Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

Pe vremea când noi eram copii, nu erau mulţi părinţii pe care să îi vezi că îşi strâng copiii la piept şi le spun te iubesc în public. Unii poate o făceau acasă, însă se vorbea prea puţin despre îmbrăţişarea copiilor, despre încurajarea lor, despre acest te iubesc care, nespus copilului, poate lăsa cicatrici adânci în sufletul viitorul adult, după cum aveam să aflăm unii dintre noi mai târziu.

Nu spun nicidecum că aceşti părinţi, cei pentru care te iubesc erau cuvinte poate neimportante sau poate doar greu de pronunţat, nu îşi iubeau copiii. Doar că, vedeţi voi, când suntem mici mici, noi nu ştim că iubirea se simte, se arată, se exprimă şi avem nevoie doar să ni se spună clar.  În plus, eu nu am crezut niciodată, că vorbele înlocuiesc faptele şi invers. Fiecare îşi au rostul lor în orice soi de relaţie.

Trăiesc cu amintirea unei copilării fericite alături de fraţii mei, în care mama era cea care avea multă grijă de noi şi se ocupa de educaţia noastră strictă, dar ne făcea și mici pofte. Însă nu văd cu ochii minţii niciun moment în care ea să mă fi mângâiat pe frunte, sau să îmi fi aşezat rochiţa ori să se fi uitat adânc în ochii mei verzi cu ochii ei la fel verzi şi să îmi fi spus: ”Te iubesc, fată!”.

Peste ani, când i-am mărturisit că am iertat-o pentru asta, chiar dacă doare uneori şi acum mi-a spus că pe vremea lor ca părinți nu prea se făceau lucrurile ca astăzi. De fapt, alta era problema şi era a tiparelor în care crescuse ea care au handicapat-o emoțional. Altă poveste, lecţiile ei.

Nu mai ţin minte momentul exact când – probabil la ceva vreme după ce a murit tata şi am realizat că a rămas fără sprijinul unui bărbat, fără dragostea şi protecţia lui – am început să-i spun, cât de des puteam, te iubesc. Toate bileţele pe care i le lăsam când nu era acasă, ori când plecam undeva, toate vederile şi felicitările cu diverse ocazii conţineau cele două cuvinte minune.

Îmi doream atât de mult să o aud şi pe ea spunându-mi asta, chiar dacă aveam peste 30 de ani şi nu mai puteam retrăi emoţia acestor cuvinte cu inocenţa şi bucuria unui copil. Nu le-a rostit din prima, iar când a început să o facă parcă venea un pic forţat. Am insistat, fiindcă, orice ar fi făcut, oricâte n-ar fi ştiut ca părinte, oricât aş fi suferit ca adult din pricina unor pasaje ciudate ale copilăriei, o iubesc profund şi sunt legată de ea.

Într-o zi mi-a pregătit prânzul. După masă, când mă pregăteam să plec, am avut acelaşi ritual. Am strâns-o puternic în braţe, i-am sărutat obrazul şi i-am spus “te iubesc de nu mai pot şi te rog să mă ierţi pentru toate momentele în care am fost nedreaptă cu tine!”. Ca niciodată, şi în ciuda unor momente mai grele prin care trece în ultima vreme, m-a strâns la pieptul ei cu o forţă care m-a uimit şi mi-a spus apăsat “şi eu te iubesc mult”. Aveam 37 de ani şi, pentru prima dată în viaţa mea, am simţit cele două cuvinte magice rostite de mama mea în tot corpul și în suflet, profund.

Nu este niciodată târziu pentru te iubesc, atâta timp cât suntem împreună pe acest pământ. Nu este niciodată târziu să ne vindecăm rănile, să ne regăsim pe noi înşine şi să ne deschidem larg inima către iubire. Nu este niciodată târziu să ne cerem iertare şi să iertăm la rândul nostru, iar astfel să ne bucurăm din plin de cei dragi atâta cât timp sunt cu noi.

 

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
DISTRIBUIȚI

Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite.
Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*