La câțiva oameni distanță de tine, este o mamă care suferă fiindcă și-a abandonat copilul, dar acolo unde este a reușit să-și găsească liniștea. Sau o mamă care s-a împăcat cu soarta și viața ei, cu neajunsurile și nefericirile sale.
La câțiva oameni distanță de tine, este un tânăr care nu înțelege de ce a fost abandonat, iar asta îi va marca multe dintre poveștile vieții. Și va face ce poate să meargă mai departe.
La câțiva oameni distanță de tine, sunt oameni sufocați de traume grele. Oameni captivi în relații abuzive. Oameni care își maschează frica cu violență. Oameni dependenți de jocuri de noroc, de alcool. Oameni singuri în tări îndepărtate.
***
După succesul răsunător de anul trecut cu Repetiție pentru o lume mai bună, Radu Afrim se întoarce la Teatrul Național București cu o nouă montare după un text contemporan, scris de Dan Coman. Un text necesar, despre lumea în care trăim și “bolile” sale – nu atât cele fizice, cât cele emoționale și psihice -, despre efectele migrației asupra femeilor și copiilor, în special. Despre cum generațiile post-decembriste își caută salvarea printre străini, în fuga către o nouă viață, dar acestea provoacă dezechilibre atât de mari uneori în ecosistemul unei familii. Despre distanțele dintre noi, care se adâncesc odată cu deciziile pe care viața sau propriile dureri ne împing să le luăm.
La câțiva oameni distanță de tine (ce titlu bun pentru a sugera distanțele dintre oameni, de atâtea feluri) vorbește și despre efectele abuzurilor din copilărie asupra adultului de mai târziu și toate repercusiunile cu care pot veni acestea – adicții, vulnerabilități sau chiar boli psihice, neiubire de sine, distanță față de propriul sine, acceptarea violenței asupra propriei persoane.
“O să strâng atâta dragoste față de mine, încât o să mă strâng în brațe și-o să dorm”❤️
Spectacolul lui Radu Afrim aduce în discuție și alegerea oamenilor de a inventa povești frumoase și scuze pentru a-i proteja pe cei dragi de adevărul prea dureros uneori, sau, poate, pentru a se proteja pe ei înșiși spunându-și povești, ca astfel să evadeze dintr-o viață care îi ucide încet. Și care…pute.
Ce mi s-a părut foarte valoros în acest spectacol a fost modul în care am văzut portretizate două mame frumoase și foarte sensibile. Și nu doar mame, ci și femei care vorbesc, fără nicio urmă de feminism exagerat, doar din durerea experienței, despre povara vieții în cuplu. Le-am văzut cum renasc, chiar dacă viețile nu le sunt mai ușoare, atunci când scapă de abuzuri și rolul de “menajeră” în căsnicie. Grozav jucate de Natalia Călin și Mirela Oprișor, fără țipete și exagerări pe undeva, iar aici cred că este și meritul regizorului.
Amândouă mi-au adus aminte de mama mea, m-am gândit la multe din viața ei și la nefericirea ei în căsnicie, la viața trăită doar pentru ceilalți și prea puțin pentru ea. Mi-au dat lacrimile la una dintre replici: “Mamă, nu te-am întrebat niciodată, tu ai avut vreun vis?”. Cât mi-aș dorit să o fi întrebat asta, să fi știut despre ea la ce visa, dar probabil că nu a visat la nimic, fiindcă nu a învățat-o nimeni decât să fie soție și mamă.
Chiar dacă sunt despre mulți dintre noi – e cumva imposibil să nu te regăsești în vreun substrat sau istorie de viață – cele două povești aduse pe scenă de Dan Coman și Radu Afrim sunt despre două familii din Bistrița. Natalia Călin, Marius Manole, Mirela Oprișor, Marius Bodochi, Ștefan Iancu și Flavia Giurgiu sunt actorii ce dau viață unor oameni care, la câțiva metri distanță de noi, își caută visurile, își plâng experiențele (ne)trăite, își strâng gunoiul sub pat (metaforic, desigur) și s-au obișnuit cu mirosul de rahat care se simte peste tot în viețile lor.
La câțiva oameni distanță de tine ne arată toate neimplinirile, nefericirile și regretele pansate cu umor, amprenta inconfundabilă a lui Radu Afrim, care atacă subiecte grele în montările sale. Totuși, nu le servește publicului crude, ci preparate cu umor. Îmi place treaba asta, este un fel de a „lua viața” pe care eu l-am învățat de mică. Doar că, în acest spectacol am simțit ușor exagerat umorul, pentru gustul meu, cel puțin. Și parcă nu așteptam distracție urmărind așa povești intime și profunde. Nici să mă tai pe vene nu căutam, desigur. Totuși, au fost momente când aveam senzația că văd un scheci, mai ales în pasajele în care regizorul a ales ca actorii, din personajele lor, să interacționeze cu publicul. Gândesc că alegerea nu a fost pentru amuzamentul rapid al spectatorilor. Sau poate că a fost și este în regulă, poate asta este calea câștigătoare în viață, pe care ne-o arată Radu Afrim aici: să îngropi durerea în umor, să râzi până te doare burta și așa mai uiți de ea, dacă tot nu o poți ocoli.
Spectacol montat cu o parte din distribuția de la Repetiție pentru o lume mai bună (Marius Manole, Marius Bodochi, Natalia Călin, Mirela Oprișor, Ștefan Iancu), alegere care mărturisesc că m-a dus invariabil cu gândul la o paralelă între cele două spectacole, La câțiva oameni distanță de tine este un spectacol făcut de Teatrul Național București alături de Centrul Cultural “George Coșbuc” Bistrița.
Și de data aceasta distribuția funcționează foarte bine, apreciez mult la Radu Afrim cum conduce actorii în spectacolele sale. Iar aici, toți fac acrobații magistrale între comedie și dramă, schimbând registrele atât de repede între ele, încât nici n-apuci să-ți ștergi lacrima din colțul ochiului, că te și pufnește râsul.
Unul dintre momentele la care am râs în hohote, orchestrat comic pe un joc energic și spumos al actorilor, a fost nunta românească, cu cântec și joc popular, cu babe împiedicându-se în hore, cu meniu din care nu lipsesc salamul și roșia umplută (superbi Marius Manole și Flavia Giurgiu în rolurile babelor, delicioasă Natalia Călin cum narează nunta). Și-apoi vine imediat întâlnirea dintre mama din prima poveste, jucată impecabil de Natalia Călin, care strălucește în rolul unei ardelence greu încercată de viață, și Isidor, interpretat de Marius Bodochi într-o cheie comică în care nu-l mai văzusem, un polițist tăcut, asocial, elegant și cam ciudat. Pentru ca, în cea de-a doua poveste, să îl întâlnim într-un rol dramatic, cel al unui tată alcoolic, ursuz, singur și înfrânt de vicii.
Mirela Oprișor este vocea schimbelor în cea de-a doua poveste (românce care îngrijesc bătrâni în străinătate), soție abuzată, care de mai mulți ani a luat calea muncii în străinătate și, tot de atunci, nu și-a văzut copilul. O mamă și o femeie care își caută fericirea în felul ei. Mi-a plăcut mult monologul ei referitor la căsnicie, povestea tristă a multor femei din România, înainte de Revoluție. În primul story din spectacol are rolul Coraliei, în care punctează foarte bine o vecină băgăreață, și, totuși, amuzantă.
Marius Manole și Flavia Giurgiu sunt Victor și Eliana, în prima poveste, joacă dramele prin care au trecut împreună, legați de relația strânsă dintre ei. Sunt copiii și, mai târziu, adulții cu probleme fiindcă ani întregi au fost victime ale abuzurilor, au văzut și au trăit pe pielea lor o relație dificilă cu tatăl lor, unul dintre adulții care se presupune că ar fi trebuit să le poarte de grijă, să îi ocrotească. Foarte elocventă coregrafia Flaviei, pentru exprimarea gândurilor și emoțiilor personajelor lor și acest malaxor în care viața i-a tot învârtit. În a doua poveste, Marius Manole este Frau Klara, pe care am găsit-o foarte asemănătoare, în același costum parcă mi s-a părut, cu bătrânica din Între noi totul e bine (regie tot Radu Afrim). M-am gândit că regizorul a vrut să facă o trimitere către titlul spectacolului din trecut: doar între o babă austriacă străină și îngrijitoarea sa româncă era o relație funcțională și totul era bine. Și în acest personaj Marius Manole își demonstrează talentul și versatilitatea, și trebuie să recunosc că îmi place mult de el în spectacolele lui Afrim.
Ștefan Iancu este deosebit în rolul copilului abandonat – până la urmă așa se simt copiii ale căror mame pleacă la muncă în străinătate, chiar dacă unii conștientizează abandonul și efectele sale destul de târziu în viață. Jimmy este un copil sfâșiat de plecarea mamei, de adicția tatălui său și de conflictele dintre părinții săi, pe care se zbate să îi accepte așa cum sunt. Deși, aceștia uitaseră cumva de el.
Universul sonor al spectacolului este semnat tot de Radu Afrim, o altă amprentă creativă inconfundabilă a sa, iar scenografia încapsulează mai multe spații și este creată de Sabina Veșteman și Bianca Veșteman simplist, un decor mobilat sumar cu nelipsitul spațiu unde românii își discutau toate subiectele și își trăiau toate dramele cândva – bucătăria. Mai regăsim pe scenă un dormitor, un spațiu închis al singurătății, mormântul unui tată, acoperit cu pietre albe, imaculate. În lateral, decorul este completat de un ecran ce sugerează un dispozitiv (telefon, laptop), pe care oamenii aflați la distanță unii de ceilalți au uneori iluzia că își întrețin nealterate relațiile. Și cred că mai sugerează ceva: legătura noastră cu rețelele de socializare, unde mulți lăsăm să se vadă din disperarea, singurătatea, durerea pe care le simțim. În speranța că ne aude și ne vede cineva.
La câțiva oameni distanță de tine este un spectacol puternic despre lumea noastră, care cred că se va juca cu casa închisă multă vreme la Teatrul Național București. De văzut și de simțit, fiecare în felul său, desigur.
***
La câțiva oameni distanță de tine după un text de Dan Coman
Regia: Radu Afrim
Scenografia: Vesteman Sabina și Bianca Veșteman
Universul sonor: Radu Afrim
Coregrafia: Flavia Giurgiu
Cu: Natalia Calin, Marius Manole, Marius Bodochi, Mirela Oprisor, Flavia Giurgiu, Ştefan Iancu
Foto: Florin Ghioca