În urmă cu câțiva ani îmi încolțise în cap ideea că, dacă voi avea copiii mei, pe cel puțin unul am să îl conduc și educ ( a se citi manipulez, ca să o dăm pe față, căci asta se întâmplă de fapt) în așa fel încât să aleagă să se facă medic în viața asta. Și nu orice fel de medic, ci chirurg. Asta mi se părea mie meseria cea mai frumoasă din lume pentru că, doar prin ea, credeam pe atunci că îți este dat să ajuți real oameni, să salvezi vieți, să lași ceva consistent în urmă și pentru că era pentru mine cel mai ușor de aliniat cu misiunea colectivă în care cred: a ajuta.
De fapt, alta era treaba, cum aveam să descopăr, iar asta nu avea prea mare legătură cu a-l conduce pe cel mic al meu să salveze vieți, ci cu faptul că mie mi-ar fi plăcut să fiu medic și că era prea târziu să o fac. Că, așa cum am crescut și m-am maturizat în ultimii 10 ani, cred că aș fi fost unul bun, unul care ar fi ajutat din suflet oameni, nu din alte considerente. Regretam că nu fusesem condusă de ai mei în direcția aceasta, și mă gândeam cum o voi face eu, ca la carte, cu copilul meu.
În toată gândirea asta deviată, pierdeam din vedere câteva lucruri extrem de importante: copiii mei urmau să se nască cu dreptul de a alege și poate calea arătată de mine i-ar fi făcut nefericiți; cu siguranță eu nu mi-aș fi putut retrăi viața prin succesul lor; și, foarte important, ei puteau învăța să ajute altfel, nu doar salvând vieți pe masa de operație.
Cred în faptul că noi adulții le suntem modele de caracter copiilor noștri și că acțiunile noastre îi pot inspira. Cred că îi putem conduce pe cei mici în alegerea a ceea ce vor să facă în viață, dar mai trebuie să îi și observăm foarte atent, să le descoperim înclinațiile și activitățile pe care le fac și care îi bucură încă din fragedă copilărie.
Cred că ei ne arată cine sunt și ce vor de când sunt foarte mici, iar miza este să îi ajutăm să se dezvolte în direcția aleasă de ei. Uneori, ceea ce ne dorim noi pentru ei, nu are nicio legătură cu ceea ce își dorește sufletul lor, cu ceea ce le place lor, cu toate lucrurile care îi atrag și care, mai târziu, se pot transforma într-o meserie, sau mai multe.
Mai cred că sunt multe cazuri în care orgoliul unui părinte și ideea de a trăi prin copiii săi ceea ce nu a putut el realiza din diverse motive, dar nu s-a împăcat cu acest aspect al vieții sale, duc mai mereu la tragedie. Care nu este neapărat moartea, ci îndepărtarea de sine, nefericirea și captivitatea într-o viață pe care singuri nu ar fi ales-o. Mai grav este faptul că unii dintre acești părinți cred că este spre binele copilului ceea ce îl împing să facă. Și poate fi și așa uneori, doar că și ei au dreptul să spună ce își doresc.
Copiii nu caută titluri, nici meserii, copiii nu caută să exceleze, să fie cei mai buni din clasă, din grupă, din competiție. Copiii nu se compară cu ceilalți, decât atunci când sunt învățați să facă asta.
Copiii nu caută să aibă succes, să ajungă pe culmi, copiii nu sunt niciodată prizonierii banilor.
Copiii nu știu ce sunt toate astea, decât după ce le sunt arătate de părinți sau de alți adulți care le servesc drept modele. Copiii caută jocul, bucuria, iubirea. Restul este despre cei mari, cu minți de oameni mari.
