Diana Cavallioti: “Iubesc viaţa atât de tare!”

Întâlnirea cu Diana Cavallioti a fost exact aşa cum este ea: nonconformistă, tonică, plină de umor şi foarte sinceră, iar asta m-a bucurat mult. Diana Cavallioti vorbeşte cu aceeaşi pasiune molipsitoare deopotrivă despre viaţă, despre ceea ce face, despre iubire sau despre căţeluşa ei Mura. Şi-a dorit să fie actriţă de foarte mică şi a ajuns, una bună și apreciată. Nu crede în noroc, crede însă, cu tărie, în puterea ei interioară de a-şi dori lucruri şi de a munci pentru a le obţine.

La nici nici treizeci de ani a jucat deja în mai multe filme (Inocenţă furată, Amintiri din epoca de aur, Lost springs, O vară foarte instabilă) şi spectacole de teatru (Hamlet, Nişte fete, Cui i-e frică de Virginia Wolf, O scrisoare pierdută, Nebun din dragoste, Iluzii). Cu aceeaşi lejeritate cu care trece de la seriozitate la umor într-o discuţie la o cafea, schimbă teatrul cu filmul, abordând fiecare rol într-o manieră autentică. Spune că, în fiecare personaj căruia îi dă viaţă pe scenă sau pe ecran, lasă ceva din ea şi pleacă, la rându-i, cu lecţii bine învăţate care au dezvoltat-o ca artist, dar şi ca om.

Diana Cavallioti este o actriţă pe care succesul nu o copleşeşte şi nici nu o îmbată, este o femeie frumoasă, inteligentă şi ancorat în realitate, este o fiinţă plină de viaţă şi emană o energie pozitivă molipsitoare. Diana Cavallioti iubeşte viaţa iar acest lucru se vede imediat ce o întâlneşti. Vă invit şi pe voi să o cunoaşteţi, atât cât a vrut ea să lase descoperită, şi, credeţi-mă, sub chipul copilăros şi zâmbetul jucăuş se află o femeie foarte matură.

Aşa tonică şi plină de viaţă eşti tot timpul, Diana? Aaaa nu, acum vezi 1% din cum sunt eu de fapt. Lumea este şocată de cum sunt. Toată lumea mă întreabă de unde am atât de multă energie. Nici eu nu ştiu de unde vine, sunt tot timpul fericită.

Din interiorul tău sau de la teatru? Dacă n-aş avea teatru n-aş mai fi atât de fericită.

Îţi propun să începem profesional, cu promovarea, de acord? Ce joci, unde te vedem pe scenă? Da, de acord. La Teatrul Naţional joc Nebun din dragoste la Sala Atelier care este un spectacol incredibil. Ultima dată, fără să avem prieteni în sală, am fost aplaudaţi minute în şir…emoţionant! Apoi, la Teatrul Act joc Iluzii şi Contracte la Metropolis Ţarul Ivanov îşi schimbă meseria şi Love stories, la Teatrul din Ploieşti şi Teatrul din Brăila, O scrisoare pierdută, iar aici la Godot Cafe-teatru, Cupluri şi Nişte fete.

Vreau să vorbim şi despre ultimele tale proiecte de film. Îmi place mult ce faci în O săptămână nebună. Cum ai intrat în acest proiect? A fost O săptămână nebună, acum e O altă săptămână nebună şi va mai fi o miniserie de trei episoade care vor fi difuzate de Crăciun şi gata! M-au chemat la casting, de trei ori, pentru că au văzut că nu mă duceam. Am fost, într-un final, şi am dat proba cu Paul Ipate. Din primele cinci minute am ştiut că va fi un serial reuşit şi am vrut să fac parte din el. Aşa a fost şi mă bucur enorm.

Cum a fost pe platou la O saptămână nebună? Absolut genial. Este o echipă extraordinară. Nu cred că există în România o echipă mai sudată decât cea a lui Dragoş Buliga. Lucrează împreună de mult timp, sunt oameni relaxaţi, nimeni nu ţipă pe set, nimeni nu se supără. A fost ca o vacanţă. (râde)

Pe ecran se vede o chimie frumoasă între tine şi Paul Ipate. Aşa a fost şi la filmări? Da, da, chiar a fost.  Am lucrat frumos împreună, ne-am legat. El este un actor foarte bun. Are un geniu al improvizaţiei, au fost mai multe secvenţe la filmări la care am rămas cu gura căscată.

Te-ai simţit copleşită de toate numele mari din distribuţie: Horaţiu Mălăele, Mihai Constantin, Ileana Stana Ionescu, Tora Vasilescu? Nu, absolut deloc. Am simţit totul foarte natural. Dacă aş fi fost copleşită nu ştiu dacă aş fi putut lucra foarte bine şi dacă ar fi ieşit ceea ce a ieşit. Ne ştiam toţi din teatru, a curs totul foarte firesc.

Spune-mi despre O vară foarte instabilă. Cum au fost proiectul, colaborarea cu regizorul? Cu Anca Damian am mai lucrat la un film pe care nu l-a văzut nimeni pentru că lumea nu merge la cinematograf la filme româneşti , un film foarte bun Întâlniri încrucişate. A fost o chimie excepţională între noi, iar ea m-a vrut din nou pentru O vară foarte instabilă. Ea aşa mă vede, exact cum sunt în rolul Irinei.

Faci acolo un rol de femeie la locul ei, cuminte, tandră.  Aşa eşti? Da sunt la locul meu, dar, în relaţiile cu băieţii nu sunt aşa. Sunt foarte drăguţă, nu mă înţelege greşit, doar că nu sunt deloc ceea ce ai văzut în O vară instabilă. Nu-mi plac dulcegăriile, intimităţile de genul celor prezentate în film, nu-mi place tandreţea așa, ca cea din film. Hai, că nu-ţi spun mai multe!

Serios? Pentru că dai impresia că tocmai genul ăsta de tandreţe îţi place. Nu, serios, nu am nicio legătură cu asta. Mie îmi place un altfel de tandreţe. Eu sunt un animal sălbatic care trăieşte aici printre animale domestice. Aşa sunt, pe bune!

Ai un plan în continuare, o strategie legată de carieră? Doamne, nu! În niciun caz. Nici nu îmi place cuvântul “carieră”. Ştiu că doar îmi doresc lucruri, iar când mi le doresc se şi întâmplă.

Povesteşte-mi despre debutul tău pe scenă. Debutul meu pe o scenă adevărată? Nu punem piesele din facultate chiar dacă am jucat la Odeon. Debutul oficial a fost pe scena Teatrului Metropolis în Hamlet, regia lui Lazlo Bocsardi care m-a distribuit în Gertrude, la douăzeci şi unu de ani, rol care m-a nenorocit emoţional atunci. A fost ca o escaladare, foarte grea. Am urcat pe Himalaya, pe Everest şi am rămas acolo. Ce m-a durut foarte tare au fost impresiile oamenilor despre mine ca om, nu ca actor. Nimeni nu s-a gândit la cât de complicat a fost rolul, nimeni nu şi-a pus problema că un regizor a venit să-i dea unei absolvente un rol care putea fi uşor scăpat din mână chiar şi de actriţe mari.  Nu vreau să îmi mai aduc aminte şi nici să vorbesc prea mult despre asta.

Tu ai fost mulţumită de prestaţia ta de la debut? Nu, nu am fost pentru că nu aveam mintea de acum. Acum ştiu ce aş face. La vremea aceea am făcut tot ce am putut, am făcut ceva ce nu este foarte uşor să faci și am crescut enorm atunci, chiar când lucram la spectacol. Să începi cu un asemenea regizor şi cu asemenea actori pe scenă te ajută să capeţi ceva ce nu mai scapi din mână.

Chiar dacă a fost o experienţă care spui că te afectat foarte mult emoţional, crezi că a fost, totuşi, benefică pentru parcursul tău artistic ulterior? Eu nu cred în lucruri care nu sunt benefice pentru oamenii. Adică totul, chiar şi experienţele negative, mai ales acelea, sunt bune pentru noi. Astea te ajută cu adevărat să ajungi acolo unde îți doreşti. Şi, da, cred că modul în care am debutat pe scenă, experienţa în sine, a fost foarte importantă pentru ceea ce mi s-a întâmplat în continuare ca artist.

Există ceva ce nu îţi place în ceea ce faci? Îmi place tot. Totul este perfect la ora actuală şi nu aş schimba absolut nimic.

Ce te atrage mai mult, filmul sau teatrul? Le-am făcut, mai tot timpul, în paralel. În anul al treilea de facultate filmam la Pro TV la Un pas înainte şi făcusem deja în şcoală mai multe piese de teatru. Mie îmi place să lucrez mult tot ceea ce joc. Filmul este ceva ce fac mai mult distrându-mă, o lună, două, mie aia nu mi se pare o muncă grea. După care oamenii se uită la ceea ce am făcut eu acolo. Treaba mea s-a încheiat, nu pot face mai mult. În teatru, însă, muncesc la fiecare reprezentaţie, cu fiecare mai aduc ceva rolului. Eu sunt un om foarte muncitor,  mie dacă nu îmi dai să muncesc m-ai pierdut.

Mi-ai enumerat doar proiecte în care te putem vedea. Nu vrei să-mi spui şi câte ceva despre cele la care lucrezi acum? Nu. Nu spun, sunt nişte comori ale mele pe care nu le pot dezvălui decât la premieră. Ţin foarte mult la ele şi nu are sens să vorbesc despre lucruri care încă nu sunt. O să le vedeţi când vor apărea. Nu îmi place să mă entuziasmez, să ştii, sunt o persoană cu picioarele pe pământ.

Laşi, totuşi, impresia unei persoane pe care o îmbată viaţa, cum îmi place mie să spun. Asta, da, aşa este. Descopăr oameni, mă descopăr pe mine, am descoperit foarte multe lucruri, văd, la vârsta asta, cu alţi ochii tot ceea ce se întâmplă. Iubesc viaţa atât de tare! Am senzaţia că în orice clipă se poate termina joaca asta pe care o facem noi aici şi, deci, fac tot posibilul să trăiesc la maxim tot. Dar tot, tot! Trăiesc totul cu bucurie, însă nu mă entuziasmez deloc, de nimic. Eu şi cu entuziasmul nu funcţionăm bine împreună, mi se pare că, dacă mă entuziasmez înainte de a face ceva concret, consum inutil o energie preţioasă pe ceva ce nu este constructiv pentru mine.

Există linii pe care le tragi în ceea ce faci? Ooooo, trag, trag, ştii câte linii trag? Vai, ce-am putut să zic, vai cum a sunat asta!!! Nu, nu linii dintre cele la care poate te-ai gândit! M-am şi văzut aplecată peste masă,  cu o mână la nară, imediat după ce am zis asta! (râde cu multă poftă)

Ai limite pe care ţi le-ai trasat profesional? De exemplu sunt actriţe care nu se dezbracă în film sau care nu merg la castinguri. Nici eu nu mă dezbrăcam înainte de Anca Damian. Acum, după experienţa cu ea, nu mai am o problemă cu nuditatea în general, dar, mă rog, cred că asta are foarte mare legătură cu regizorul cu care lucrez, nu cu liniile mele. Eu trag linie şi plec la cel mai mic moment în care nu mă mai simt bine într-un proiect,când nu mi se pare în regulă ceea ce se întâmplă acolo. Pentru că nu pot altfel, nu am structura necesară să continui ceva ce nu îmi place să fac. Ceea ce nu este neapărat bine în actorie. Dar nu există alt mod pentru mine de a face lucrurile. La cel mai mic semn, în viaţa personală, în cea profesională, că nu se întâmplă ceea ce trebuie, eu nu mai sunt productivă şi fug. Şi, gata, nu mai există cale de întoarcere!

Abandonezi? Da, eu nu cred în “hai să tragem tare că o să fie bine”. Nu! De ce? Hai să fie bine acum, nu peste cinci ani, nu în teorie! Din fericire, profesional vorbind, eu am lucrat numai cu oameni faini, nu am colaborat cu nimeni care să mă facă să mă simt prost, să plâng la repetiţie, să mă jignească. Pentru că există şi aşa ceva, da! Arta cere sacrificii, nu-i aşa? Nu, eu nu sunt de acord cu asta!

Există cineva cu care ţi-ai dori să colaborezi şi nu ai apucat încă să o faci? Da, în teorie, da. Alexandru Dabija, sunt mare fan Dabija. Şi am trecut pe muchie pe lângă el, m-a luat într-un spectacol la Teatrul de Comedie şi nu s-a mai făcut. Dacă e cineva în România care să îmi placă foarte mult, Dabija este!

Ai ştiut de copil că vrei să fii actriţă? Da. Am ştiut. Nu ştiu cum am ştiut, dar am ştiut. La trei ani ştiam să citesc, spuneam poezii,  mă întreba lumea ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare şi le spuneam actriţă, dar nu ştiam exact cu ce se mănâncă. Nu am fost la teatru când eram mică, dar am fost de copil chitită pe nişte lucruri.

Cum a fost perioada copilăriei? Cum ţi-o aminteşti? Am fost un copil foarte cuminte şi ascultător. Am fost crescută de bunica mea într-un fel conservator şi am primit nişte valori, ca politeţea, respectul faţă de oameni, care nu s-au pierdut nici astăzi, însă acum sunt mai rebelă. Eu sunt ca un vulcan şi mă întreb, dacă nu aş fi primit educaţia pe care am primit-o, ce aş fi fost, cum m-aş fi manifestat? Am avut o copilărie frumoasă, însă nu mi-aş mai dori să fiu copil. Tot aud oameni care şi-ar dori să mai fie copii, eu nu, nu aş mai vrea să mă întorc acolo pentru că nu ştii lucruri şi nu apreciezi tot ceea ce trăieşti la adevărata valoare. Îmi place perioada asta de acum, îmi place vârsta asta a mea în care ştiu, simt, pun lucruri în practică şi mi se pare că am puterea în mâinile mele.

Ai făcut pian în copilărie, ar fi trebuit să te disciplineze. A făcut-o? Nu, nu m-a disciplinat deloc. Îl uram! Şi acum mi se pune un nod în gât când mă gândesc la pian, la studiul lui. Muzica nu e pentru oricine, e pentru cei care o simt, dincolo de talent. Iar eu nu am simţit-o, nu am studiat cu drag pianul.

Dar în viaţa profesională eşti disciplinată? Da, în viaţa profesională, da! În viaţa personală absolut deloc, e haos total.

Şi funcţionezi bine aşa? Nu trebuie să mănânci sănătos, să faci sport, să dormi ca să dai randament maxim pe scenă? Nu, cine spune asta? Divele fac asta! Eu nu sunt o divă! Fiecare cum se simte bine! Eu nu m-aş simţi bine să mă trezesc în fiecare dimineaţă şi să-mi spun “azi trebuie să merg la sală! azi trebuie să mănânc iaurt cu cereale!”. Nu, orice constrângere mă nenoroceşte. Cred că aş ajunge să merg la sală dacă….nu ştiu cum aş ajunge eu să merg la sală. Nu cred că aş ajunge să merg la sală! Gata, am spus-o!

Nu-ţi place să faci sport? Îmi plac sporturile, sala nu e sport! Sala mi se pare o activitate pentru oameni care nu se plictisesc uşor. Eu mă plictisesc foarte uşor! Cum să alerg pe bandă minute în şir, la ce te gândeşti când faci asta? Eu, după ce dau din mâini şi picioare de două ori, gata, m-am plictisit. De ce să fac asta? Nu-mi doresc un corp perfect, nu-mi doresc să fiu perfectă! Îmi doresc să fiu cine sunt.

Unde te simţi cea mai liberă? Când sunt singură mă simt cel mai bine, sunt cea mai liberă. Ascult muzică, am o grădiniţă şi stau cu căţeluşa mea Mura, ne batem, ne certăm, ne iubim. Îmi place să plantez flori, plante…plante care cu mine în casă nu trăiesc, eu le pun apă şi ele mor. Tu îţi dai seama ce aciditate este acolo? Pentru că altfel nu înţeleg de ce la mama toate plantele trăiesc în casă iar la mine nu. Mie mi se pare evident că ceva nu e în regulă, cred că energia pe care o eman este prea puternică şi omoară plantele.

În ce crezi cel mai mult? Cred în Dumnezeu şi în viaţa asta. Adică nu sunt bisericoasă, nu cred în religii pentru că ele au stricat spiritualitatea, dar cred în Dumnezeu care este viaţa, şi în ceea ce este după viaţa asta.

Ce înseamnă pentru tine autenticitatea? Să exprimi ceea ce simţi, pentru că fiecare simţim autentic, dar ne exprimăm după gloată.

Pot să te întreb despre iubire? Vrei să-mi spui ceva? Nu.

De ce ai răspuns atât de tranşant, ai renunţat la ea? Nu, nu am renunţat. Am fost măritată un an şi jumătate şi am divorţat nu pentru că nu-l mai iubeam, în continuare îl iubesc enorm, ci pentru că nu mi-am mai dorit să fiu măritată. Nu am mai vorbit despre asta şi nici nu vreau să intru în detalii. Eu cred în iubire, îmi doresc  o familie, doar că nu mai rezonez acum cu instituţia căsătoriei în care nu prea te simţi liber. Ori eu, cel mai mare respect în lumea asta îl am pentru libertatea celuilalt. Cred că trăim nişte vremuri în care se schimbă o mentalitate, să ştii.

Dar iubirea e frumoasă, cu fluturi, cu emoţii, nu? Ceea ce zici tu e frumos, iubirea e ceva mult mai greu, e o chestie pe care o duci. Iubirea nu este uşoară şi nu este cu fluturi. Nu ştiu, eu sunt un om care care iubeşte foarte mult, cred în iubire, doar că sunt într-o perioadă în care alte lucruri sunt mult mai importante pentru mine şi am dat delete la restul.

Ce visuri ai? De orice fel. Nu sunt o persoană visătoare, sunt o persoană care trăieşte în prezent. Îmi place atât de mult ceea ce este, ceea ce am, încât mi se pare un sacrilegiu să visez. De ce să plăsmuieşti nişte lucruri atunci când ai tot ceea ce îţi doreşti? Iar eu am totul acum, chiar totul!

Foto: Liviu Ștefan