Buni, nu ți-e rușine că râde lumea de tine că tremuri?

Am fost recent la un grup de sprijin pentru bolnavii de Parkinson. Știți, ei sunt cei pe care, la un moment dat, corpul nu îi mai ascultă, cei care tremură sau sunt înțepeniți și pentru care viața de zi cu zi, devine o continuă luptă continuă.

Mi-am făcut curaj să merg, deși vă spun că mi-era puțin teamă să nu mă încarc cu durere și tristețe, dar am vrut să văd ce se întâmplă într-un astfel de grup, mai ales că așa ceva nu găsești des la noi. Vorbesc despre grupurile acelea conduse de un medic sau un terapeut specializat în problema respectivă, în care oamenii stau în cerc și povestesc cum trăiesc zilnic cu o afecțiune care le dă viața peste cap, un grup în care se sprijină unul pe celălalt, află unii de la ceilalţi noutăţi şi informaţii despre afecţiunea de care suferă. Totul cu ghidarea celui care conduce grupul.

În doar o oră și jumătate am aflat o grămadă de povești despre supraviețuire, despre putere interioară și despre speranță, dar și despre mizeria asta de țară în care trăim. Unde, dacă te îmbolnăvești, Dumnezeu cu mila, căci statul te împinge către prăpastie cu indiferența sa.
Una dintre povești m-a emoționat teribil. Era a unei bunici care suferă de Boala Parkinson cu tremor și care are un nepoțel de 5 ani. Cu cel mic merge periodic în parc, încercând să ţină pasul cu el. Într-o zi băiatul a întrebat-o, cu inocența și înțelepciunea unui copil: ”Buni, nu ți-e rușine că râde lumea de tine că tremuri?”.

Bunica i-a răspuns că nu este vina ei că tremură, că ea nu a făcut nimic rău, dar că știe că oamenii o mai arată cu degetul și râd de ea din pricina semnelor pe care le-a lăsat boala pe corpul ei. I-au dat lacrimile când ne-a povestit, noi cei de faţă i-am simțit tristețea și am încurajat-o, fiecare cum a putut și cum a știut.

”Suntem și noi oameni! Suntem normali, doar că facem lucrurile mai greu!”, a completat cu hotărâre o doamnă de 54 de ani, de ai cărei ochi blânzi și tunsoare bob m-am îndrăgostit pe loc. Surprinzător pentru mine am plecat de acolo cu o energie frumoasă, primită de la niște oameni care nu au uitat să zâmbească, în ciuda bolii.

Mi-au venit în minte în timpul petrecut acolo o grămadă de gânduri, printre care câți oameni văd în jurul meu fără pic de empatie și înțelegere, câţi văd zilnic trecând cu nonşalanţă mai departe când, fără efort, pot întinde o mână să ajute un om bolnav, un bătrân, un copil, câți tineri observ râzând de defectele sau de limitările altor oameni zicând că nu fac nimic rău. Mă înspăimântă uneori gradul de indiferență și răutate la care am ajuns să fim ca specie. În mod inexplicabil, însă, tot mai sper să ne revenim.

Bolnavii sunt oameni și ei. Dacă nu sărim să le dăm o mână de ajutor,dacă nu putem face noi nimic să le alinăm durerea, dacă societatea îi marginalizează pe mulţi, putem cel puțin să nu ne mai holbăm la ei când îi vedem în locuri publice. Putem încerca (măcar) fiindcă și așa pentru ei este un efort continuu să trăiască și să se expună public, nu mai pot suporta și privirile noastre insistente şi uneori amuzate. Poate reînvățăm să fim oameni, cei care am uitat să fim, zic.

*Despre lucrurile frumoase și bune pentru bolnavii de Parkinson pe care le face Asociația Română de Reabilitare Neuropsihomotorie în Boala Parkinson condusă de Cătălina Buzdugan am să vă mai povestesc în curând.