Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

Serban Pavlu este un actor complex, asta ştiam, l-am văzut pe scenă şi în film. Ce nu ştiam este că Serban Pavlu este un om tare fain cu totul, unul dintre cei cu care, chiar de la prima întâlnire, ai senzaţia că te ştii de-o viaţă. Are un şarm aparte în privire, în felul în care vorbeşte, în glumele cu bun gust pe care le face, în modul exuberant în care îşi expune ideile, este deschis, sincer şi foarte modest.

Am vorbit cu Serban Pavlu mai bine de o oră şi jumătate, pentru că ne-am găsit amândoi vorbăreţi, dar şi pentru că am fost curioasă să aflu cât mai multe despre el, atât ca actor, cât şi ca om. Să încerc cumva să îmi dau seama, cu riscul că ar fi jucat un rol, cum este ca persoană. Şi nu s-a sfiit să îmi răspundă la nicio întrebare.

Mi-au plăcut foarte mult deschiderea cu care răspunde, naturaleţea cu care îşi alege cuvintele, dar şi faptul că îşi asumă clar şi public faptul că, în meseria pe care o face, a fost nevoit, din raţiuni materiale, să îşi asocieze imaginea cu  show-ul  de televiziune În puii mei sau cu un cunoscut site de anunţuri online despre care nu am vrut eu să îl întreb nimic în plus.

Serban Pavlu are multe de spus, când serios, când glumind, pentru că aşa vede şi viaţa. Iar fericirea o vede doar de două feluri, cea cu “este” şi cea cu “dacă”.

Actor de teatru, film, show de comedie şi reclame TV, voiceover. Mai era ceva? Da, da, de toate fac. Nu cânt, totuşi. Asta nu fac.

Intenţionezi să remediezi şi acest aspect? Nu, aici nu se poate remedia nimic. Nu prea corespund datele mele cu cele necesare unui artist vocal, dar, dacă aş fi cântat, până acum aş fi avut şi CD.

Cum te împarţi între toate şi când mai ai timp de tine, de cei dragi, de viaţa ta personală? Viaţa personală înseamnă familie de 3 ani şi jumătate şi o fetiţă care a venit acum 2 ani şi jumătate, iar asta îmi ocupă tot timpul liber. Mă împart destul de bine, zic eu, între partea profesională şi cea personală. Adevărul  e, cum ai observat şi tu, că suntem într-o nouă epocă, în care actorii nu mai fac doar un singur lucru, pentru că ne dorim mai mult decât să fim angajaţi într-un teatru de stat şi atât. Din generaţia mea cred că sunt foarte puţini oameni care fac doar un singur lucru. Eu nu sunt unul dintre ei. Filmul a făcut întotdeauna parte din viaţa unui actor, şi, cu toate că sunt mai multe şcoli acum pe care trebuie să le urmezi pentru a fi actor de film, mulţi sunt atraşi de industria asta. Sunt şi actori de teatru care îşi doresc să joace în filme dar nu li se oferă ocazia, şi viceversa.

Sunt actori de teatru care nu îşi doresc să joace în film. Sunt, da, însă nu atât de mulţi pe cât ai crede. Actorii, în general, sunt dornici să fie implicaţi în cât mai multe proiecte, să fie invitaţi la castinguri. În film există acest aspect al castingului pe care unii actori îl refuză, nu îşi doresc să fie chemaţi la mai multe probe pentru un rol, ori în film aşa se procedează.

De ce nu îşi doresc, se gîndesc cumva că este sub valoarea lor artistică, crezi? Nu, sunt mulţi actori care spun “Domne’, nu ştiu dacă în momentul ăla, pentru exact proba aia, regizorul vede ceea ce e cel mai bun în mine, aş prefera să mă vadă într-un spectacol de teatru, sau să mă ia pur şi simplu pentru rol”. Alţi actori, care au ajuns la un anumit statut, nu doresc să mai dea probe, pentru că, nu ştiu, poate chiar consideră că acest lucru este o chestiune pentru debutanţi. Pe de altă parte, sunt unii regizori care spun că nu pot lua un actor pentru un rol înainte de a-l vedea în probe, cum se potriveşte cu restul distribuţiei.

Ce părere ai despre conceptul ăsta “actor bun”. Există aşa ceva? Da, există, să ştii.

Şi ce trebuie să aibă un actor pentru a fi definit, catalogat drept un “actor bun”? E o întrebare foarte bună, pentru că acest concept înseamnă mai multe lucruri, dar sunt şi multe confuzii în jurul lui. Cele mai dese sunt actor bun versus actor cunoscut, actor faimos versus actor valoros, actor cu o imagine foarte puternică în conştiinţa publicului şi a breslei versus actor care e mai puţin cunoscut dar încearcă să se implice mai mult în zona experimentală a teatrului, sau selectează. E o zonă cu graniţe foarte fine şi de multe ori întrepătrunse, pentru că sunt cazuri în care un regizor poate reinventa un actor care se încadrase pe o anumită direcţie, dar care, printr-o propunere diferită a regizorului, intră pe altă cale. Ca să-ţi răspund la întrebare, eu cred că există nişte date care recomandă un actor bun, apoi multă muncă investită care poate să dezvolte aceste date până la un nivel superior în care artistul respectiv nu mai este egal cu alţii, nici de pe stradă, nici din breaslă, care au şi ei aceleaşi date: talent, mobilitate interioară, o voce frumoasă, un bun dansator etc.  Urmează alegerile pe care oamenii le fac, spectacolele în care joacă. Uite, eu, de exemplu, Serban Pavlu, mă uit şi încerc să judec obiectiv şi văd actori în spectacole foarte bune, care mie îmi plac, dar asta nu înseamnă ca ei se transformă peste noapte în actori foarte buni.  Apoi, sunt unii buni, cu toate datele astea de care spuneam, dar care joacă în spectacole nu tocmai reuşite de unde şi sintagma “îşi bate joc de talentul lui”, sau care optează pentru diverse chestii comerciale, nefăcând altceva decât să îşi urmeze un destin de vedetă. Deci, vorbim mereu de opţiuni, pe lângă talent şi muncă.

M-ai adus în zona asta a comercialului, Serban, şi vreau acum să îmi spui ce este un “actor comercial”, în opinia ta. Din punctul meu de vedere, comercial este un actor care vinde. Sunt şi în România actori care vând, însă nu foarte mulţi, iar dacă e să intrăm în zona asta, eu cred că aici lucrurile trebuiesc cumva cuantificate. Adică, numele unui actor pe un afiş de spectacol garantează un număr în plus de spectatori care vin la acel spectacol tocmai pentru  că numele actorului respectiv apare pe afiş. Aici apare latura comercială. În film, pe de altă parte, lucrul ăsta nu se mai aplică foarte clar. Pentru că s-a constatat faptul că, prezenţa în distribuţia unei producţii de cinema, a unui actor cunoscut în teatru sau televiziune nu a transformat filmul într-un succes, adică numărul de intrări nu a fost nici măcar egal cu cele ale unui film american mediu. Aşa se compară, aşa se analizează. În televiziune, actorul comercial este cel care face rating, aici se vede cel mai uşor şi se vede imediat. Dacă televiziunea mă lasă pe un scaun două ore şi ratingul creşte, atunci televiziunea mă va lăsa să stau pe un scaun două ore pentru că îi convine, îi aduce rating, deci publicitate din care vin banii. Dacă ne întoarcem la teatru, în Bucureşti, cel puţin, s-a constatat că lumea vine la teatru  nu neapărat pentru regizorul care montează, că este cosacrat, că este tânăr, că experimentează, ci pentru actori. Actorul vedetă, actorul comercial este, deci, actorul care vinde, teatru, televiziune, film.

Ai adus vorba despre regizori şi chiar voiam să te întreb, fără să facem deocamdată separarea  între film şi teatru, accepţi orice provocare, de la orice regizor? Da, iar în film chiar am dezvoltat o teorie pe care o tot repet, până o să vină cineva să îmi dea cu ea în cap, pentru că nu se aplică 100%. Eu cred că în film, din cauza numărului mic de filme care se face, din cauza neseparării clare, cum ziceai şi tu, între proiectele de artă, sau de festival şi cele comerciale, din cauza faptului că filmele şi actorii de film ajung să fie apreciaţi şi la noi numai după ce anumiţi critici din Franţa, Germania i-au apreciat, nu sunt foarte mulţi actori care refuză un rol într-un film. Şi tot pentru că nu se fac multe filme, în România, doar câţiva actori de vârf au privilegiu de a-şi alege anumite proiecte, scenarii, restul nu îşi pot construi cariera în film pe decizii ale lor, sau deliberări asupra colaborărilor. Un procentaj covârşitor de actori se angajează în toate proiectele de film propuse, ceea ce m-a dus acum cu gândul la nişte riscuri, mai ales în cazul unui film slab, pentru că filmul rămâne. Un spectacol prost se duce mai repede, rămâne doar în memoria ta şi te chinuie, dar un film prost rămâne filmat. Sau cum zice un prieten de-al meu, “Banii trec, ruşinea rămâne”.

Dacă tot am ajuns aici, vreau să îmi spui despre un proiect al tău, în care ţi-ai asociat imaginea cu un show de televiziune care mie nu îmi place, ca să fiu sinceră. De ce? Uite o să-ţi răspund sincer şi la obiect. M-am dus în acel show de televiziune pentru că este un mod oficial de a-mi practica meseria care îmi aduce bani. Am fost înconjurat de profesionişti în cadrul show-ului “În puii mei”, dar acolo e un loc unde, deasupra intrării scrie foarte clar unde te afli, “Aţi intrat la Disneyland. Suntem în tărâmul lui Miki Mouse aici. Vindem Coca-Cola, pufuleţi şi luam bani!”. Adică nu au existat confuzii, ştiam exact în ceea ce mă bag, nu m-am aşteptat la altceva decât a fost. Oricum este un proiect cu care nu voi mai continua. Voiam şi eu să ies, a murit şi el…karma, sunt foarte bine aşa. Mă interesează foarte mult acum, în televiziune, ficţiunea. Oricum nu cred că este ceva din ceea ce vedem în televiziune care să nu fie comercial, nu ştiu poate un spectacol de teatru filmat şi transmis.

Mi-am adus aminte despre o discuţie cu o doamnă care îmi spunea că nu are timp să meargă la teatru, că preferă să se culturalizeze la televizor. Tu ce zici, ne culturalizăm la televizor? Nu, nu, nu, la televizor nu ne culturalizăm sub nicio formă! E fantastic că există, că putem vedea ştiri, filme, există dezbateri şi cam atât. Nu cred că există cultură la televizor şi, oricum, nu în România.

Există şi emisiuni culturale. Da, mă rog, eu nu cred în ele. Cred doar în calitatea lor informativă, de documentare şi ca spaţiu de dezbatere care reuneşte artişti dispuşi să îşi exprime ideile într-un asemenea cadru. Dar, ca să spun că îmi construiesc cultura la televizor ar fi ca şi cum aş spune că mă culturalizez pe Facebook.

În 1997 ai debutat în teatru,  în 1998 în film. Cum ţi se pare traiectoria ta profesională? Eşti unde îţi doreai să fii la 17 ani de la debut? A fost foarte tare pentru că eu, iniţial, îmi propusesem un termen limită de 10 ani şi mi-am spus că, dacă în timpul ăsta nu voi deveni cunoscut sau nu voi fi mulţumit de ceea ce mi se întâmplă, voi abandona. După 10 ani aveam senzaţia că abia ştiu să vorbesc. Acum nu aş da sfatul ăsta nimănui, pentru că nu aş şti ce să-i spun. Ce să-i spun? “Băi, dacă nu iei premiul UNITER, lasă-te!”. N-am cum, pentru că poţi fi un actor excepţional şi să nu iei acest premiu. Eu sunt foarte mulţumit pentru că îmi dau seama că mă caută lumea pentru proiecte, că pot lucra. Poate nu-s fericit cu orice proiect, dar am încetat să îmi mai doresc lucruri extraordinare. Şi acum sunt fericit că nişte oameni care îmi plac, cu care mă simt bine, îmi propun nişte lucruri, iar asta mi se pare fantastic.

Există spectacole de teatru proaste? Tu îţi dai seama de la început de asta? Da, există, sunt  în primul rând texte proaste. Uneori îmi dau seama încă de la început că nu  va fi un spectacol reuşit. Există, să ştii, un prim impuls, dar în acelaşi timp actorii sunt învăţaţi să-şi anuleze acest gen de impulsuri, pentru că nu-l faci tu ca actor spectacolul ăla, tu joci un rol acolo, tu nu ai cum să îţi asumi spectacolul la modul la care şi-l asumă regizorul. Pentru un actor un spectacol poate fi prost întotdeauna dacă se vede el prost ca actor în spectacolul ăla, de aici începe, după care extrapolezează şi îşi spune “Domne’ sunt prost pentru că e prost ceea ce se întâmplă, nu e bine”.

Accepţi  să faci şi astfel de spectacole? Uneori da, uneori nu, acum am început să mai refuz. Pentru că pot lucra, pot face alte lucruri şi mi se pare o datorie faţă de mine. Pentru că, intrând într-un lucru în care nu cred, măcar un 90%, nu voi da rezultatele cele mai bune. Mă duc cu o mână legată şi nu sunt acolo cu totul. Dacă pe mine nu mă convinge un regizor de la primele întâlniri cu ceea ce ne spune legat de un text, cum voi putea eu ulterior, în procesul de lucru (cum se zice aşa frumos), să mă las pe mâna lui 100%. Există varianta în care poţi să nu crezi în text, dar crezi în om, şi atunci te duci cu omul ăla, te laşi un pic ca actor, pe mâna lui, iar el îţi spune “Sari! Sari că eu sunt aici jos, ce naiba, te ţin!”. Iar treaba asta se întâmplă la un nivel mai intim între regizor şi actor şi, cumva, dacă nu există un mic abandon, se ajunge pe drumuri bătute.

Ai vrut să te faci regizor când erai mic. Ai ajuns actor. Mai vrei să fii regizor, te mai gîndeşti la asta? Păi eu aşa m-am dus la teatru să mă fac regizor. Nu m-a părăsit gândul ăsta, numai că e aşa o avalanşă de regizori tineri şi deocamdată nu mă mai fac regizor. M-aş apuca de asta, deşi nu cred în regie fără şcoală, doar ca să fac nişte texte care îmi plac, doar ca să lucrez cu nişte oameni care îmi plac. Eu cred în chimia asta, e importantă pe scenă.

Şi în viaţă. Şi în viaţă, da, dar pe scenă se transmite altfel, e partea de viu a spectacolului. Chiar nu sunt două spectacole de teatru la fel, iar chimia de pe scenă se transmite în sală.

Cu marea asta de actori tineri ce crezi că se va întâmpla? Parcă apar din ce în ce mai mulţi, nu? Sunt mult mai multe şcoli, ies actori cu ghiotura dar asta e o chestie a pieţei. Evident că-i va tria meseria, pentru că nu poţi combate evoluţia pieţei. Eu mâine dacă vreau îmi înfiinţez şcoală de actorie Serban Pavlu, eu o dezvolt că am bani, fac un lucru care ia faţa tuturor şi le dau o diplomă abolvenţilor la final. Eu nu le garantez că vor juca undeva, eu le-am dat diploma. Era grozav când terminau 8 oameni la stat îşi găseau de lucru imediat. Acum este altfel, actori mulţi, locuri puţine în teatre, schemă fixă, şi chiar dacă ar vrea teatrele să angajeze mai mulţi oameni şi mai des, locurile sunt limitate şi numărul lor nu creşte de la an la an.

Prima iubire a ta a fost teatrul, apoi a apărut şi filmul. Pe care dintre cele două o iubeşti mai mult  după 17 ani? Acum îmi place să mă întâlnesc ori în teatru, ori în film, cu un partener , cu un regizor care să îmi spună ceva şi aici nu mai fac o diferenţă. Mie îmi plac actorii care nu fac o împărţire clară spunând că sunt mai mult actori de film sau de teatru. Există doar o diferenţă de tehnică, atât. Eu le iubesc pe amîndouă.

Care îţi aduce cele mai mari satisfacţii, atunci? Asta poţi să-mi spui. Filmul are calitatea asta că e vizibil, un film bun poate face înconjurul lumii. Am fost şocat când am mers la Sarajevo la un festival de film şi toţi întrebau ce se întâmplă aici la noi în România de venim cu filme atât de bune. Asta e o satisfacţie imensă!

Care este proiectul  favorit de film, de până acum? A fost întâlnirea cu Radu Jude, l-am îndrăgit foarte mult, mă simt bine când stau de vorbă cu el şi în afara meseriei şi mi-a plăcut personajul din Toată lumea din familia noastră. Mai e proiectul ăsta nou, O umbră de nor tot în regia lui Radu Jude, în care joc alături de Sandu Dabija.

Despre Roxanne ce îmi spui? Roxanne e un film care m-a făcut să simt o responsabilitate reală pe umerii mei, pentru că făcusem, cu un an înainte, un rol principal, şi eram obsedat să nu semene, să nu fac aceleaşi lucruri. Plus că Roxanne are un scenariu clasic, dar e o poveste emoţionantă care mi se părea mie că trebuie să iasă foarte bine. Mi-a plăcut mult rolul, m-am angrenat în el cu totul, şi m-a costat foarte mult emoţional.

Cum a fost să lucrezi cu domnul Victor Rebengiuc în Câinele japonez? Pentru mine domnul Rebengiuc  a fost şi este un guru, un tată, un maestru, un părinte aici în teatrul ăsta. Pe lângă o admiraţie imensă pe care o am faţă de el de când eram copil, începuturile teatrului mă leagă de el, dumnealui a fost unul dintre profesorii din cea de-a doua şcoală de teatru care a început aici în teatrul Bulandra, după facultate. A fost o experienţă minunată şi în film, evident. Cu Victor Rebengiuc este o relaţie profundă, cel puţin din partea mea, pentru că am jucat mult şi are o influenţă foarte mare asupra mea.

Cine te-a mai influenţat în teatru, de la cine ai învăţat? Mai înveţi? Sunt oameni pe care i-am privit ca spectator, apoi am ajuns să lucrez cu ei, Victor Rebengiuc, restul actorilor de aici de la Bulandra, de la fiecare am învăţat şi învăţ. Nu doar de la cei din generaţia domnului Rebengiuc, ci şi din cea a lui Mihai Constantin sau Cornel Scripcaru. Noi actorii suntem ca nişte bulgări, ne rostogolim şi creştem pe măsură ce înaintăm în meseria asta şi prin ceea ce luăm de la alţii. Construim, mereu. Dar nici nu poate fi altfel. Am jucat şi am fost regizat de Horaţiu Mălalele, cum aş putea să nu învăţ de la el când ai atâtea de învăţat?

Spune-mi acum despre proiectul/ rolul  favorit în teatru? Din momentul ăsta, ştiu că fără să vreau voi nedreptăţi pe cineva, proiectul meu favorit este cel al lui unui regizor foarte tânăr, Eugen Gyemant care se joacă la Sala Nouă de la Teatrul de Comedie şi se numeşte Cum am învăţat să conduc. Uite, acolo e un text care m-a interesat din prima, deşi nu e un proiect safe, să ştii, nu am mers la sigur, am mers la risc. Îmi place şi rolul foarte mult.

Cel mai recent spectacol în care eşti protagonist este Acum ori niciodată. Spune-mi şi despre el. Aici a fost o chestie aşa: Mihai Constantinescu care nu este regizor, şi ne aminteşte mereu de treaba asta, a montat spectacolul ăsta. M-a atras de când am citit textul, la repetiţii a fost foarte bine şi l-am perceput aşa ca pe un examen de maturitate, având o miză destul de ridicată, deoarece după Artă, Acum ori niciodată e un spectacol în care titlul nu este unul celebru, nu ajută.

Am observat că nu prea eşti prezent online,  trebuie să spun asta, stai în umbră pe partea de branding personal. Eu nu ştiu, de exemplu, pe unde mai joci în afară de Bulandra. Da, da, ştiu, voi încerca să remediez asta. Să ştii că eu sunt un tip pus la curent cu toate, dar eu cred că suntem într-o ţară în care trebuie să păstrezi nişte limite să nu ţi-o ia brandingul înaintea conţinutului. Cât despre spectacole oamenii mă pot vedea la Teatrul Bulandra în toate spectacolele în care joc, la Teatrul de Comedie în Cum am învăţat să conduc,  la Green Hours unde joc  Zi că-i bine cu Florin Piersic Junior şi Andreea Bibiri, la Teatrul Act  Acasă la tata.

Vorbim puţin şi de partea personală. Reguli, principii de viaţă ai? Eu…principii de viaţă…încerc să stau în picioare. Beau cafea dimineaţa, ăsta e lucrul pe care îl fac cu cea mai mare constanţă. Altele nu îmi vin acum în minte.

Pasiuni? Alerg, fac sport, fac jogging. Şi am început să particip la competiţiile astea populare. Au început să mă pasioneze competiţiile astea pentru că am observat că scot rezultate personale mult mai bune decât atunci când alerg singur. Ca la teatru.

Asta face parte din stilul tău sănătos de viaţă? Ce mai faci altceva? Mi-aş dori să dorm mai mult dar nu se mai poate, e complicat…copil mic. Încerc, încerc să fiu cât mai atent cu toate. Aveam un profesor în facultate, domnul Gafton care ne spunea “Domne’ ştiţi care e treaba? Vă place să beţi, să staţi până târziu, s-o lungiţi? Nu vă faceţi actori! Că pe termen lung e greu, tată, e ca la mănăstire”. Aşa e, când începi să lucrezi serios nu mai merge dacă pierzi nopţi.

Eşti un spirit tânăr aşa te vad. Sunt, sunt un spirit tânăr al cărui corp îmbătrâneşte. E viaţa.

Citeşti? Da, dar să ştii că pentru mine e o problemă faptul că nu pot dedica mai mult timp acestei  activităţi. Dar citesc constant. Nu văd niciun motiv pentru care aş înceta să o fac.

Eşti fericit? Crezi în fericirea aia continuă sau în momente? Nu-mi pun problema. Da, o marcă a fericirii sunt momentele. În mod teoretic fericirea este excepţională, oamenii o caută în “Aş fi fericit dacă aş avea…dacă aş fi…”, asta e fericirea cu “dacă”. Şi există fericirea cu “este” când eşti fericit cu ceea ce eşti, ce ai, cu ceea ce trăieşti. Uite, ăsta acum e un moment de fericire: sunt sănătos, sunt într-un teatru, mă pregătesc pentru un spectacol care îmi face plăcere, stau cu tine de vorbă despre un lucru care mă interesează, cineva este interesat de mine, de persoana mea, ceea ce mi se pare foarte mult. Acasă am o familie foarte frumoasă. Sunt fericit! În schimb, între 20 şi 30 de ani când oricine ar trebui să fie cel mai fericit, ajunsesem la concluzia că nu sunt fericit şi nici nu am cum să fiu vreodată fericit, că nu se poate, e imposibil…cam aşa.

Iubeşti, eşti iubit? Da, da, cu siguranţă.

Familia este echilibrul tău? Nu mă simţeam dezechilibrat nici înainte, de fapt dezechilibrul apare atunci când ieşi din tiparul firii tale, când eşti pierdut faţă de tine.  Chiar dacă am avut momente de sus-jos, mi-am dat seama, chiar când se întâmplau, că sunt  conforme cu mine. Eu nu am fost un om care să simtă nevoia de echilibru prin familie, am avut echilibru interior.

Spune-mi la final, care este cel mai mare vis al tău? O să ţi-l împărtăşesc pe cel profesional care este să suprapun cumva idealurile materiale cu cele artistice, complet.  Să fiu ca un star rock care cântă doar muzica ce-i place şi câştigă fabulos din asta.

Bucură-te de lectură!
Ileana

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
DISTRIBUIȚI

Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite.
Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*