Acceptarea, iertarea și eliberarea m-au ridicat de fiecare dată de la pământ

Când viața așa cum o știi la un moment dat se schimbă, când te vezi pus în fața unei situații noi și grele, primul impuls este revolta. Lumea ta, așa cum îți este cunoscută, se schimbă 180 de grade și tot ce poți face pentru moment este să te revolți. Cred că este un soi de mecanism de apărare a organismului uman. Eu, cel puțin, așa sunt, așa trăiesc schimbările dificile. Probabil nu sunt un bun creștin, ei nu se revoltă niciodată pe deciziile Lui. Nu m-am pretins niciodată unul, pentru că mai înjur, mai pizmuiesc și mai fumez, din când în când. Probabil sunt doar un om care face ce poate cu datele pe care le are.

“De ce eu? De ce noi? De ce, Doamne?”, sunt întrebări pe care mi le-am pus de mii de ori în ultima vreme, sunt întrebări pe care le-am adresat cu voce răspicată și lacrimi în ochi prin casă, în orice situație grea de care m-am izbit în toți anii de maturitate. Până am înțeles că cearta asta cu Bărbosul nu duce nicăieri bun.

După revoltă urmează încrâncenarea, dinții și pumnii strânși de luptă, de incredibila disperare de a găsi soluții, resurse, răspunsuri. Până și în rugăciune sau în meditație mi-a fost greu să mă abandonez, să mă eliberez, să accept ceea ce nu pot eu schimba.

În fazele de revoltă și încrâncenare pierzi multe, dai mult din tine și din resursele tale interioare. Te arzi până nu mai rămâne aproape nimic din tine și nu-ți dai seama încotro te îndrepți până când ceva sau cineva nu te opresc, nu te scutură, nu îți transmit că, dacă mai continui așa, te topești de tot. Nu tot ceea ce trăim direct sau indirect, prin ceea ce trăiesc oamenii dragi, trebuie să înțelegem. Deși, într-un fel sau altul, orice simțim sau ajungem să experimentăm are o explicație, o poveste, o învățătură, un mesaj, chiar dacă nu le vedem atunci pe moment.

Acceptarea, iertarea și eliberarea sunt cele care pe mine m-au ridicat de fiecare dată de la pământ, m-au scuturat, m-au împins să îmi continui călătoria prin lumea asta. Și mă refer aici de la experiențe dificile ca boala și moartea tatălui meu, relații care m-au stors de vlagă, depresia prin care am trecut, ceea ce vedeam cândva ca eșecuri profesionale, afecțiuni ale mele și ale oamenilor mei, până la momente pe care le-aș numi doar ușor provocatoare.

Prin orice fel de situație ai trece, când ajungi la faza în care accepți că pentru moment trebuie să fii acolo, accepți că nu poți face mai mult și ierți pe oricine ai de iertat (inclusiv pe tine) apare, aproape miraculos, eliberarea. Oh, momentul acela magic când simți cum ți se ridică o povară de pe umeri și stai mai drept, când vălul care îți acoperea ochii se evaporă, iar tu vezi lucrurile mult mai clar! Înțelegi sau nu, nici nu mai contează, însă accepți, te eliberezi și te vindeci.

Nu îmi erau clare toate acestea, nu știam că nu am cum să ard etape în tot procesul de acomodare cu noile date ale vieții mele, că nu pot să sar deodată peste mai multe trepte, ci trebuie să le trec și să le înțeleg pe toate cu răbdare. Am înțeles, între timp. Abia după iertare apar eliberarea și poate vindecarea, abia atunci știi ești bine. Chiar și când continuă să mai doară.

Bucură-te de viață!

Ileana