E titlul unui podcast, pe care îl ascult. Este și un subiect care poate ar trebui să ne intereseze pe cât mai mulți dintre noi.
Pe lângă faptul că ultimul meu proces psihoterapeutic, început în ianuarie 2021 și încheiat în iulie anul ăsta, m-a dus în toate cotloanele copilăriei mele, în toate traumele pe care nici măcar nu le conștientizasem, dar le târam ca un catâr după mine, în toate relațiile de familie, amoroase, profesionale, de prietenie, în toate mizeriile trăite, care mi-au generat tot felul de vulnerabilități, a mai făcut ceva extraordinar. După 2 luni de lucru, Gina Matei, terapeuta mea, m-a trimis la niște teste și evaluri clinice. Le-am făcut pe toate conștiincioasă, fără să mă concentrez să iau nota maximă sau să răspund la vreo întrebare, altfel decât am simțit și ales din primul impuls, doar de frica rezultatului. Important a fost să fiu exact eu din acel moment. Eram în plin puseu de anxietate, corpul mi-o luase iar razna, nu dormeam, imaginile cu mama chinuindu-se în spital și acasă rulau pe repeat în mintea mea. Era o perioadă foarte grea.
Împreună cu diagnosticarea PTSD-ului și confirmarea sindromului anxios, evaluarea aceea mi-a adus ceva extrem de util. Ceva ce, abia când m-am liniștit, am înțeles mai bine câtă valoare are pentru mine. Prin interpretarea răspunsurilor de către un specialist (am apreciat enorm că nu Gina a făcut evaluarea asta), mi-a fost conturat profilul psiho-emoțional. În cabinet, Gina mi-a vorbit detaliat despre structura mea interioară, trecând în revistă toate puterile și toate vulnerabilitățile care vin cu ea. În paralel cu terapia, în care lucram ce aveam de lucrat dintre cele care se acutizaseră atunci, cu reîntoarceri dureroase și istovitoare în trecut (grea as fuck treaba asta), am început să deprind mecanisme de viață croite pe felul în care sunt eu și funcționez. Următorul pas a fost să le exersez în toate relațiile mele, și mai vechi, și mai noi, în discuții și interacțiuni de tot felul. Mi-a plăcut mult procesul ăsta de învățare. El continuă încă, pentru că orice comportamente noi cu exercițiu asiduu se deprind și se transformă în automatisme.
Pe parcursul terapiei, doar în relațiile mele puteam vedea mai clar progresele făcute și înțelegeam unde am încă mult de lucru. Din reacții, din modul cum mă poziționam în discuții și conflicte, din cum acționam în diverse conjuncturi de viață. „Cine acționează, reacționează sau răspunde aici? Copilul rănit, din rana neînchisă încă, sau adultul?”, mă întreb și acum când apare ceva/cineva care mă provoacă. Punctul în care suntem în evoluția noastră se vede cel mai bine când ne uităm la relația cu noi și la relațiile cu ceilalți. Nu se vede pe hârtie sau în teoria pe care o știm bine mulți. Nu se vede nici măcar în relația de laborator pe care o dezvoltăm cu terapeutul.
Provocarea cea mare, însă, a apărut pentru mine când nu m-a mai ținut de mână terapeuta mea, iar întâlnirea săptămânală sau bilunară cu ea n-a mai fost în programul meu. Eram pe cont propriu. Și, da, e bine ca terapeutul să-i zică unui client când este momentul să vadă dacă se poate desprinde de el. Așa poate să observe singur, pe picioarele sale, roadele a ceea ce a lucrat în terapie. Un psihoterapeut bun și onest nu își leagă de el clienții la nesfârșit (strict părerea mea), le creează cadru terapeutic optim de conștientizare, vindecare, restructurare, îi ghidează în proces, le dă ce știe, îi învață mecanisme și instrumente așa încât, dacă nu există vreo tulburare accentuată de personalitate sau diagnostic grav clinic, să poată să se susțină singuri cu ce au învățat în terapie. Evident că sunt procese de lungă durată, lungă însemnând ani, dar este un exercițiu bun să ne mai luăm și pauze de terapie când suntem bine. Altfel cum știm că a funcționat? Că putem putem exista frumos, chiar dacă mai este și greu uneori, în noua formă sculptată în terapie?
Mă uit la mine, Ileana 44, cum mi-a tot zis cumnatul meu anul ăsta, pornind de la un fișier cu poze, și mă compar cu mine din „fișierele” anterioare. Ileana 43, 42, 41, 40. Uneori, sunt foarte mândră de mine. Alteori, îmi dau seama cât mai am de muncit cu mine. Mereu am știut că noi, oamenii, suntem produse în lucru toată viața – mă rog, dacă ne interesează și altceva în afară de statut, bani și alinierea la normele societății. Dar observ la mine că am făcut un shift, care îmi permite să trăiesc mai ușor, în paralel cu șlefuirea mea continuă ca om. Fiidcă eu pusesem pe pauză, viața, într-un fel. Cel puțin în capul meu. Îmi zisesem că, până nu sunt complet ok, nu are rost să intru în relații noi, nu are rost să mă concentrez pe altceva decât pe healing. Viața a continuat cât timp eu eram angrenată în vindecare, dar cu frâna pe care mi-am pus-o și cu prea puțin din energia mea direcționată către viață.
Timp de 2 ani și jumătate, focusul a fost pe a-mi înțelege trecutul și a mă vindeca.
Acum cred că ele pot merge mână în mână, dar numai după ce am înțeles cine sunt cu adevărat, de unde vin, ce bagaje car cu mine și cum mi-au dictat alegerile și deciziile toate rănile copilăriei și cele căpătate în viața de adult, pe care nu m-am preocupat să le vindec imediat. Iar asta fiindcă trăiam conștient doar pe jumătate, și uneori nici nu înțelegeam ce mi se întâmplă decât după multă vreme. Nu se rezolvă toate imediat, dar se face multă lumină când știi cine ești și înțelegi ce ți s-a întâmplat. Începi să lucrezi ce este nevoie și poți alege conștient să avansezi în viață, fără frână de mână trasă. Și începe să se simtă totul mai ușor, fiindcă se instalează și o pace teribil de frumoasă și bună.
***
Mă uit în jur și văd încă un procent covârșitor de oameni care trăiesc pe pilot automat, fără să fie prezenți în viețile lor. Stau în relații cu parteneri pe care i-au ales din traumă, din răni, din neputințe de tot felul. Aud femei și bărbați în jur care zic: „așa e în toate familiile, asta e viața”, în situații în care nu sunt văzuți, auziți, apreciați, în relații în care dorințele și nevoile lor nu contează, nu sunt niciodată întrebați ce vor, ce simt. Ba mai grav, sunt abuzați emoțional – și chiar fizic – continuu. Desigur, toate astea ar trebui să vină invers: fiecare adult trebuie să spună partenerului, prietenilor, familiei ce își dorește, care îi sunt limitele și butoanele roșii, ce e important pentru el. Și să plece când relația ajunge să fie una toxică.
O relație sănătoasă și armonioasă cu cineva se construiește pornind de la relația cu sine, de la vulnerabilitățile pe care ți le cunoști, dar și de la puterile tale. E aproape imposibil – și zic asta pentru că eu cred în Dumnezeu și puterea Lui, altfel aș zice direct imposibil – să știi ce vrei și să construiești o relație bună cu cineva, dacă nu te cunoști. Când nu știi realmente ce profil psiho-emoțional ai, care îți sunt adevăratele credințe și valori (nu cele impuse de societate sau părinți), când nu știi ce contează pentru tine într-o relație (nu ce ai fost învățat), ce poți și ce nu poți să dai tu într-o relație prin prisma datelor personale și bagajelor emoționale, cum poți oare să fii unul dintre partenerii care pune umărul să clădească o relație împlinitoare?
O relație bună se creează și se menține cu muncă, continuă și conștientă. Cu timp investit, cu inteligență emoțională și cu implicare. Și n-ai cum să intri conștient într-o relație, darămite s-o mai și hrănești sănătos, dacă nu îți cunoști toate părțile din tine, și cele luminoase, și cele întunecate. Or asta nu ne-a învățat nimeni, să ne cunoaștem bine înainte de a fi într-o relație, să facem pace cu trecutul și să alegem oamenii cu care să dezvoltăm relații personale, din spațiul de adult, nu din cel de copil rănit. Știm de la ai noștri că „dacă mă iubește, e suficient”. Nu, nu este. Sunt o grămadă de relații care s-au deteriorat îngrozitor, deși oamenii ăia se iubeau. Dar habar nu aveau de ce se comportă într-un anume fel, de ce înșală, de ce mint, de ce fug când e greu, de ce sunt veșnic nemulțumiți, furioși, critici etc, etc.
Dragostea este cea mai importantă pe lumea asta. Din păcate, nu alegem mereu din dragoste oamenii cu care clădim relațiile de cuplu sau de prietenie De fapt, există foarte mici premisele să alegem lângă cine stăm în viață, cu cine ne petrecem timpul, doar din dragoste. Relațiile bune și împlinitoare sunt între cei care se cunosc bine și care aleg să fie conștient în relații, știind că acestea nu funcționează de la sine, ci cu efort. Dar totul, cred eu, pornește de la ști cine suntem în mod real, nu cine ne spunem noi că suntem sau cine am vrea să fim. Iar asta nu ne iese mereu singuri, uneori avem nevoie de ajutor, chiar și în procesul de cunoaștere profundă a cine suntem, sub toate straturile alea de suprafață, care uneori ne fac să părem strălucitori. Nu suntem niciunul doar așa. Fiecare om are și întunericul lui.
