Poate că vârsta, sau poate experiențele prin care am trecut în ultimii ani de viață, transformaționali la modul hardcore, m-au făcut să înțeleg că nu controlăm nimic în viața asta. Că lucrurile au un fel de a se întâmpla, un curs al lor firesc, pe care doar avem senzația ca îl trasăm sau că îl influențăm noi în vreun fel. Oricât am fi de riguroși, de atenți și precauți, oamenii vin și pleacă de pe lângă noi când este momentul. Unii se mai întorc, alții nu. Răul și binele apar când ne așteptăm mai puțin, iar lecțiile vin în forme la care sigur nu ne-am gândit noi, cei care avem senzația că putem controla tot. 

Așa încât, cred cu tărie acum că, oricât de sigură aș fi la un moment dat că dețin controlul a ceva, este o iluzie. 

După luna august a lui 2019, am decis ca una dintre direcțiile evoluției mele în următoarea perioadă să fie eliberarea de nevoia (exagerată uneori) de a controla, de a ști eu tot, de a calcula, de a anticipa, de a face posibile scenarii.

Râdem și glumim mulți că suntem control freak, ni se pare cool, o calitate umană chiar. Când poate ar fi mai înțelept să înțelegem cât de rău ne face nevoia de control, în ce derapaje mentale ne aruncă, în ce consum de energie și resurse personale. Iar pe noi, cei cu fond anxios, prin ce întuneric ne poate duce.

M-a impresionat o discuție zilele trecute. M-am întâlnit cu vecina de la etajul șase, care este bolnavă de cancer. Mi-a povestit despre pățaniile ei din 2013 și până astăzi, cu medici, cu vraci, cu șarlatani. Și, într-un final, când am întrebat-o ce scrie concret pe rezultatul ultimului RMN, mi-a spus că nici nu vrea să mai știe, că a fost la medic, iar el a asigurat-o că este bine. Și ei îi este suficient.

Nu pretind că voi ajunge vreodată la un asemenea nivel de relaxare, încredere și lipsa de nevoie de control totală. Nu cred că este o așteptare realistă pentru mine. Ar fi ca atunci când am mers în terapie și am zis: ”Vreau să mă înveți să fiu zen, calmă tot timpul, non-reactivă!”, eu având un temperament coleric și fond anxios. :-))  Și m-a liniștit omul zicându-mi că pot fi atentă și prezentă total în viața mea, că pot învăța și dezvolta mecanisme, care să îmi tempereze pornirile vulcanice atunci când apar oameni sau momente ce îmi apasă butoane sensibile. Dar atât. Căci restul este materialul clientului, practic, și cu el rămân. Ca și cu fondul anxios, pe care îl gestionez prin diverse tehnici și practici de peste 10 ani de zile.

Mă bucur că am decis să lucrez cu mine în direcția temperării nevoii mele de control și pot spune că, făcând niște pași mici de câteva luni încoace, dar făcându-i constant, am mai schimbat pe ici, pe colo lucrurile. Am observat, în plus, o relaxare față de viață și încercările sale, cu care aș dori să rămân de aici înainte.

M-am gândit să împart cu voi ceea ce fac referitor la reducerea nevoii de control, conștient și constant.

Prezență continuă, mindfulnes cum se zice pe engleză

Cu prezența în viața mea am început în urmă cu mulți ani, pe când nici nu se vorbea de mindfulnes. Atunci când mi-am conștientizat anxietatea pentru că făceam atacuri violente de panică și ajungeam la spital. Să fii prezent în viața ta în fiecare secundă este o senzație extraordinară, pe care nu o ai, însă, doar ce ”te-ai trezit”. Ci cu timpul și exercițiul susținut. Să nu vă închipuiți că mergeți la un curs, retreat sau ce se mai vinde acum prin online și de mâine sunteți mindful. No way. Este un proces care ia destul timp, implicare și curaj. Curaj să treci prin întuneric ca să ieși la lumină. 

Când ești prezent și atent la sine, lucrezi și mai ușor cu tine pentru că observi imediat când apar o stare, un gând, o emoție negative. Și înveți ce ai de făcut cu fiecare, nu le “bagi sub preș”. În cazul nevoii excesive de control, prezența mă ajută să trec la următorul pas sau practică, dacă vreți.

Introspecția, abordarea mea conștientă prin întrebări țintite

Cum fac. Intru în stare de meditație, dacă sunt într-un spațiu care îmi permite. Dacă nu, fac câteva respirații conștiente (inspirație și expirație abdominale în timpi egali, adică secundele inspirate sunt aceleași ca număr cu cele pe care se face expirația) și îmi pun întrebări. ”De ce vrei să știi? La ce te ajută să faci asta? Și, dacă ai controla tu situația asta cum ar fi? Dar dacă nu ai controla-o? Ce ai nevoie ca să nu mai simți această nevoie acum? Ce crezi că obții dacă deții controlul? etc”.

Toate întrebările aduc niște răspunsuri dacă suntem atenți și deschiși. Și este bine să le conștientizăm, chiar dacă nu ne plac, pentru că sunt despre noi. Dacă acceptăm răspunsurile care scot la lumină motivele unui comportament personal deviat, înțelegem și ce putem facem mai departe.  Dacă nu, vom persista în același comportament vicios, pe care îl generează nevoia excesivă de control.

Important este să fim onești cu sine, să acceptăm că suntem cum suntem și putem cât putem pe moment. Să nu punem o presiune exagerată pe noi, pentru că ni se poate întoarce în față în moduri dureroase. Să nu ne judecăm noi înșine pe noi. Judecata de sine (și a celorlalți, dar câți reușim să nu judecăm) este foarte periculoasă, dar este un alt subiect despre care voi scrie cândva.

Acțiunea cu pași mărunți sau cu sărituri în lungime, după voință și putere

Aici este cel mai greu pentru că, atunci când vrem să ne temperăm nevoia de control, trebuie să și acționăm. Și să facam ușor (sau hardcore) invers lucrurile mai departe, decât le-am face din ego. Da, de la ego-ul netemperat pornesc frica și nevoia de control. Fără acțiune și conduită, nu cred că reușește cineva să evolueze către schimbare. Pașii mărunți sunt buni, dar cel mai mult îmi place de mine când fac ceva drastic. Când mă rup total de o situație nocivă, care nu îmi aducea decât o nevoie de control și anxietate exagerate. 

Acceptarea a ceea ce este

Pentru unii nu vine mereu natural, ci după multă muncă cu sine. Este una dintre pietrele mele de încercare în această viață. Am mai învățat, odată cu dramele din viața mea, că sunt momente când nu am ce să fac decât să accept ceea ce nu pot schimba. Și, când nu pot să o fac cu ușurință, îmi spun o mantră de mii de ori ”Accept ceea ce este. Mă împac cu tot ceea ce este sau a fost.”. Când accepți ceea ce este, parcă nu mai simți nici nevoia să controlezi tot ce vine. 

La final aș vrea să vă las cu un gând. Nu scriu din perspectiva unui psiholog, coach, guru, ci din papucii unei femei care lucrează continuu cu ea. Care caută, descoperă, încearcă, practică, stă mult cu sine chiar și atunci când îi este foarte incomod. Care vrea să înțeleagă, în fiecare moment al vieții, de ce face tot ceea ce face, ce simte și cum este în fiecare clipă. Este un mod de viață pe care l-am ales conștient de ceva vreme.

Și mă bucur că am acceptat (în sfârșit) că munca asta cu sine nu se sfârșește decât atunci când murim. Fiindcă viața este activă, complexă, lucrurile au evoluat. Ca specie și societate, suntem într-o continuă schimbare. Care vine peste noi uneori cu o rapiditate halucinantă. Iar tot acest context poate aduce cu sine reacții ale noastre, unele neașteptate, modificări interioare, rătăciri și ies la lumină părți din noi, care poate mai au nevoie de curățare și de șlefuire. 

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*