așa mergea el mereu – poteca înspre casă, a pus pe prispă valiza neagră cojită de la atâta purtat prin trenuri și m-a strigat. De câte ori venea tataie, îi săream drept în brațe. Mirosea a soare și a praf de pe drum. L-am îmbrățișat îndelung, ca de fiecare dată, și-apoi l-am sărutat apăsat pe obrazul brăzdat de vreme, de drag, dar și cu interes.
”Ce mi-ai adus de la oraș, tataie?”
”Stai să vezi!”, mi-a zis, mustăcind amuzat de ochii mei beliți și de sprâncenele ridicate.
A scos din geantă un șirag lung pe care atârnau niște figurine colorate. Nu mai văzusem așa ceva, nu îmi mai adusese. Le-am ridicat în soare și m-am holbat curioasă la ele. Am atins una cu buricele degetelor mele mici și am apăsat-o. Era galbenă, moale și mirosea a lămâie.
”Gustă, îți place? Este salbă colorată de turtă dulce.”.
Am mușcat puțin, cât să simt gustul steluței galbene și o aromă de lămâie mi-a inundat gura. Am început să țopăi într-un picior și să strig în bătătura bunicilor. ”Salbă colorată dulceee, am salbă de turtă dulcee.”. Întotdeauna era veselie când venea bunicul de pe șantier. Lucra toată săptămâna la București, la metrou, cu alți oameni din sat, iar vinerea se întorcea acasă cu trenul. Avea mâinile mari și mergea domol cu pași lungi și apăsați, ca un urs. Nu vorbea mult, fiindcă nu avea niciodată loc de bunica, o femeie tare aprigă și cicălitoare care, atunci când se aprindea, afla toată mahalaua.
”Mai taci din gură!”, îi mai zicea el calm, dar ea nu înceta până nu își făcea tot numărul. Niciodată nu discutau aprins stând față în față și ochi în ochi așa cum văzusem eu că fac alți oameni mari. Discuțiile lor, fie că erau calme, fie că aruncau scântei în jur, se purtau printre treburile de zi cu zi ale casei, iar seara la masă parcă nici nu avuseseră loc. Bunicii mei nu se culcau niciodată certați, dar bunica îl mai dojenea noaptea pe tataie că sforăie și îl împingea cu cotul în spate ca să se întoarcă pe o parte. Adevărul este că horcăia de se zguduiau pereții, n-am înțeles niciodată cum a dormit bunica toată viața în gălăgia aia.
Aveam 5 ani când am primit prima salbă colorată. Am purtat-o țanțoșă la gât câteva zile până să mă îndur să mănânc turtele roz și galbene care se și uscaseră. Îmi imaginam că am un șirag de mărgele și că sunt doamnă ca mama când mergea la grădinița unde preda. ”Ești fetița cu salbă colorată.”, râdea bunicul de mine când mă vedea cum mă fâțâi prin curte importantă.
Mă întorc des cu gândul la copilăria lipsită de griji din curtea bunicilor, la soarele de vară sub care alergam după găini, gâște, iezi și pui prin toată curtea, la gustul ciorbei de fasole cu cimbru sau la cel al pâinii rumene gata scoasă din cuptor pe care o mâncam cu brânză proaspătă de capră. Când închid ochii, însă, retrăiesc zâmbind după-amiezele de vineri când săream de gâtul bunicului cu inima ieșind din piept de nerăbdare să văd ce îmi adusese de la oraș. Și-apoi era doar bucurie.
Foto de aici
