Am văzut toate filmele nominalizate la premiile Oscar 2016, la categoria “best picture”. Ca niciodată, absolut toate mi-au plăcut foarte mult, pentru că, fiecare dintre ele, spune câte o poveste emoţionantă despre viaţă, despre a doua şansă, despre iubire, despre dreptate şi adevăr, despre încredere, despre oameni care au luptat pentru diverse cauze, ori pentru a scoate la lumină adevăruri urâte ascunse.
Nu am scris despre niciunul dintre aceste filme, nu am avut vreme, căci anul ăsta pare a fi unul care nu doar că fuge, dar aduce cu sine încercări pe toate planurile. Altă poveste.
Vreau totuşi, să mă opresc succint la Brooklyn şi la povestea frumoasei Eilis pentru că a fost cea care m-a mişcat cel mai mult şi, cum am o înclinaţie către oamenii care îşi urmează visurile, către călătoriile personale memorabile, mărturisesc că această peliculă mi-a satisfăcut pofta de poveste despre putere interioară.
Eilis, interpretată minunat de frumoasa actriţă Saoirse Ronan, îşi lasă acasă în Irlanda o parte din suflet, atunci când se desparte de mama şi de sora sa pe care le iubea enorm, pentru a merge să îşi trăiască viaţa pe care o visa în America. În primele luni acolo are impresia că va muri de dorul de casă, dar, uşor, uşor, viaţa sa capătă alt curs şi, cu toate că nostalgia timpului petrecut alături de familia sa nu o părăseşte, învaţă să se bucure de o nouă viaţă în Brooklyn, de iubire, de o nouă casă.
După luni de euforie în America, viaţa o readuce pe Eilis în orăşelul irlandez de acasă, unde, însă, nu se mai simte confortabil şi realizează că altundeva este casa ei. Acolo unde îi era acum sufletul.
Mi-era dor de un asemenea film, de o poveste atât de emoţionantă, atât de frumos scrisă care insistă pe călătoria unei fete prea ambiţioase pentru un orăşel irlandez al anilor ’50, care alege, însă, să nu asculte gura lumii şi să plece departe de o societate care nu îi ofere ceea ce avea nevoie. Şi care, odată ce întâlneşte iubirea şi fericirea, nu le mai dă drumul, chiar dacă le trăieşte atât de departe de casa natală.
Brooklyn este o poveste de iubire, dar nu este doar atât şi veţi descoperi în film multe lecţii, zic eu. Despre dragoste în primul rând, dar şi despre faptul că “acasă” nu este doar locul unde te-ai născut şi ai crescut, ci este mult mai mult. Şi, odată ce te abandonezi vieţii şi cursului ei, poţi descoperi un nou “acasă”, mai primitor şi mai confortabil pentru persoana care ai devenit ca adult.
“Într-o zi va răsări soarele. S-ar putea să nici nu îl observi, atât va fi de palid, dar îl vei simţi. Iar apoi te vei surprinde gândindu-te la ceva sau cineva care nu are nicio legătură cu trecutul. Cineva care îţi aparţine. Şi vei realiza că aceea este viaţa ta.”
Saoirse Ronan interpretează rolul principal cu o expresivitate aparte, pe care regizorul John Crowley o exploatează cu măiestrie, filmând-o pe actriţă în aproape toate scenele din film, de la o perioadă a vieţii personajului pe care îl însufleţeşte la alta, de la tristeţe la fericire, de la durere la confort emoţional. În anumite cadre Crowley mizează inteligent doar pe chipul ingenuu şi foarte viu al actriţei şi pe ochii săi, fără a simţi nevoia vreunei replici pentru a evoca trăirile lui Eilis.
Filmul este şi un frumos tribut adus anilor ’50, o evocare a acelor vremuri din perspectiva a două lumi complet diferite: Irlanda şi America, aflate, parcă, la ani distanţă. Brooklyn nu are doar un scenariu foarte bine scris cu informaţii elocvente din sfera socială a acelor timpuri, ci este şi o producţie captivantă care jonglează intens cu emoţiile privitorului.
