Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

N-am fost nicicând o naționalistă și nici nu am fost mândră că sunt din România. Mereu mi s-a părut ceva dat, ceva ce nu eu am ales. M-am născut aici și am crescut aici, iar odată cu vârsta, deși mereu am visat cumva să trăiesc pe meleaguri străine, din diverse considrente: un nivel de viață mai bun, acces la servicii medicale mai bune etc, am rămas aici. Atașamentul față de familie, lipsa unui partener care să își dorească mutarea din România cu mine și probabil cursul vieții m-au reținut din a-mi dori să părăsesc țara asta.

Nu am visat niciodată că voi apuca să trăiesc aici cum aș fi trăit în Olanda, Anglia, Danemarca sau Suedia, însă mereu m-a interesat soarta țării mele, am ieșit de fiecare dată la vot, am învestit cu încredere fiecare primar, guvern, președinte. Fiindcă mi-am dat seama că, fie și trăind într-o bulă în care îmi văd de treaba mea, muncesc și îmi cultiv obiceiuri și activități sănătoase, tot vin zile în care mă voi lovi de birocrația excesivă din România, de sistemul medical defect și de corupția existentă în toate structurile țării. Nu ai cum să trăiești în bulă decât dacă ești multimilionar și în orice criză accesezi servicii medicale private externe, dacă ai peste tot relații în instituțiile publice și îți rezolvi pe la cotituri treburile. Adică, cel mai probabil, ești din clica actualei puteri.

Nu am fost niciodată mândră de țara mea, de rădăcinile mele, însă le-am respectat prin felul în care am ales să fiu ca om. M-am implicat cât am știut și putut în acțiuni civice și umanitare, chiar dacă nu am făcut mereu paradă. Am încercat să îmi conving la fiecare sesiune de alegeri cunoscuții, familia, comunitatea în care exist online și offline să iasă la vot, am semnat petiții și am activat pentru schimbarea pe care ne-o doream atât de mulți. Cred că oricine ar fi fost la guvernare din 2016 încoace (poate, nu mai sunt sigură de nimic) ar fi fost o opțiune mai bună decât PSD și poate ar fi început măcar primele cure de tratament ale unei Românii care era deja un cancer într-un stadiu tratabil.

Când lucrurile au început să o ia la vale abrupt, de la Colectiv încoace am simțit eu, am ieșit în stradă. Am ieșit în Piața Universității, în piața Victoriei, pe străzi, am înghețat de frig, am răcit prin toate zonele feminine ale corpului fiindcă în mintea mea știam că România era din ce în ce mai afectată de un cancer agresiv care creștea ca Făt-Frumos. (ce comparație tristă). Și am crezut, chiar am crezut că vom reuși să dăm o șansă Guvernului Cioloș, nu știu dacă s-ar fi descurcat mai bine, dar sunt convinsă că nouă tuturor ne-ar fi fost mai bine fie și prin faptul că nu am fi fost conduși de penali.

De ceva vreme nu mai cred, nu mai simt să ies în stradă, mi-am pierdut orice urmă de speranță că eu voi mai apuca să trăiesc schimbarea de care vorbim toți. Uitându-mă la tot ceea ce se întâmplă în Parlament, în Guvern, în Primăria Capitalei și la cât de adânc în cur îi doare pe toți de oamenii din stradă și de manifestările virtuale virulente, cred că România este deja un cancer în stadiul final.

Mor oameni cu zile în România, lipsesc medicamente vitale pentru pacienți cu boli grave,  în Guvern sunt doar incompetenți, în instituțiile publice sunt oameni angajați pe pile care habar nu au de administrație publică, spitalele colcăie de infecții și mizerie fiindcă sunt conduse în principal de idioți numiți politic, străzile sunt pline de căcat, clădirile cad peste noi, se fură ca în codru bani publici, se taie toate pădurile, jandarmii maltratează manifestanții pașnic, justiția este împiedicată de multe ori să își facă treaba, tot mai mulți profesioniști aleg calea străinătății pentru ei și copiii lor.

Ce mai funcționează în România? Care organ mai este sănătos, necuprins de metastaze? Și unde credem că ne duc protestele pașnice mai exact? După fiecare protest se mai întâmplă câte ceva rău. Ei ne ignoră și își văd de scenariile lor, de strategiile expuse deja făţiş cu nesimţire prin care să își scape definitiv condamnații penal aflați în funcții publice.

Îmi aduc aminte de o discuție avută cu un jurnalist care luptă acerb pentru dreptate. În 2015 se întâmpla. Îmi spunea atunci că el crede în celulele constituite în România, în ceea ce face fiecare pe bucățica lui ca să contribuie la binele comunității în care activează și, mai departe, la schimbarea țării. La doar 3 ani distanță nu l-am întrebat dacă mai crede, dar eu cred că doar o acțiune colectivă dramatică care să ducă la extirparea răului din rădăcini, cu margini curate, ne mai poate salva. Dar cum? Și cu cine? Că suntem tot mai mulți deznădăjduiți. Și nu mai vedem vreo lumină.

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*