Nuami Dinescu joacă pe scenă de când avea 18 ani, dinainte de a termina facultatea de teatru, unde a ajuns mult mai târziu. Teatrul a salvat-o și a făcut-o tot ceea ce este astăzi, formând-o ca actriță de mică. Era doar o copilă ce își căuta calea, învăța ca să devină studentă și lucra în București pentru a se întreține, când s-a îndrăgostit de un băiat și a suferit prima decepție. Ca să uite de tristețe, s-a apucat de teatru într-o trupă a CC UTC numită ”Eveniment” și așa a întâlnit-o pe Dina Cocea care, după ce a văzut-o pe scenă într-un rol de forță, i-a spus că are talent și poate să facă foarte bine meseria de actor. Nuami Dinescu a absolvit Facultatea de Teatru a Universității Hyperion.

A jucat mai întâi ca actor amator, apoi ca profesionist în teatrele din Reșița, Brașov, Craiova și Ploiești. A trecut printr-un moment de cumpănă, fiind la un pas de moarte din cauza frigului îndurat în perioada comunistă, iar în 2001 a renunțat la teatru în favoarea televiziunii. Acceptase deja să facă un personaj care urma să îi schimbe tot parcursul profesional și nu mai avea timp fizic să joace și pe scenă la Ploiești unde era angajată. Timp de 7 ani de zile a fost Tanța, co-prezentatoarea lui Teo Trandafir din show-ul de la PRO TV, personaj cu care a fost asimilată ani la rând după terminarea emisiunii și de unde mulți dintre noi o cunoaștem. Nuami Dinescu nu a fost, însă, o vedetă de televiziune, ci actrița care a jucat-o pe Tanța, exact cum ar fi jucat orice alt rol care i s-ar fi dat.

Nuami Dinescu a fost și este mereu în atenția presei de când a intrat în televiziune, unde și-a continuat cariera și după 2008 când nu a mai fost ”Tanța de la PRO TV”. Aproape tot ce face în viața profesională și personală, ceea ce scrie pe Facebook sau pe blog se transformă într-o știre de tabloid. S-a obișnuit deja cu această expunere și cu exagerările de rigoare din presă. Asta nu o împiedică să se concentreze pe proiectele sale profesionale și pe acțiunile umanitare în care se implică mereu, fiindcă ea crede cu tărie că una dintre misiunile sale este să ajute prin ceea ce scrie, prin diverse demersuri sau, pur și simplu, făcând oamenii să râdă cu personajele ei. 🙂

Nuami, pentru că acest interviu apare pe un blog care are legătură cu bucuria de viață aș vrea să începem cu asta și să îmi spui cum ai învățat tu să te bucuri de viață?
M-ai luat direct, este bine, și eu sunt foarte directă. (râde și observ mai de aproape, căci mai schimbasem câteva vorbe pe unde ne-am mai văzut, că nu este așa intimidantă cum îmi părea uneori pe Facebook) Mă bucur de lucrurile mari și de toate lucrurile mărunte din viață, pur și simplu. Bucuria celor din urmă nu există pentru toți oamenii, unii o învață, se educă. Vezi tu, noi ne naștem cu niște date, ne naștem și cu niște tare. Eu am lucrat și lucrez cu mine mult. Și am descoperit că sunt foarte multe în viața asta care mă pot dărâma, dar există și lucruri care mă fac atât de fericită fără ca cineva să priceapă cum de este posibil. Începând cu niște oameni din jurul meu, care pur și simplu există și îmi aduc bucurie, trecând prin iubirea mea pentru animale, care m-au salvat de multe ori, și continuând cu toate lucrurile mărunte frumoase care îmi apar în cale zi de zi. Dar să știi că am lucrat destul de mult cu mine, până am conștientizat că, dacă sunt atentă la mine și la tot ceea ce mă înconjoară, găsesc multe motive de bucurie.

Înțeleg din ce îmi spui că ai vrut să te educi de tânără în această direcție. De ce?
În anul întâi de facultate am susținut niște teste. Domnul profesor Neacșu de la Psihologia Artei Actorului ne-a pus o mulțime întrebări delicate. După ce s-au văzut toate testele – uite asta nu am spus-o nimănui, să știi, dar întrebarea ta mi-a adus aminte de acel moment – din cei 30 și ceva de oameni câți eram în cele 2 clase, am fost singura cu punctajul cel mai mare la tendințe de anxietate. M-am speriat, nu am înțeles ce înseamnă, nu se vorbea pe atunci despre anxietate. Am mers la domnul profesor și l-am întrebat mai multe, iar dumnealui mi-a explicat că am o hipersensibilitate și o predispoziție către neliniște interioară. Mi-a mai spus că am niciun pic de frivolitate. Și așa este, să știi, a avut dreptate, există un tip de frivolitate de care este nevoie într-o femeie iar eu am un ”handicap” la capitolul ăsta.

Ce ai înțeles tu din ce ți-a spus el atunci?
Din momentul în care mie acel om mi-a spus că eu am punctajul mare la anxietate, am înțeles că trebuie să fiu foarte atentă la mine și să nu ajung acolo. Exact așa cum un epileptic știe că poate face crize în anumite momente și face tot posibilul să le ocolească, fix pe traseul acela trebuie să merg și eu. Să fiu atentă la mine și să evit orice mă poate duce în anxietate, să mă analizez mereu, să știu în orice moment cum sunt, să aleg să mă bucur de viața mea cum este ea. Și poate că nu este bine tot timpul să despic firul în patru, dar așa sunt, eu trebuie să înțeleg mereu ce se întâmplă cu mine și de ce. De la uitatul în oglindă și întrebarea ”Tu ce vrei de la tine?” când cineva se uită la tine și tu nu îl cunoști în anumite momente, până la ”Stai un pic, ce nu este bine aici?”. Nu merge decât conștientizat și lucrat cu sine permanent.

Te-a ajutat și actoria în acest lucru cu tine despre care povestești?
Eu am fost un copil foarte timid și pe mine meseria asta nu doar că m-a salvat, dar m-a ajutat să mă descopăr și să fiu fericită cu mine, în primul rând. Pentru mine actoria nu este doar o meserie, este ceva ce fac numai cu pasiune, ceva ce pe mine m-a ținut dreaptă în viață și mi-a dat posibilitatea să fac lucruri pe care în viața de zi cu zi nu aș fi putut să le fac. Sunt încă un om în care timiditatea există, asta nu ai cum să schimbi la cineva. Și apar uneori situații în care timiditatea iese din mine și vrea să mă călărească, dar undeva în spatele meu este tot ce am învățat și atunci femeia timidă și cea îndrăzneață se învârt una în jurul celeilalte și se ajută reciproc.

”În ziua în care se tăia porcul eu și surorile mele plecam toate de acasă, în semn de protest, și scriam pe pereții casei ”Au tăiat-o pe Cercilica”. ”

Aș vrea să vorbim despre parcursul tău către femeia Nuami Dinescu de astăzi. Cum a fost copilăria ta?
Eu am crescut într-o curte la țară, în satul Vulcana Pandele. Am 3 surori mai mici, tata și-ar fi dorit și un băiat, dar nu a fost să fie. Tata era as la matematică, dacă aș fi semănat și eu măcar un pic cu el bine ar fi fost. Făcea calcule grele în cap, de exemplu 143 ori 254, el știa cât fac. Fiind născut în 1934, însă, treaba asta nu l-a ajutat, a făcut doar 4 clase și apoi a trebuit să muncească pentru a-și crește frații. Mama era o gospodină desăvârșită, iar tata s-a dat după ea. Mama și citea foarte mult, de la ea am deprins și noi acest obicei. Am avut o copilărie frumoasă, însă cu multe restricții ale vremurilor.

Ce valori ai învățat de la ai tăi?
Onestitatea cu sine și cu ceilalți, mila, generozitatea, bunătatea. Ai mei nu erau bogați, erau de condiție medie, dar aveam tot ce ne trebuia, aveam beciul plin cu legume, carne, cămara ticsită cu făină și mălai. Și, în acest context, venea la noi din când în când o femeie de la Moroieni, care vindea mături. De câte ori venea, mama avea pregătite pentru ea niște carne de la oală, mălai, ce mai strângea ea. Copil fiind, am întrebat-o la un moment dat: ”Dar de ce trebuie să îi dai mereu?”. ”Pentru că femeia asta are copii și nu știu câte mături vinde, dar, când se întoarce acasă, trebuie să le dea de mâncare.”, mi-a zis. Eu am insistat: ”Și nu poți să îi spui că nu ai?”. ”Ba da, eu pot să îi spun că nu am, fiindcă ea oricum nu știe, dar El știe.”.

Tot de la ei ai moștenit iubirea pentru animale?
Mamei îi plăceau pisicile, tatălui meu câinii. Tata nu își încălzea mâncare pentru el, dar pentru câini făcea orez cu lapte, că avea doi câini bătrâni care nu mai aveau dinți. Eu am crescut în mediul ăsta, noi toate 4 surorile adunam câini și pisici de pe unde îi găseam și îi aduceam acasă. La țară, așa cum erau vremurile atunci, aveam porc de Crăciun. În ziua în care se tăia porcul eu și surorile mele plecam toate de acasă, în semn de protest, și scriam pe pereții casei ”Au tăiat-o pe Cercilica”. Nu ne-a împiedicat nimeni niciodată să ne exprimăm liber, ai noștri ne-au înțeles mereu. Bine, asta nu însemna că peste 2 zile nu mâncam șorici când punea mama la masă, eram copii, dar slăbiciunea pentru animale și spiritul de revoltă au existat de mică în mine.

Cum a fost copilăria cu 3 surori?
Foarte frumoasă. Eu eram cea mai mare, ne jucam mult toate. Eram în 2 tabere, două câte două. Eu mi-am asumat rolul de soră mai mare și am trăit cu el toată viața. Avem și acum o legătură foarte bună, îmi place să vină toate cu familiile lor pe la mine, să am casa plină, să gătesc pentru ei toți, să stăm în jurul mesei. Asta am văzut acasă. Eu când sunt singură, nu gătesc, fiindcă nu îmi place. (râde și îmi mai spune că, de fapt, ei nu prea îi place să facă nimic din ceea ce gopodinele fac, dar le face fiindcă nu are încotro)

”Eram și eu oleacă posesivă când eram tânără, după care mi-am dat seama că un om nu va fi niciodată proprietatea mea și că, dacă vrea să facă măgării, o să facă. Dragoste cu forța nu se poate. Dar, mă rog, la 18 ani nu ai mintea asta, ce să mai!”

Ce îți amintești din perioada școlii, a liceului?
Îmi plăcea mult la școală, am fost o elevă conștiincioasă, dar era pe vremea lui Ceaușescu și am prins vremurile alea crunte. Când îi mai aud pe unii nostalgici cum spun ce bine era atunci, îmi vine să mor. Eu am făcut naveta de la Vulcana la Târgoviște în liceu și mă trezeam la 6 dimineața pentru că la 7 fără un sfert era singura mașină pe care trebuia să o prind ca să ajung la cursuri. La școală nu ne primea decât în rochie cu ciorapi, deci imaginează-ți să mergi așa pe iernile alea geroase care erau atunci. Aveam o singură pereche de cizme, nu fiindcă nu aveau ai mei bani să îmi ia, ci pentru că nu se găseau, în care îmi intra apă și stăteam udă la ore. După frigul din liceu mi-am luat repartiție la București, eu sunt dulgher de meserie (zâmbește când îmi vede uimirea și îmi spune că a terminat Liceul Industrial de Construcții) unde am stat la un cămin de nefamiliști și am îndurat alt frig. Am lucrat pe șantier din `81 până în `86 când am plecat în teatru, de dimineața până seara sudam geamuri și schelă, apoi mă duceam la repetiții la teatru sau la meditații la gramatică pentru facultate. Prima dată am vrut să dau la Facultatea de Filologie, voiam să mă fac profesoară de limba română.

Cum ai ajuns să faci teatru?
Microbul teatrului îl luasem din liceu când mergeam la Cântarea României, făceam texte de brigadă și piese de teatru. Aici la București am început cu teatrul după prima mea deziluzie amoroasă. Eram prietenă cu un băiat, ne pupaserăm doar, nu făcuserăm mai multe, că altfel nu știu ce eram în stare să-i fac. Este drept, eram și eu oleacă posesivă când eram tânără, după care mi-am dat seama că un om nu va fi niciodată proprietatea mea și că, dacă vrea să facă măgării, o să facă. Dragoste cu forța nu se poate. Dar, mă rog, la 18 ani nu ai mintea asta, ce să mai! Eram prieteni, petreceam timp împreună, eu îi cântam piesele Mirabelei Dauer. Ne plimbam de mână și cântam, asta făceam toată ziua. Și mi-a zis cineva într-o zi: ”Fată, vezi că băiatul ăla cu care vorbești tu vrea să se însoare, și-a găsit una bogată.” Când ne împrieteniserăm, eu îi dădusem un cadou-simbol, un sâmbure de migdală găurit, dat cu lac și pus pe un șiret. Și ne înțeleseserăm așa: ”Când este să se întâmple să ne despărțim, vii și îmi dai sâmburele înapoi, fără vorbe și explicații.”. Cum el nu mi-a zis că vorbea cu altă fată, dar eu am aflat, m-am dus direct la el și i-am zis: ”Te rog să îmi dai sâmburele înapoi, că eu știu ce vrei tu să faci.”. (face o pauză și continuă într-o notă mai serioasă, după ce povestea cu sâmburele mi-a spus-o râzând) Nu mi-au plăcut de tânără conflictele, nu stau în ele, nu m-am certat niciodată cu nimeni. Eu am rămas prietenă cu toți iubiții mei, suntem oameni, înainte de toate. La un moment dat i-am și invitat pe toți 3 la ziua mea.

Și de la băiatul ăla te-ai apucat tu de teatru serios?
Da, vezi tu, de la deziluzia asta, deși munceam mult și învățam pentru facultate, am mai simțit nevoia de ceva. Și m-am întâlnit cu un coleg care mi-a spus că el merge la dansuri la CC al UTC, l-am întrebat dacă există și vreo grupă de teatru și a zis ca întreabă. A aflat că există o trupă numită ”Eveniment” condusă de Grigore Popa și Constantin Fugașin și mi-a zis să vin și eu. M-am dus, acolo unde este Tinerimea Română astăzi, și i-am găsit repetând Caragiale. Mi-au dat să citesc un text la prima vedere, l-am citit, au râs toți și m-au chemat a doua zi cu o poză. Așa am început eu să fac teatru. Acolo am făcut și primul spectacol greu, Rânduieli se numea, după La Lilieci a lui Marin Sorescu, cu niște partituri complexe, de forță. Aveam 19 ani și îmi amintesc că așa am întâlnit-o pe Dina Cocea. A venit la mine și m-a întrebat: ”Cum faci?” ”Nu știu cum fac”, i-am spus. Și m-am gândit să o întreb și eu ceva înapoi, cu jenă, dar am întrebat-o că mă ardea: ”Doamnă, eu vreau să știu dacă eu chiar am talent și pot să fac meseria asta sau sunt doar tipa aia simpatică pe care o iau prietenii cu ei pe la petreceri ca să îi facă să râdă”. Mi-a răspuns foarte cinstit: ”Asta nu o să ți-o poată spune nimeni, tu vei descoperi singură. Dar, dacă este să judec după ce am văzut în seara asta, da, tu ai talent și poți să faci bine meseria asta.”.

Ai continuat să faci meseria asta, dar fără facultate până la 30 de ani. Cum s-a întâmplat asta?
3 ani la rând, am picat mereu sub linie, și, la un moment dat, prin `86, când eu lucram la un trust de construcții, Grigore Popa care mă crescuse la CC UTC mi-a zis că se duce la Reșița să pună Proștii sub clar de lună al lui Theodor Mazilu. Eu, ca tipologie de actor eram de Mazilu, iar el știa. Mi-a spus că, dacă vin la Reșița să joc, îmi dă să fac Ortansa. În piesă, Ortansa este una frumoasă, după care se uita toată lumea, însă el a zis că nu face spectacolul așa, ci că vrea să o facă pe Ortansa mitomană. Că se crede, de fapt, frumoasă. M-am dus frumușel la serviciu, mi-am dat demisia, am dat concurs la Reșița și am plecat în teatru.

A urmat Brașov.
Da, după un an la Reșița am plecat, tot prin concurs, la Teatrul din Brașov unde director era Cristian Mihăilescu. Însă, la scurt timp după ce am intrat acolo, a început mizeria fiindcă era o duduie care ”raporta” numai minciuni, iar eu mă ridicam în ședințele de partid și mă revoltam, comentam, pe bună dreptate. Dar m-au luat la ochi și nu mi-au mai reînnoit contractul. Am stat un an în Brașov unde am îndurat cel mai mare frig din teatru, fiindcă făceam revistă și trebuia să port rochie de seară fără mâneci și pantofi iarna, în timp ce lumea în sală era în cojoace. De la frigul de acolo m-am îmbolnăvit foarte tare și era să mor. (îmi dă această veste foarte detașată și împăcată, ca un om care a petrecut mult timp să își coasă rănile)

”A fost dureros atunci să aflu că nu voi mai putea fi mamă, mai ales că eu mi-am dorit casa mea plină de copii, așa cum am crescut și eu acasă la ai mei, cu 3 surori.”

Ce s-a întâmplat, dacă vrei să îmi povestești?
La 27 de ani, plecasem din Brașov și eram deja în Craiova, am avut o cumpănă foarte mare din cauza unor complicații uterine de la tot frigul îndurat. Norocul meu a fost că am fost operată de un om extraordinar și foarte bun doctor de aici din București la care am ajuns, profesorul Alexandrescu, cel care a facut prima operatie pe hermafroditi. O somitate. A fost norocul meu. La 3 zile după operație mi-a spus că nu mai pot avea copii și îmi amintesc că am plâns atât de mult, încât am făcut o infecție post-operatorie. (face o pauză, ia o înghițitură de apă, eu tac, ea își continuă povestea detașată cumva, au trecut 30 de ani de atunci) Apoi m-a lovit depresia. Am mers la psiholog și mi-a zis niște lucruri care m-au ajutat extraordinar de mult. ”Tu ești un om atât de puternic, dar nu ești conștientă de asta, iar oamenii puternici se ridică și din noroi când este cazul.” Nu știu, atâta putere au avut acele cuvinte pentru mine, încât am umblat luni întregi cu medicamentele pe care mi le recomandase în geantă și nu le-am luat. De aia zic eu mereu că este foarte important cu cine te întâlnești în viața asta și când.

Este o neîmplinire faptul că nu ai putut fi mamă?
Nu pot să spun că este o neîmplinire, dar atunci mi s-a părut foarte nedrept. În momentul în care știi că nu ai avut grijă de tine, că ai ”sărit din floare în floare”, că ai avut o viață nesănătoasă cu avorturi și altele, la un moment dat parcă te mai aștepți să pățești ceva rău. Dar, când eu nu am avut altă viață decât să merg la școală, să învăț, apoi să îmi fac meseria și am pățit așa ceva, nu am crezut că merit. Plus că mereu a existat întrebarea: ”De ce eu?”. A fost dureros atunci să aflu că nu voi mai putea fi mamă, mai ales că eu mi-am dorit casa mea plină de copii, așa cum am crescut și eu acasă la ai mei, cu 3 surori.

Nu te-ai războit cu Dumnezeu?
Ei, ba da, cum să nu? M-am dus acasă și i-am zis mamei plângând: ”Mama, de ce mi-a făcut mie Dumnezeu asta?”. ”Nu ți-a făcut Dumnezeu asta, s-a întâmplat fiindcă ți-a fost frig, pentru că ai stat cu picioarele înghețate atâta timp. Nu știi tu ce planuri are El pentru tine și cum vor exista alții care au nevoie de tine în viața asta.” Mama m-a ajutat mult să mă ridic. Gândește-te că, la o lună după operație, eu m-am dus să dau concurs la Teatrul de Păpuși de la Craiova, nici nu se vindecase complet operația. Nu puteam să mă uit la copii, atunci imediat, asta nu puteam, îmi dădeau lacrimile. Am înțeles că am nevoie de timp să mă vindec, iar povestea cu animalele a venit pe fondul ăsta de durere. Nu puteam cum la 27 de ani să adopt un copil singură și cum mă mutam eu din teatru în teatru, oricum era foarte complicat atunci, dar animale puteam avea.

Îmi pare rău să aflu prin ce ai trecut și îmi dau seama acum cât ești de puternică. Ți-ai continuat imediat viața după acest episod dureros la Craiova.
Da. Acolo am făcut 2 ani și teatru de păpuși după care a venit o dispoziție să zboare două locuri din listă și directoare era Cleopatra Domozină care a vrut să mă țină în teatru. Pentru că nu aveam studii a vorbit şi m-a angajat colaboratoare la Teatrul „Marin Sorescu“ din Craiova unde eram plătită pe spectacol, însă în scurt timp nu am mai făcut față cu banii, deoarece crescuseră foarte mult chiriile cu toți studenții veniți la Medicină în oraș. Era imediat după Revoluție.

”M-am dus la examen, am intrat cu 10 la Facultatea de Teatru de la Hyperion. Bani de taxă mi-a dat Adela Mărculescu și așa am ajuns studentă, la 30 de ani.”

În tot timpul acesta ai continuat să dai admitere la Teatru?
Da, și la Teatru și la Filologie, că eu am vrut să mă fac și profesoară de română, dar nu mi-a ieșit nici asta. Când nu am mai putut continua la Craiova, am hotărât să vin în Bucureşti să dau iar admitere la teatru, dar de această dată la teatru de păpuşi. Doar că trebuia să mă angajez, ca să am din ce să trăiesc și m-am angajat la Galeria de Artă de la „Hanul cu Tei“. De fapt, povestea este așa. Niculaie Iorga, primul subprefect al capitalei, un om care m-a iubit enorm și pe care l-am prețuit, era pe atunci director general la Hanul Tei și mi-a zis să mă angajeze acolo la el. M-am dus și am aflat că Mihai Voicu, care lucra și el acolo, lua clasă de actorie la Universitatea Hyperion cu Adela Mărculescu. Când a auzit că am picat examenul la păpuși, mi-a zis să vin la el la grupă. Îmi amintesc ca și cum a fost ieri, a venit într-o sâmbătă și mi-a spus că luni urma să am examen la Hyperion că discutase și cu Adela. I-am zis că nu vin, că nu sunt pregătită, nu am bani și mi-a zis așa ”Dacă luni nu te prezinți la examen, te dau afară de aici!”. M-am dus acasă mi-am făcut repertoriu și m-am dus la examen, am intrat cu 10 la Facultatea de Teatru de la Hyperion. Bani de taxă mi-a dat Adela Mărculescu și așa am ajuns studentă, la 30 de ani.

Ai fost angajată apoi la Teatrul din Ploiești după facultate. Când ai încetat să mai joci în teatru?
În 2001 când am intrat în televiziune să lucrez cu Teo la Pro TV pentru că nu mai aveam timp. Eram la Teatrul din Ploiești, terminasem școala și de vreo patru ani lucram acolo, dar cum la ora 13 eu trebuia să fiu zilnic în Buftea pentru emisiune nu am mai putut să mă duc, nu aveam timp fizic. După ce am terminat cu Tanța în 2008, am vrut să mă reîntorc în teatru, dar nu am reușit să intru în niciunul. Am avut parte doar de promisiuni și eu nu sunt nici genul căreia, dacă îi închizi ușa în nas să intre pe geam, nu știu să fac asta. Au mai fost proiecte care au căzut, dar eu în continuare vreau să fac teatru, sper să găsesc și regizori care să își dorească să lucreze cu mine.

Ce ți-a adus teatrul?
Teatrul m-a făcut tot ceea ce sunt eu astăzi pentru că m-a obligat eu să fiu perfectă acolo pe scenă când îmi fac treaba, m-a obligat să mă întorc la mine și să mă apuc să citesc, să mă dezvolt ca om.

Ai regretat că ai intrat în televiziune și nu ai rămas în teatru?
La un moment dat, după ce s-a terminat totul cu Teo am avut gândul ăsta și niște momente în care îmi părea rău că nu am rămas în teatru la Ploiești atunci. Nu știu ce aș fi făcut, nu știu care ar fi fost parcursul meu în teatru, dacă aș fi făcut vreun rol mare sau aș fi ajuns să merg la teatru blazată, ca oamenii care se duc la uzină și lucrează la normă. Dar mi s-a întâmplat să trec prin situații în care am putut ajuta cumva niște oameni pentru că mă știau de la televizor ca Tanța și nu am mai privit cu regret faptul că personajul ăsta mi-a și luat multe.

”A trecut și episodul cu Tanța. Acum îmi zic oamenii ”doamna ministru” și îmi spun că mai am puțin și o fac pe Viorica Dăncilă să pară chiar simpatică.”

Te-a și deranjat o vreme că ai rămas în mintea tuturor ca Tanța?
Da. Știi de ce? Pentru că în momentul în care s-a terminat proiectul eu nu am mai putut să trăiesc, parcă toată lumea uitase că sunt actriță și toate ziarele scriau numai despre Tanța, care fusese doar un personaj. Lumea mă striga așa pe stradă. Ori eu eram actriță, iar ea fusese doar un personaj, voiam să se ducă un pic de pe cârca mea ca să pot să trăiesc și eu fiindcă mulți aveau senzația că eu nu pot să joc nimic în afară de rolul ăsta. Am mers la castinguri unde am dat peste regizori care mi-au spus că nu vor să lucreze cu vedete. Cred că și de asta nu am putut să mă mai întorc în teatru fiindcă toată lumea mă asimila acelui personaj, nimeni nu a făcut eforturi să vadă cine sunt eu și ce pot ca actriță, că am făcut o școală de teatru, că sunt un actor foarte bun și o zic fără aroganță. A trecut și episodul cu Tanța. Acum îmi zic oamenii ”doamna ministru” și îmi spun că mai am puțin și o fac pe Viorica Dăncilă să pară chiar simpatică. (râdem, îi spun că ar fi păcat să se întâmple asta, fiindcă nu este)

Cum ai continuat profesional după ce s-a terminat cu emisiunea pe care o aveai cu Teo Trandafir?
Am avut multe proiecte în televiziune, ca actor independent, pe care mi le-am ales cu mare grijă fiindcă nu vreau să îmi fie rușine vreodată cu ceea ce am făcut. După Teo am făcut Vara pe Val, Se zice că și un reality show care mi-a fost foarte drag, Dreptul la Fericire se numea, produs de Ruxandra Ion la Happy Channel. Era cu 5 femei care trecuseră milimetric pe lângă moarte, iar noi le ajutam să își revină, să lupte pentru fericirea lor. Am mai colaborat cu Dragoș Pătraru la TVR la Starea Natiei, unde am avut și ideea să fac personajul Viorica Dăncilă. După ce s-a terminat colaborarea cu el, m-a întrebat cineva de ce nu mai apare Viorica și i-am zis că nu mai sunt într-un cadru care să îmi permită să fac personajul ăsta mare. Dar apoi, anul trecut de sărbători, când știm și tu și eu că sunt atâția oameni singuri, care își cumpără o brioșă, înfig o lumânare în ea și plâng, pentru că nu pot trece peste depresia că nu au pe nimeni lângă ei, m-am gândit că îi pot face eu măcar să râdă un pic. Am scris un text și am readus-o cu el pe Viorica Dăncilă la viață, online. M-am asteptat la orice, dar nu ca discursul pe care l-am făcut atunci să aibă așa succes și să devină viral.

Ce înseamnă pentru tine bogăția și succesul, Nuami, că tot ai adus vorba?
La mine succesul și bogăția intră la capitolul ”Care este rostul meu pe lumea asta?”. Eu mereu mi-am spus că nu am venit aici doar ca să fiu, ci cu un scop. Bogăția și succesul sunt niște lucruri pe care le obții, ți le dă societatea, este bine când ești bogat, când ai succes, când te recunoaște lumea, te apreciază. Dar când stingi tu lumina și rămâi singur cu tine în pat, ce faci? Ești plin în interior sau gol? Bogăția pentru mine însemnă șansa de a-i ajuta pe alții, eu nu am fost niciodată bogată material, dar știu că am bogăția asta interioară pe care îmi place să o împart cu oameni și animale.

Și cum vezi succesul în actorie?
Succesul în meseria mea se poate traduce într-un moment sau, ideal, în cât mai multe în care oamenii pleacă schimbați cumva după întâlnirea cu mine. Fie că m-au văzut într-un spectacol sau într-o emisiune la televizor, este important să fi simțit ceva pe care să îl ia cu ei și să își crească de acolo ceva-ul lor mai târziu.

”Scria Ileana Vulpescu: ”Nu pot să iubesc un om pe care nu îl admir și nu îl respect.”. Așa este, iar pentru mine a fost literă de lege treaba asta, în viața mea.”

Fericirea cum o vezi? Crezi că se trăiește doar printre oameni sau este ceva ce se găsește în noi?
M-am gândit și eu mult la treaba asta, de-a lungul vremii, să știi și cred că sunt mai multe tipuri de fericire pe care le trăim în viața asta. Fericirea în doi este un tip de fericire, și cred că este fericirea ideală, iar dacă apuci să o trăiești, fie și pentru o perioadă scurtă, trebuie să fii recunoscător. Acum 10 ani nu ți-aș fi spus același lucru, dar acum, fiindcă am trăit multe și mi le-am asumat pe toate, îți pot spune asta despre fericirea în doi. Fericirea de mamă cu copil, este fericirea aia definitivă, pentru toată viața. Fericirea cu oamenii ceilalți este ca un joc în care fiecare vine și pleacă cu ceva, de preferință fără să ne împovărăm unii pe alții. Iar fericirea cu tine, draga mea, este una pentru care muncești. Că dacă stai așa (își încrucișează mâinile pe piept și ridică dintr-o sprânceană) și zici ”băi eu vreau să fiu fericit”, nu o să fii. Fericirea cu sine ți-o construiești singur, este un exercițiu permanent. Dacă ar trebui să desenez fericirea, eu am văzut-o întotdeauna ca pe un zmeu care zboară singur și de coada căruia încerc să mă agăț din când în când.

Ești fericită acum?
Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a face și a desface, de a repara. Trebuie doar să vrem. Eu sunt fericită acum cu mine, dar, ca să ajung aici, am avut de pansat și de cusut răni adânci. Eu cu fostul meu iubit suntem prieteni acum, îmi este ca un frate, dar a durat ceva până să fim în acest punct după ce el a hotărât că vrea să își trăiască viața cu altcineva. Am lucrat amândoi la asta, am vorbit, am lămurit, ne-am iertat. Pentru că și eu am greșit, nu numai el, chiar dacă nu am văzut asta imediat și mă rugam doar să îl iert eu pe el. Asta fac oamenii care sunt în relații lungi, mai și greșesc.

Ai fi putut să fii într-o căsnicie care deja să fi durat de 10-15 ani?
Simt că aș fi putut să fiu. Eu așa am crescut, asta am văzut la ai mei, dar cred că oamenii nu mai sunt momentan pregătiți să își trăiască toată viața împreună. Văd și multe cupluri care sunt de-o viață împreună și sunt foarte bine. Secretul cred că este, din ce văd la ei, creșterea spirituală. Oamenii despre care îți vorbesc că sunt fericiți împreună de multă vreme, sunt oameni buni, care se îngăduie unul pe celălalt, se sprijină, se iubesc, se respectă, au valori comune. Scria Ileana Vulpescu: ”Nu pot să iubesc un om pe care nu îl admir și nu îl respect.”. Așa este, iar pentru mine a fost literă de lege asta, în viața mea. Dragostea construită în timp, pe respect, pe lucruri în comun, este cea care rezistă, aia de la prima vedere nu ține și nici măcar nu este iubire, este chimie hormonală. O poveste durabilă are nevoie de o temelie solidă pe care să se ridice, exact ca o casă.

Nuami Dinescu scrie cu aceeași sinceritate și energie cu care vorbește și joacă, iar multe dintre gândurile sale sunt consemnate în cartea sa, Eu nu sunt Tanța și pe blogul său pe care expune povești propria viață.

Copyright: Ioana Chiriță, Radu Vintilescu, Irina Iacob, Alex Isbășoiu, Valentin Negoescu

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

2 COMENTARII

  1. Foarte frumos și profund interviu!! Mulțumesc că i-ai dat lui Nuami ocazia să se mai descopere puin în fața lumii, să fie văzută mai profund!!

Leave a Reply to Maria Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

*