Primul spectacol profesionist de teatru în care a jucat Andreea Grămoșteanu a fost „Fluturii sunt liberi” în regia Dianei Iliescu, în urmă cu optsprezece ani. Era în anul IV la UNATC și a urcat pe scena Studioului Casandra alături de colegii săi Vlad Logigan, Andreea Samson și Radu Iacoban, într-o scenografie semnată de sora sa, Corina Grămoșteanu. Andreea a visat de când se știe să devină actriță și făcea de mică spectacole pe casa scării blocului unde locuia cu cele trei surori ale sale și părinții lor. Și, cum visurile din copilărie devin realitate, dacă nu le uităm și dacă muncim pentru ele, Andreea a muncit puntru visul său: deși părinții săi nu erau de acord cu actoria, a stăruit în dorința sa, a mers la Școala de Arte din Constanța, orașul ei natal, apoi a făcut trei ani la Facultatea de Teatru tot de acolo. La un moment dat, impulsul de a veni în București să facă actorie nu i-a mai dat pace și s-a mutat în capitală, unde a luat-o de la capăt, dând admitere la UNATC.
Pe Andreea am descoperit-o, ca mulți alții, în Mondenii, pe vremea când mă uitam mult la televiziunile din România și nu vedeam deloc teatru în orașul în care locuiam. În urmă cu șase ani, mi-a atras atenția într-un rol dramatic, Barbara, din spectacolul Ținutul din miezul verii de la Teatrul Mic. Acela a fost un moment de cotitură pentru ea, atunci spune că a lăsat de-o parte comedia și a început să joace personaje mai aproape de structura sa interioară dramatică. O perioadă lungă, filmul a ocolit-o, până în urmă cu câțiva ani, când regizorul Andrei Huțuleac i-a propus un rol în #dogpoopgirl, pentru care a și câștigat un Gopo anul acesta. Și tot în 2023, regizorul Vlad Massaci i-a oferit la Teatrul Mic o partitură pe care și-a dorit-o de multă vreme, Medeea, în care joacă alături de soțul său, actorul Marin Grigore.
M-am întâlnit cu Andreea Grămoșteanu cu gândul să povestim despre Medeea, dar am lăsat discuția să se aștearnă trecând prin teatru, viața ei de familie, copilărie, iubire și credința în Dumnezeu. Andreea a ajuns într-un moment din viață în care simte că nu mai are rost să facă vreo acrobație, ca să demonstreze ce fel de actriță este. Acum este doar curioasă de ceea ce urmează în cariera sa. Între timp, a decis să se bucure mai mult de viață, de cum este și de ceea ce reușește, în fiecare zi.
Andreea, ce ai simțit că ai câștigat în momentul în care ai făcut trecerea de la comedie – ceva ce jucai mult într-o vreme, mai ales în televiziune – la personaje mai dramatice?
Să știi că a fost, de fapt, un nou schimb. Când am terminat facultatea, la Casandra (Studioul de Teatru Casandra) jucam multă dramă, fiindcă așa sunt eu pe dinăuntru, de fapt, dramatică. După care, intrând în Mondenii, m-am dus pe partea de comedie, pe care o făceam tot din partea mea dramatică, dar nu mi-era foarte ușor cu partea de comedie. După Mondenii și Atletico Textila – eu trebuia să mai fac parte dintr-un alt proiect TV, dar am refuzat pentru că apăruse o nevoie care mă urmărea – am decis să umplu partea asta serioasă din mine și iarăși am cotit către roluri dramatice. Cred că s-a întâmplat odată cu Ținutul din miezul verii (r. Vlad Massaci), apoi a venit Noapte bună, mamă! (r. Vlad Massaci), tot pe dramă. Iar acum, după Medeea (r. Vlad Massaci) simt că iarăși s-a umplut paharul și vreau să pun și altceva, vreau comedie.
Simți nevoia de echilibru în ce joci?
Da, păi altfel unde te duci dacă joci numai pe o singură zonă? La un moment dat nu mai poți, fiindcă te consumă fiecare rol. Acum, sper să joc la domnul Dabija curând. Este în premieră informația asta. Vine domnul Alexandru Dabija și va face o comedie la Teatrul Mic, iar pentru moment au fost niște întâlniri, niște discuții și sper că o să fac parte din proiect. Am zis că, indiferent dacă voi intra sau nu în proiect, vin la repetiții pentru că procesul de lucru cu el mi se pare fabulos.
Am nevoie să mă intereseze la nivel profund ceva din textul pe care îl primesc, nu mai pot să fac lucrurile pur și simplu
Ce cauți într-un text nou?
În primul rând, am nevoie să mă intereseze la nivel profund ceva din textul pe care îl primesc, nu mai pot să fac lucrurile pur și simplu. Am nevoie să mă intereseze, iar dacă nu găsesc ceva la prima vedere, dar totuși îmi doresc acel proiect, să lucrez cu regizorul, cu echipa, scormonesc până găsesc cel puțin un lucru care mă preocupă în fondul meu intim, ceva ce am eu nevoie să înțeleg, să dau afară sau să compensez.
Așa s-a întâmplat la Când ploaia se va opri (r. Radu Iacoban). Nu ne întâlniserăm în această formulă și eu îmi doream mult, dar când a venit Radu cu textul, care este foarte bun, mi s-a părut că partitura pe care mi-o dăduse mie nu era pe zona mea de interes. Și am zis prima dată că nu fac, dar Radu, în felul lui grațios, mi-a zis să am încredere. A avut dreptate, până la urmă am descoperit ceva ce mă interesa acolo.
Ai fost unul dintre actorii care, la început de drum, au alergat după roluri? Sau, mai degrabă, ți-ai construit cumva strategic cariera până acum?
Am jucat tot ce am primit, n-am avut nicio strategie. Tot ce a venit către mine, am luat și am făcut cu lăcomie, n-am zis „Nu, eu nu fac.”. După care, am ajuns într-un punct în care am mai început să zic și nu. Cred că tot după Ținutul din miezul verii s-a întâmplat, pentru că acolo am reușit să aduc ce aveam de la Casandra, ce jucam acolo. Și, după Ținutul, datorită textului, al lui Vlad Massaci și al lui Mișu (actorul Mihai Călin), care mi-a zis „Zboară, fato, cât vrei, că sunt aici cu tine.”, a venit momentul în care mi-am spus „Cred că de-acum pot să mă arăt așa cum sunt, fără să mai simt că nu sunt suficientă, că trebuie să fac nu știu câte demonstrații ca să fiu văzută.”. Am ajuns într-un punct în care nu mai simt nevoia să demonstrez cuiva că sunt un artist, că sunt o actriță bună, că pot să fac. Acum știu ce pot și ce vreau să joc.
O fază prin care cred că am trecut cu toții, să fim văzuți.
Da. Foarte mulți ani am trecut prin ea, în televiziune, mai ales, aveam această dorință de a fi văzută. Dar ea venea și din problemele pe care le-am avut în adolescență, când nu mă vedeau băieții. (râde) Eram o tipologie mai greu încadrabilă și mă împrieteneam repede cu băieții, mai ales dacă aveam vreun crush. Asta era modul meu de operare, mă împrieteneam după care îi spuneam ce simt și se răstruna lumea pentru că omul nu se aștepta la așa ceva. Toate refuzurile de atunci ale băieților m-au făcut să îmi construiesc o cazemată în jurul meu și să gândesc despre mine că nu sunt de ajuns, că este nevoie să fac multe lucruri ca să fiu vizibilă iar asta m-a urmărit multă vreme. Slavă Domnului că nu mai sunt așa, s-a produs o eliberare în mine, care a adus multă liniște, pentru că toate întrebările și frământările mă consumau.
Fiecare dintre noi, actorii, aduce ceva, chiar de la prima lectură a unui text nou, ideal este să ne întâlnim la mijloc cu regizorul
Mă întorc un pic la ce povesteai despre discuția cu regizorul Radu Iacoban, despre cum ți-a spus să ai încredere. Cum găsesești echilibrul între a-l urma pe regizor și a-ți asculta și instinctul când faci un proiect nou de teatru sau film?
Atunci când sunt într-un proiect nou, instinctul meu este să nu aștept de la regizor, ci să propun, să fac. El îmi spune dacă este bine sau nu, dacă își dorește altceva. Cred că este o seducție reciprocă și așa se creează echilibrul între ce are el în minte să facă și ce vreau eu să aduc în personaj. Nu mi s-a întâmplat până acum să fie foarte diferite ideile. Am un simț dezvoltat al penibilului și am mult bun simț, lucruri care nu îmi permit să trec peste o anumită limită și, în plus, sunt sensibilă la nevoile celorlalți. Sunt atentă la ce vor, ce spun regizorul, partenerul de scenă. Fiecare dintre noi, actorii, aduce ceva, chiar de la prima lectură a unui text nou, ideal este să ne întâlnim la mijloc cu regizorul.
Cum începi să construiești un rol nou? Care este procesul?
Procesul începe simplu și banal prin primirea textului. Iar dacă acesta are nevoie să fie însoțit de o documentare – cum s-a întâmplat la Medeea, nu mă puteam apropia de personaj, de istorie, fără să o parcurg din nou – urmează procesul de documentare. Citesc tot ce se poate, revăd istoria, văd tot ce s-a făcut pe acel text. Dacă e să rămân la Medeea, după text și documentare au venit niște lecturi la masă, dar Vlad (regizorul Vlad Massaci) a vrut destul de repede să ne ridicăm în scenă și cred că timp de o lună am făcut numai șnururi. El considera că avem nevoie să acumulăm și asta a fost cumva atipic, pentru că, jucând fără să ne oprim, trebuia să aducem foarte repede în personaj orice idee nouă ne venea, orice descopeream pe parcurs.
Cred că energia pe care am depus-o pentru Medeea compensează trei spectacole, atât de mult am lucrat pe acest text, pentru că este foarte bogat. Acasă, eu și Marin (actorul Marin Grigore, soțul și partenerul Andreei în Medeea, în rolul lui Iason) ne făcuserăm o fișă de lucru pe un perete întreg și scriam acolo tot ce spunea textul despre personajele noastre, iar în partea a doua erau speculațiile noastre față de text. Pe măsură ce a trecut timpul s-au adăugat multe lucruri.
Cum a fost să lucrezi cu soțul tău în Medeea?
A fost foarte tare, să știi, tot procesul. Eu și Marin am mai lucrat împreună în urmă cu cincisprezece ani. Am făcut un performance, Absolute Love se numea. Prietenul nostru, Daniel Petrescu, care are Manasia, avea un magazin de mobilă în Centrul Vechi și am făcut acolo un spectacol despre doi iubiți care se întâlnesc după zece ani de la terminarea facultății, într-o cameră de hotel. Era un performance pe un pat mare, alb, fancy, soră mea făcuse decorul și oamenii de afară puteau să vadă ce se întâmplă înăuntru. Foarte tare a fost. După care a fost „cut” între noi pe scenă, timp cincisprezece ani, așa s-a întâmplat.
Anul aceasta, a venit propunerea lui Vlad Massaci. Marin a fost de acord, dar mi-a zis „Vreau să facem asta împreună, dar eu știu cum lucrezi tu. Dacă sunt și eu acolo și ajungi pe ultima sută de metri, eu nu o să pot să am grijă de tine, fiind și eu în spectacol. Dacă facem asta, ne luăm această responsabilitate, facem munca, iar viața noastră e separată”. Asta am făcut și am lucrat atât de bine la studiu, la text, la documentare! Când am început cu speculațiile pe text, a fost cel mai tare. Pentru că, fiind amândoi atât de pasionați de meseria asta și de proces în sine, eram tot timpul în cautări, să mai găsim ceva, să mai aducem ceva.
A ajutat și relația voastră la construirea relației dintre Medeea și Iason?
Evident că a ajutat, având o istorie împreună în viața reală, n-a mai trebuit să lucrăm mult la relația dintre Medeea și Iason. Un aspect interesant, pe care l-am observat de la premieră încoace este că, inevitabil, în ziua în care avem spectacol, se întâmplă ceva cu noi doi, din care fiecare își trage ce are nevoie. Ori e o distanțare, ori o dicuție, dar fără să vrem, e totul inconștient și fiecare pleacă de acolo cu ce are nevoie pentru aceea seară.
Munca la Medeea a încheiat un capitol în viața mea, a fost ca un fel de terapie în care m-am eliberat de ceva
Vlad Massaci a zis că nu a avut pe nimeni în minte pentru acest rol, în afară de tine? Ai primit cu bucurie sau cu presiune propunerea lui?
Am primit-o cu multă bucurie, pentru că, am mai zis-o, Medeea era singurul rol pe care mi-am dorit cu adevărat să-l joc și știam că o să îl joc. Eram studentă și Andreea Vulpe mi-a zis „Eu te-am visat pe tine, trebuie să faci Medeea”. Și eu i-am zis nu, fiindcă nu voiam atunci, cumva știam că o să mă întâlnesc mai târziu cu această partitură. Am tot zis nu și ea a tot insistat. În cele din urmă, am făcut o scenă, iar Vlad Massaci a fost atunci la examen și știu că Andreea mi-a zis că a întrebat de mine. Nu știu dacă el își mai aduce aminte, nici n-am vorbit despre asta, dar când mi-a propus Medeea, îți dai seama că am zis da imediat. Este ceva ce nu pot să-ți explic cu această partitură, este poate ceva de pe linia strămoșilor mei, ce știu sigur este că am simțit mereu că trebuie să fac acest personaj ca un tribut pentru ei. Pot să-ți spun și că munca la Medeea a încheiat un capitol în viața mea, a fost ca un fel de terapie în care m-am eliberat de ceva. Acum nu cred că mă mai sperie nimic profesional, sunt doar curioasă încotro o să mă îndrept. Până acum, știam că la partitura asta vreau să ajung, dar de aici încolo, cine știe? Ceea ce este foarte tare. Hai să vedem ce se întâmplă când nu mai vreau să controlez eu direcția, când nu mai am un anume scop, fiindcă mi-am împlinit nevoia de a o juca pe Medeea.
Cât ai pus din tine în acest personaj?
Tot ce este în Medeea este doar din mine, altă actriță probabil ar fi făcut-o altfel. Și ar fi fost cu totul alt spectacol. Mă și gândeam, nu știu cât se vede din sală, dar Medeea este disperată să-l aibă înapoi pe Iason, toată cearta este de fapt fiindcă ea îl vrea înapoi. Iar el îi spune că s-a terminat. Cum adică s-a terminat? Eu nu cred că ceva atât de intim, care se întâmplă între doi oameni, atunci când viața ta este dedicată celuilalt, se poate termina vreodată.
Și, totuși, relațiile se mai și termină.
Da, relațiile da, dar ce este înăuntru nu se termină. Ceva profund, care a fost între doi oameni, nu cred că se termină. Firele dintre ei nu se rup. (face o pauză și zâmbește) Fac o paranteză, zilele trecute vorbeam cu fiul meu (Amza, în vârstă de 5 ani) și l-am întrebat ce e iubirea și el mi-a zis „Fire, mami, fire.”. Firele astea dintre oameni nu se termină doar pentru că unul zice „gata”. Când doi oameni se întâlnesc, este ceva care îi unește, sunt acolo niște fire care îi leagă. Desigur, vorbesc despre o iubire autentică.
Nu se gândea nimeni că eu și Marin o să fim atâta timp împreună, că o să ne căsătorim, că o să facem un copil
Că tot am ajuns la iubire, cum l-ai întâlnit pe soțul tău?
Eu îl știam din școală, era cel mai liber om pe care îl cunoscusem eu vreodată, părea că nu prea îi pasă de multe. (zâmbește) Eram în anul IV de facultate, el parcă era în anul III și l-am văzut repetând. Apoi, eu terminasem, iar el făcea un spectacol la Casandra și m-am dus la o repetiție de-ale lui, unde nu prea am vorbit. După aceea, i-am trimis un sms, l-am invitat la ziua mea de 26 de ani. Mi-a răspuns după două săptămâni că vine, îți dai seama? (râde) A venit la petrecere, eu eram de-o sălbăticie înfiorătoare, l-am salutat și m-am dus cu colegii mei, nu prea am vorbit cu el. La un moment dat, a dispărut și eu îl tot căutam, dar am aflat că plecase. Și dă-i discuții cu prietenii: de ce o fi plecat? S-o fi întâmplat ceva? L-am sunat a doua zi, pe 31 octombrie, să îl întreb dacă s-a întâmplat ceva. „Normal că s-a întâmplat, păi tu mă înviți la ziua ta și după aia tot tu dispari?”, mi-a zis. I-am spus că trebuie să ne întâlnim să vorbim, ne-am văzut seara și am închis câteva baruri, am stat până la 3-4 dimineața. Dar eu tot nu înțelegeam nimic din ce se petrecea între noi, fiindcă el se punea în fața mea, nu se așeza lângă mine, știi? Iar mi-am făcut o grămadă de gânduri. Când am plecat din ultimul bar i-am zis serioasă, așa: „Am să fac ceva. Am să te iau de mână”. (râde) Mi-a zis mai târziu, când eram împreună deja : „Am vrut să-ți dau atunci o cioacă, dar mi-a fost că te termin.” (râde) Aia a fost. De atunci suntem împreună.
Andreea Grămoșteanu și Marin Grigore în anul 2007
A curs totul firesc.
Ca în orice relație, mai sunt și hopuri, dar da, a curs totul. Nu se gândea nimeni că eu și Marin o să fim atâta timp împreună, că o să ne căsătorim, că o să facem un copil. Eu nu voiam nici să mă căsătoresc, nici să fac copil. Nu voiam nimic de genul ăsta. Dar pe Marin îl iubeam când m-a cerut și cât să o mai și lălăi? (râde)
De ce nu voiai să te căsătorești?
Aveam o traumă pe partea asta, o prejudecată. Când eram mai mică, mi-am promis că nu o să mă mărit și nu o să fac copii. Pentru că mama a renunțat la ceea ce îi plăcea ei să facă, a avut patru copii și nu i-a fost ușor. Evident că ei nu îi pare rău, dar copil fiind, eu mi-am zis că nu o să fac asta. Lucrurile s-au schimbat între timp iar acum Marin e soțul meu, prietenul meu cel mai bun, este primul cu care mă consult la orice.
Se vorbește tot mai mult acum despre faptul că relațiile de cuplu bune sunt cele la care partenerii muncesc conștient. Ești de acord sau crezi că este vorba despre noroc într-o astfel de relație?
Păi da, muncești, dar dacă este iubire acolo, nici nu simți că muncești. Dar altfel nu ai cum, nu crește nimic fără să-l îngrijești. Uite, vezi? Eu niciodată nu am privit așa lucrurile, am mers înainte pentru că ne-am dorit amândoi, știind că nimic nu se întâmplă de la sine. Nu ai cum să știi ce este în mintea celuilalt dacă nu comunici, dacă nu discuți despre ce apare. Nu poți să știi ce simte, ce gândește celălalt dacă nu îți spune. Multe relații se pierd așa „Dacă mă iubești, ar trebui să știi ce gândesc”. Cum, frate? De unde să știe cineva la ce te gândești tu? Este adevărat că mai poți să nimerești, dar asta doar la început, când e îndrăgostirea, ești numai acolo și ai senzația uneori că îți ghicește gândurile.
Ce mi-am dorit foarte tare a fost să am parte de o comunicare reală cu fiu-miu. Părinții mei au fost altă generație, mai puțin cu comunicarea, iar eu am suferit pe partea asta
Cum vă petreceți timpul liber, alături de fiul vostru Amza?
Amza ne-a somat recent. Are muci, am zis să vedem dacă se duc în gât sau nu și l-am ținut acasă. Iar el mi-a zis: „Mami, am nevoie de 4 zile cu voi”. Are 5 ani și acum este într-un salt cu scrisul, ne cere să scrie. Vrea să învețe să citească, nu știe încă să lege literele, dar le recunoaște pe toate. Suntem implicați în acest proces și este un fel de a ne petrece timpul cu el acum. A fost o perioadă foarte aglomerată, noi am fost ocupați cu repetițiile la Medeea, el a resimțit treaba asta și ne-a cerut prezența, iar acum are parte de ea și este fericit. Mergem la muzee, la spectacole de teatru pentru copii, stăm pe afară, tot ce se poate face, facem împreună.
Ce ai ținut morțiș să faci diferit ca mamă, altfel decât ce ai văzut tu acasă?
Ce mi-am dorit foarte tare a fost să am parte de o comunicare reală cu fiu-miu. Părinții mei au fost altă generație, mai puțin cu comunicarea, iar eu am suferit pe partea asta. Cu el îmi doresc să am parte de genul ăsta de comunicare, adevărată, despre absolut orice își dorește și, desigur, despre ce poate înțelege la fiecare vârstă. Când eram noi mici, ai mei ziceau uneori că nu înțelegem, că nu e treaba noastră, nu eram lăsați să ne exprimăm. Copiii înțeleg enorm de multe lucruri, mai multe decât credem noi.
Ai fost cea mai mare dintre cele patru fete. Cu ce responsabilitate a venit această ipostază? Ce ți-a răpit?
A trebuit să am grijă de surorile mele destul de devreme. Am fost o fată foarte cuminte, eram responsabilă de mică, nu îmi permiteam derapaje. Atunci nu îmi dădeam seama câte îmi lipsesc, luam totul ca atare și sigur că aveam și eu nevoi, dar nu le puteam exprima.
Cum era copilul Andreea?
Era foarte vesel. Era disperat să-i întrebe „de ce” pe copiii mai mari de la bloc. Am avut o copilărie veselă, totuși, până la adolescență, când lucrurile s-au schimbat radical.
Ce s-a întâmplat atunci?
Cred că, în primul rând, hormonii și lipsa oricărei discuții pe tema asta. Deci am făcut și eu cum am știut și cum putut singură. Băieții și respingerile despre care ți-am povestit, și astea s-au mai întâmplat. Am avut, însă, noroc de un diriginte bun în liceu. Așa a intrat lectura în viața mea și m-am refugiat în cărți.
Am visat dintotdeauna să fiu actriță. Făceam spectacole pe casa scării
Cum te-ai hotărât să dai admitere la actorie?
Am visat dintotdeauna să fiu actriță. Făceam spectacole pe casa scării. Ai mei nu au fost de acord, îmi ziceau că o să mor de foame să mă duc și eu la o facultate, la ASE sau alta, să îmi fac o meserie din care să câștig bani. Dar vezi, deși zicea nu și nu, când i-am zis lui taică-miu să îmi dea bani să mă duc la Școala de Arte din Constanța mi-a dat. Nu mă așteptam, la cât era de împotrivă. Acuma sunt super mândri amândoi de mine și de soră-mea.
La Constanța ai început facultatea de teatru?
Da, am făcut 3 ani la Constanța, eram în prima promoție la Facultatea de Teatru, l-am avut pe Adrian Pintea în comisie, dar eu voiam să ajung la București, așa că am plecat și am luat-o de la capăt la UNATC.
Ai ajuns la București, ai intrat la UNATC, apoi ai început să joci la Casandra, ai făcut televiziune, dar filmul te-a ocolit multă vreme, deși ai jucat într-un scurtmetraj chiar la finalul facultății, care ți-a adus și un premiu. Și-apoi, deodată, au venit două roluri #dogpoopgirl (r. Andrei Huțuleac) și, imediat după, Complet Necunoscuți (r. Octavian Strunilă). Cum s-a întâmplat această intrare în lumea filmului?
De la Huțu (regizorul Andrei Huțuleac), el mi-a zis că are un scenariu să îl citesc și să mă uit să-i spun ce mi-ar plăcea să joc. Nu mă gândeam eu că îmi dă rolul principal, ci că îmi dă ce mai rămâne – polițista sau altceva. L-am întrebat cine îi joacă personajul principal. „Păi tu, mă, de aia ți l-am dat să-l citești”. Eu eram în concediu de maternitate și l-am chemat la mine, să stăm de vorbă. A venit și mi-a zis super sincer ce vrea de la mine: „Vreau să te vulnerabilizez, să îți trag cât mai mult din prezență și atunci trebuie să te micșorezi cu totul, să nu mai fii atât de prezentă, fiindcă prezența ta e forță și vreau să îți iau din ea cât pot”. Voia să slăbesc și m-am apucat de treabă: sală, regim, copil mic (râde). 8 kilograme am slăbit, mi-am schimbat și culoarea părului.
#dogpoopgirl a fost debutul tău în lungmetraj, pentru care ai luat și Premiul Gopo anul acesta. A schimbat ceva în viața ta profesională această recunoaștere?
A schimbat ceva în sensul că mi-a știrbit din îndoieli și angoase, dar nu schimbă nimic un premiu la noi. Nu este ca și cum, gata, acuma sună telefoanele cu propuneri sau castinguri pentru filme. Sigur, am mai multă vizibilitate, am mai avut câteva proiecte mici, sunt în Boss al lui Bogdan Mirică, în Libertate al lui Tudor Giurgiu, dar nu s-a întâmplat ceva extraordinar după ce am luat Gopo.
Crezi că ți-ai atins potențialul ca actriță sau mai ai până acolo?
Nu cred în treaba asta cu atingerea potențialului. Cred că lucrurile se transformă, noi ne transformăm. Mă mai întreabă anumiți oameni care este rolul pe care îl iubesc cel mai mult. Este întotdeauna următorul. Dacă un singur rol am iubit cel mai mult și l-am făcut deja, ce mai fac în continuare? Plus că, actoria este o meserie pe termen lung, de care trebuie să te ții.
O meserie care îți cere și multe resurse fizice, psihice. Cum îți îngrijești corpul și mintea ca să ai resurse?
Deocamdată nu pot zice că știu prea bine să am grijă de mine, fiindcă sunt obișnuită să am grijă de alții, deci corpul îl îngrijesc mai puțin, dar duce, duce încă (zâmbește). Am grijă să nu fac excese, dar nu sunt o înverșunată a sălii, dacă nu am vreun scop precis. De minte am grijă mai mult, în timpul liber, când nu sunt cu Amza. Dar și cu el îmi îngrijesc mintea, să știi, cu discuțiile pe care le am cu el. Apoi cu filmele pe care le văd, cu cărțile pe care le citesc.
Și scriind nu? Știu că scrii.
Mai scriu uneori, dar nu constant. Este o nevoie pe care mi-o îndeplinește scrisul, de a scoate din mine ce arde. Uneori vine totul natural, pur și simplu iese, fiindcă este un preaplin și trebuie să iasă cumva. Alteori, mă uit la foaia albă și mi se pare cel mai mare dușman. (Andreea scrie poezie în vers alb)
Tendința este să stai în zona de confort, chiar dacă nu te simți bine, dar știi zona, știi că ai control acolo
Spuneai cândva că iei viața foarte în serios, tot așa este și acum?
Da, da, tot în serios o iau, fiindcă viața este ceva foarte serios. Dar mi-am propus să mă bucur mai mult de ea, de ceea ce trăiesc. Noi, oamenii, luăm uneori totul de-a gata, dar mâine putem să nu mai fim. Pe 30 octombrie, când am făcut 45 de ani, m-am trezit și mi-am zis: „Doamne, îți mulțumesc că am ajuns până aici, că sunt sănătoasă!”. Și, uite, asta este o bucurie, iar eu îmi propun să mă bucur mai mult de ceea ce am și sunt.
Îți iese ușor?
Uneori e nevoie de efort, recunosc. Ajung să mă întreb de unde vin toate nemulțumirile astea. Dar știu că este un pattern pe care l-am moștenit și mă străduiesc să îl las în urmă. Povesteam la un moment dat cu cineva străin și îi spuneam despre bunicii mei care au fost strămutați și despre cum nu mai aveau nimic al lor. Tot îi ziceam că au fost niște luptători, niște supraviețuitori și persoana respectivă mi-a zis: „Da, foarte interesant. Asta e cu dus și întors, însă. Creierul tău este obișnuit să proiecteze cel mai crunt scenariu, pentru a supraviețui. Dar asta nu este viața ta, tu nu ai viața lor”. Am realizat că așa era, eu duceam după mine viața lor, greutățile lor. E cel mai greu să rupi pattern-uri, să înveți să regândești totul. It takes time and therapy ca să faci asta.
Tu faci terapie?
Da, fac terapie și mi se pare o igienă necesară în vremurile noastre. Eu m-am hotărât târziu. Am făcut prima dată la trei luni după ce l-am născut pe Amza, o perioadă scurtă. Am reînceput de vreo șase luni, pentru că tot aveam senzația că bat pasul pe loc, că mă reîntorc într-un punct. Știu că m-am dus și i-am zis terapeutei mele că vreau să învăț să privesc din alt unghi, să schimb perspectiva, ceea ce poate fi destul de greu, dar nu este imposibil și cu pași mici se poate. Tendința este să stai în zona de confort și mai vine și pattern-ul ăla pe care îl ai să te țină acolo, chiar dacă tu nu te simți bine, dar știi zona, știi că ai control acolo.
Lucrezi cu tine conștient, continuu, un fapt pe care îl văd la foarte multe femei din jurul meu. Ți se pare că suntem într-un soi de evoluție a femeii în vremurile astea?
Observ în jur nevoia tot mai mare a femeilor de a fi văzute, auzite, de a fi egale cu bărbații, dar există și acest feminism împins la extrem. Eu zic că, în toate, calea de mijloc este cea mai bună. Altfel, cred se pierd niște lucruri, se pierde o poezie a feminității, cumva, în această avalanșă a extremelor. Se și câștigă lucruri, este adevărat, iar aici mă refer la cazurile alea grele prin care trec unele femei și trebuie să spună că trăiesc abuzuri, relații toxice, dar nu este totul doar alb sau negru în jur.
Acum știu să gestionez toată atenția pe care o primesc, nu cred că aș fi putut când eram mai tânără, deși mi-o doream foarte mult
Dacă te-ai întâlni tu, actrița care anul acesta și-a împlinit visul de a o juca pe Medeea și care a luat și un Premiu Gopo, cu Andreea din urmă cu 15-20 de ani, despre ce i-ai povesti, ce i-ai zice?
I-aș zice că este foarte bine așa cum este. Și să aibă încredere în Dumnezeu – așa cum a și avut – că o să o ducă acolo unde trebuie.
El a dus-o, nu ea prin alegerile sale și prin muncă?
Păi fără el, ce facem? Părerea mea este că nu putem de unii singuri, fără Dumnezeu. Eu nu văd cum aș putea să duc o viață doar pe orizontală, pentru mine ar fi Iad să nu mă pot uita în sus, să nu am acest reper. N-aș putea. Aș fi exact cum este Medeea, fără credință în El, aș orbecăi. Eu cred că iadul este singurătatea minții, care este infiorătoare fără Dumnezeu. Când ești singur în mintea ta este horror. Și de multe ori așa simțeam în timp ce lucram la Medeea, o singurătate, o fragilitate a minții, de fapt așa îi și ziceam lui Vlad: „E foarte fragilă Medeea, doar că fragilitatea ei se manifestă în fragilitatea minții”. Fragilitatea este de multe feluri, poți să vezi pe cineva că urlă, să îl crezi puternic, dar el să aibă, de fapt, o minte foarte fragilă.
Andreea, la finalul acestei discuții, pentru care îți mulțumesc fiindcă și pentru mine a venit cu multe lucruri de luat mai departe, te mai întreb cum te vezi tu acum?
Ca femeie, sunt într-un proces conștient de acceptare, de curând l-am început. Ca mamă, sunt încă la început, voi vedea pe parcurs, dar ce pot spune acum este că rolul ăsta este foarte frumos, mă ține foarte prezentă și lucidă continuu. Ca actriță, nu mai am nevoie de atât de multe acrobații ca să fiu văzută. Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat acum ceea ce îmi doream la 20, la 30 de ani. Acum știu să gestionez toată atenția pe care o primesc, nu cred că aș fi putut când eram mai tânără, deși mi-o doream foarte mult.
***
Andreea Grămoșteanu este actriță a Teatrului Mic și o puteți vedea acolo în următoarele spectacole: Medeea, Când ploaia se va opri, Ținutul din miezul verii, Noapte bună, mamă!, Pensiune completă.
În film joacă în: #dogpoopgirl – r. Andrei Huțuleac, Complet Necunoscuti – r. Octav Strunilă, BOSS – r. Bogdan Mirică, Libertate – r. Tudor Giurgiu
Foto cover: Mădălina Sinoae
