Au trecut aproape 31 de ani de la Revoluție, iar unii dintre noi avem aceleași întrebări ca atunci când ne-am dezmeticit cu toții, și am început să punem la îndoială autenticitatea actului revoluționar. Nu știm nici acum adevărul. A fost revoluție? A fost lovitură de stat? Cine a orchestrat mișcările din 1989? Cine a avut acces la toate informațiile și, în consecință, la putere?

Cine a tras după 22 decembrie? De ce nu a învins Revoluția pornită din stradă și a învins a celor care veneau din anturajul lui Ceaușescu? Care au fost interesele din spatele execuției soților Ceaușescu? Adevărul este unul singur. Oare de ce am încetat să îl mai căutam, să facem lumină? Dar, cel mai important, de ce încă trăim, ca societate matură post-decembristă, cu rămășițe ale comunismului în diverse forme?

Sunt o grămadă de întrebări cu care am plecat după ce am văzut spectacolul de teatru-documentar multimedia Jurnal de România. 1989, gândit și regizat de Carmen Lidia Vidu la Teatrul Naţional Bucureşti. Care este un demers răvășitor despre iarna ce a schimbat viețile noastre, un apel la rememorarea vremurilor și faptelor de atunci, o lecție deschisă despre adevăr și curaj. Acest spectacol ar trebui văzut de toate generațiile care au trăit, dar și care nu erau născute în acea vreme, jucat pe Arena Națională în fața a mii de spectatori, copii, tineri, adulți. A celor care nu știu sau au uitat ce însemna comunismul, cum se trăia în foamete, frig și frică.

Regizoarea nu își propune să tragă nicio concluzie după prezentarea faptelor, mărturiilor, informațiilor, ci doar să expună, documentat, adevăruri ale vremii și cum au fost ele trăite de patru actori: Oana Pellea, Ion Caramitru, Florentina Țilea și Daniel Badale. Cu dublă misiune în acest demers artistic: de actori și de povestitori din mijlocul evenimentelor din ’89. Sunt excepționale poveștile lor, țesute într-un text clar și puternic chiar de Carmen Vidu, după ore de interviuri cu artiștii. Mi s-au părut inedite abordarea ei și modul în care a construit, de la zero, un spectacol atât de profund și de valoros.

Pe scenă vedem patru oameni care povestesc emoționați un episod din viața lor: Revoluția. Și nu numai. Ei ne fac martorii vieții proprii, amintind despre familiile lor, despre cum au fost crescuți și educați, despre relațiile cu părinții lor, colorate de detalii din acea perioadă.

Oana Pellea își evocă, aproape fără să respire din cauza emoției, copilăria și adolescența într-o familie iubitoare și apărătoare a valorilor umane, care a piedut tot din cauza comuniștilor. La Revoluție avea 26 de ani.
”Se trăgea, dar nu era nimeni. Mi-am dat seama că erau doar simulatoare de sunete instalate pe blocuri. Atunci am avut senzația că totul este o minciună. Bucuria autentică a revoluției s-a transformat în neînțelegere, frică, revoltă.”

Florentina Țilea își susține partitura din același spațiu al inocenței, din care a trăit și momentele Revoluției. Avea 12 ani și face parte din generația copiilor care au crescut cu cheia la gât, dintre pionierii care l-au pupat pe Ceaușescu la festivitățile unde eram ținuți cu orele în frig sau soare, ca să așteptăm ”conducătorul iubit”.
”De Crăciun, stăteam în pat acoperiți cu plapuma, cu masa cu mâncare în mijlocul camerei și ne uitam la televizor. Când l-au omorât pe Ceaușescu, mâncam și plângeam.”

Daniel Badale era în armată la Revoluție, avea 19 ani. Are multă sensibilitate interpretarea lui, dar și umor.
”Din armată, am plecat cu un reflex – nu ies din casă până nu-mi șterg pantofii – și cu o părere…Nu a fost Revoluție…Trebuia să păzim…Adevărul e că nu știu ce păzeam. Nu ne-a atacat nimeni…Eu îl imitam pe Ceaușescu și ceilalți soldați râdeau.”

Finalul monoloagelor îi aparține lui Ion Caramitru, povestind cu gust amar și frustrare, despre deturnarea Revoluției, despre malignitatea comunismului, cu reminiscențe și în societatea contemporană. Mărturisește cum a refuzat să fie membru PCR ori să candideze la președinția României post-decembriste. Ca de fiecare dată, are o prezență scenică puternică și susține aici un discurs captivant pentru public.
”Prima oară în viața mea când am văzut securiști a fost în 49. Aveam 7 ani. Au spart ușile și au intrat. Au întors pe dos toată casa. L-au arestat pe tata. Au arestat-o pe mama. Au luat-o și pe sora mea mai mare…O parte dintre securiști aveau dinți de aur. Toți arătau ca niște lupi.” 

Printre poveștile de viață ale celor patru actori-oameni, care aduc o emoție extraordinară în spectacol, sunt incluse interviuri video cu: Germina Nagâț, membru al Colegiului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Dan Voinea, fostul procuror care a instrumentat ”Dosarul Revoluției” și Dennis Deletant, expert în studiul comunismului în România. Aceste intervenții vin cu informații valoroase despre ororile comunismului, puțin cunoscute publicului larg, și pun mai bine în context istoriile personale.

Întreg spațiul este folosit ingenios de regizoarea Carmen Vidu, proiecțiile multimedia (semnate Cristina Baciu) sunt spectaculoase și ocupă integral un perete uriaș. Cuvintele și sloganurile sunt proiectate, deopotrivă, pe scena unde vorbesc actorii și pe public, peste podea, pe scaune, pe oameni, iar introducerea benzilor desenate (create de Gabriela Schinderman) la final reprezintă încheierea perfectă.

Vă rog să vedeți spectacolul Jurnal de România. 1989, mai aduce un val lumină peste negura evenimentelor. De care este necesar să ne aducem aminte mereu, să știm ce am trăit atunci, să povestim și celor mici, ca să păzim uniți, cu dinții, democrația. Se joacă, la lăsarea serii, în Amfiteatrul TNB, unde sunt cu rigurozitate respectate toate măsurile de siguranță și distanțare. Sper să se joace și atunci când se vor redeschide teatrele, iar Naționalul să meargă chiar într-un turneu prin toate sălile din țară. Este important să nu uităm ce a însemnat comunismul, cât rău ne-a făcut ca neam și ce alegeri am făcut ca societate în anii imediat următori Revoluției. Mă gândesc, uneori, că această ideologie slută a rămas în ADN-ul nostru național și cu greu ne putem curăța pe deplin de ea.

***

În decembrie 1989, aveam 10 ani și trăiam într-un apartament cu trei camere, în frig și fără apă caldă, împreună cu părinții, fratele și sora mea. Revoluția ne-a prins în plin proces de sacrificare a unui porc pentru Crăciun. La marginea orașului, tata găsise o cale să ne suplimenteze mâncarea crescând păsări și animale într-o grădină amenajată pe un teren viran. Altfel, cu toții stăteam des în frig, la cozi interminabile, pentru a cumpăra gheare de pui, parizer și lapte, portocalele și bananale erau ceva la care aveam acces atât de rar, încât nu mi le amintesc pe masă.

Sunt din Slatina, Olt, un oraș des vizitat de Nicolae Ceaușescu dar, mai ales, de sora sa, Elena Bărbulescu. Mama mea asculta Europa Liberă, iar când a venit Revoluția ne-am speriat cu toții. Pregăteam carnea de porc și cârnații la bucătărie unde ascultam la radio ce se întâmplă în țară. Nu înțelegeam foarte bine ce trăim atunci. Nu cred că a fost Revoluție și nici că vom afla vreodată cine a fost în spatele evenimentelor din decembrie ’89. Cred, cu tărie, că am fost cu toții manipulați. Tu ce îți amintești de la Revoluție?

 

„Jurnal de România. 1989. Jurnalul unei Revoluții”
Cu: Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea, Daniel Badale
Regia și scenariul: Carmen Lidia Vidu

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*