Un zâmbet mare pe un chip plin de cicatrici, mărturie a celei mai grele zile din viaţa sa. O voce cristalină şi o privire caldă, chiar şi atunci când povesteşte despre noaptea de coşmar din 30 octombrie 2015. Un om plin de energie pozitivă, aşa este Mariana Oprea, una dintre supravieţuitoarele Colectiv. Pare greu de crezut, nici mie nu mi-a fost uşor să înţeleg, dar, după mai bine de o oră de poveşti, am văzut că Tedy (cum îi spun prietenii) exact aşa este acum, la 5 luni de la tragedia care i-a schimbat radical viaţa. Optimistă, energică şi recunoscătoare pentru o nouă şansă la viaţă.
În timpul incendiului de anul trecut, Tedy a suferit arsuri de gradele 2B şi 3 pe 45% din suprafaţa corpului. S-a trezit în Spitalul AKH din Viena, după o lună de la incident, şi a aflat, rând pe rând, veştile cumplite despre rănile severe pe care le suferise. Pe lângă arsurile profunde, Marianei i-au fost amputate toate degetele mâinii stângi şi unul de la mâna dreaptă. Palmele au fost cele cu care Tedy şi-a acoperit ochii atunci când flacăra a venit din plin înspre ea.
Aş vrea să te rog să ne întoarcem cu 5 luni în urmă. Ştiu că este greu, dar ce îmi poţi povesti din acea seară? Cu 2 săptămâni înainte de eveniment mă angajasem, eram în periaoada de probă la o firmă de publicitate. Îmi amintesc că m-am întâlnit cu fratele meu în drum spre casă şi i-am spus că sunt obosită, dar că, totuşi, aş vrea să ies. I-am zis să meargă şi el, dar nu a vrut, spunând că este prea obosit. Am mers singură în Colectiv unde m-am văzut cu câţiva prieteni. A început concertul şi era o atmosferă foarte frumoasă. Totul s-a petrecut parcă într-o fracţiune de secundă. Eu, fiind micuţă de înălţime, nu vedeam foarte bine pe scenă, dar am auzit “A luat foc! Asta nu făcea parte din show!”.
Am văzut că ardea un stâlp. O parte dintre oamenii din jurul meu s-au speriat şi s-au retras către ieşire, alţii făceau poze cu telefonul şi filmau. Eu eram calmă, am crezut că nu este ceva de care să ne temem, m-am gândit că vor veni cu un stingător să stingă incendiul. Mihai, băiatul cu care eram în seara aceea acolo mi-a zis să ieşim, totuşi. Între timp focul s-a propagat foarte repede şi, până să ajungem să ieşim din încăpere, deja jumătate din acoperiş era în flăcări. Am înaintat repede, însă la un moment dat mi-am prins piciorul drept în ceva – nici acum nu ştiu în ce – şi nu am mai putut merge. Am realizat că nu mai pot pleca de acolo şi m-am gândit că trebuie să mă descalţ. Doar o fracţiune de secundă m-am uitat în spate şi atunci am văzut că vine flacăra către mine. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi acopăr ochii cu palmele. Nu m-am lăsat în jos, nu m-am ferit, mi-am acoperit doar ochii.
Ai ieşit singură de acolo? Singurul lucru pe care mi-l amintesc este cum se auzea părul care sfârâia în flăcări. Sincer îşi zic, am avut şi un gând ironic “Ce sfârşit dubios mi-am putut alege!”. (zâmbeşte) Apoi am leşinat. La scurt timp, m-am trezit. Încă aveam piciorul prins acolo şi mai erau persoane care stăteau pe mine, gemeau, ţipau.
Şi totuşi, sfârşitul nu a fost acolo. Nu. Ca prin ceaţă am văzut cum vine cineva şi mă scoate de acolo. Nu ştiu nici acum cine a fost, nu-mi amintesc chipul lui, de fapt nici nu l-am văzut bine de la fum. M-a apucat de sub braţe, m-a tras cu putere ca să îmi desprindă piciorul blocat şi m-a dus afară. Acolo m-am ridicat, eram pe picioarele mele. Mă uitam în jur şi nu îmi venea să cred ce s-a întâmplat, îl căutam pe Mihai şi l-am găsit afară teafăr. Deşi porniserăm către ieşire împreună, mulţimea ne despărţise. Ne-am întâlnit afară unde l-am întrebat cum arăt, pentru că vedeam în jur că toţi aveau feţele negre, hainele rupte. Mi-a zis că sunt bine, să stau liniştită. Eu nu simţeam absolut nimic, văzusem în schimb că, de la coate în jos, nu mai aveam piele pe mâini, îmi atârna ca nişte mănuşi căzute. Nu mai vedeam clar. Simţeam că nu mai am nici tot părul pe cap.
Care a fost primul gând afară? Eu mă gândeam că aveam de lucru şi voiam să lucrez în weekend. “Ok, m-am ars puţin, trebuie să mă duc la spital să mă vadă cineva de specialitate” îmi ziceam. (râde) Au venit câteva ambulanţe, personalul din prima nu a vrut să mă ia fiindcă deja era plină. M-am urcat singură în a doua, aproape cu forţa, şi i-am rugat să mă ia pe jos acolo, doar să mă ducă la spital. Pe drum spre Colţea, în virajele ambulanţei, mă loveam şi începeam să simt o uşoară jenă pe mâini, pe picioare, pe spate. Dar nu era încă durere. Am ajuns la spital unde au început să îmi taie hainele de pe mine, dar eu tot nu înţelegeam ce se întâmplă. (râde din nou) Eu mă simţeam bine, voiam doar să mă panseze cineva la mâini şi să merg acasă. A venit un doctor, mi-a dat cu o cremă pe faţă, apoi au început să mi se umfle mâinile. Cu cât trecea timpul, cu atât mi se umflau mai mult şi, la un moment dat, nu le-am mai putut folosi. Nu simţeam încă nimic fizic, durere, în schimb mi se făcea din ce în ce mai frig. Corpul ieşea din starea de şoc şi tremuram necontrolat. La spital nu aveau folii dintr-acelea speciale, au pus pături de lână pe fiecare dintre noi. În scurt timp am fost transferată de la Colţea la Spitalul Militar, iar afară, în faţa spitalului, erau ai mei. Şi nu înţelegeam de ce nu au nicio reacţie, de ce nu vin la mine. De fapt, ei nu mă recunoşteau.
“Am plâns foarte tare, dar, după ce m-am oprit, am realizat că sunt în viaţă, că am scăpat mult prea uşor”.
Ce a urmat? Am stat o săptâmână internată la Spitalul Militar, nu îmi amintesc prea multe de acolo pentru că eram mai tot timpul sedată. Aveam dificultăţi mari în respiraţie, deoarece am avut şi arsuri interioare, plămânii mi-au fost foarte afectaţi iar medicii mi-au făcut o traheostomie. Pe 7 noiembrie am fost tranferată la Viena la AKH. M-am trezit acolo după o lună şi jumătate, prin decembrie. Eu mă tot stresam că trebuie să ajung la birou, iar între timp trecuse o lună şi ceva. Ăsta a fost primul şoc pe care l-am avut.
Mi-ai spus că nu ai primit toate veştile rele dintr-odată, ci pe rând. Povesteşte-mi mai multe. Norocul a fost că eu nu am fost conştientă în tot acest timp şi că nu am ştiut dintr-odată care este magnitudinea rănilor mele. Am primit veştile treptat. M-am trezit şi nu puteam să vorbesc, nu mă puteam mişca, nu puteam comunica cu ai mei, ăsta a fost un al alt şoc. Apoi a urmat vestea că toate degetele de la mâna stângă mi-au fost amputate iar cele de la mâna dreaptă parţial. Am plâns foarte tare, dar, după ce m-am oprit, am realizat că sunt în viaţă, că am scăpat mult prea uşor.
Ai reuşit să vezi jumătatea plină a paharului atunci? Da, chiar da. Eram curioasă şi îi tot întrebam pe ai mei cum arăt. Ei încercau să mă protejeze, de aia mi-au şi povestit treptat totul. Cred că şocul cel mai mare nu a fost să accept cum trecusem eu prin evenimentul acela, ci faptul că mulţi dintre prietenii mei nu-l trecuseră teferi.
Cum a fost când te-ai privit în oglindă prima dată? Medicii mi-au zis că am o mască de argint pe cap şi nişte capse prinse pe faţă, tot din argint şi să nu mă sperii căci este o fază trecătoare. Pe faţă nu mi-au pus niciun fel de grefă, m-au ajutat să mi se refacă pielea cât mai mult în mod natural. Eu eram curioasă şi voiam să mă văd. Ştiam că nu mai aveam părul lung. Fratele meu mă tot încuraja, îmi spunea că o să fiu bine. Doamna psiholog de acolo de la Viena discutase cu mine, se asigurase că partea estetică nu era atât de importantă pentru mine, adică nu era prioritară pentru mine astfel încât să am un şoc. Nu a fost o mare tragedie când m-am privit în oglindă, adică nu am fost şocată. Ştiam prin ce trecusem.
Cum este viaţa ta la 5 luni de la tragedia prin care ai trecut? Nu credeam că pot să îmi revin atât de repede şi să fiu atât de activă. Mă descurc mai greu cu mâinile, dar de la început am încercat să scriu, să desenez. Am vrut să reuşesc să fac pe cât de multe posibil singură.
Ce reînveţi să faci, zi de zi, după Colectiv? Să scriu, să desenez, să îmi coordonez mişcările mâinilor, să mănânc, să mă spăl, să mă îmbrac. Reînvăţ, de 5 luni, aproape tot. Mă gândeam la cum mă plângeam înainte, de lucruri de care nu aveam de ce să mă plâng, cum eram împrăștiată în toate direcțiile și cum am reușit să mă adun toată când mi s-a întâmplat asta și să lupt…îți dai seama, viața mi s-a schimbat 180 de grade.
Ce va trebui să faci în următoarea perioadă? Va trebui să continui kinetoterapia ca până acum, adică zilnic, pentru mobilitatea braţelor. Grefele s-ar strâns foarte mult, pielea s-a uscat şi nu pot întinde mâinile complet. În următoarele 2-3 luni va trebui să mă întorc pe patul de spital pentru alte intervenţii chirugicale. Mi-aş dori foarte mult să pot să am o proteză bionică pentru mâna stângă, care nu mai are niciun deget. Chiar dacă intervenţia va fi una grea şi vor trebui să îmi taie jumătate din palmă pentru a o integra, o proteză dintre cele de generaţie nouă poate prelua până la 95% din funcţiile normale ale mâinii.
Cât costă o proteză bionică? Ajunge la 90 de mii de euro.
“Pentru mine ceea ce s-a întâmplat a fost o „trezire”. Ştiu că sună ciudat, dar aşa este.”
Ce ţi-au spus medicii despre răni, despre cicatrici? Se vor vindeca în totalitate? Mi s-a spus că totul este recuperabil. Va fi nevoie de intervenţii noi de grefare pentru a-mi recăpăta complet mobilitatea braţelor, a gâtului – şi aici am avut probleme mari – voi avea proteze la degete. Apoi vor urma intervenţiile estetice, implant de păr, scoaterea cicatricilor mai pronunţate de pe faţă.
Cine a plătit pentru intervenţiile de până acum şi pentru spitalizare? Până acum statul a decontat toate intervenţiile mele şi spitalizarea, dar am înţeles că doar până în august vom mai beneficia de aceste facilităţi, după aceea suntem fiecare pe cont propriu. Eu sunt membru fondator al Asociaţiei Colectiv GTG 3010. În ea suntem doar victime ale incendiului din #Colectiv, părinţii noştri şi rude, nimeni din exterior. Încercăm să strângem fonduri pentru noi pentru că sunt nişte costuri foarte mari pe care încă pe care le are fiecare cu bandaje, creme, medicamente, tratamente, intervenţii reparatorii şi estetice. De asemenea luptăm în continuare şi susţinem crearea unui memorial în Piaţa Bucur, în faţa Fabricii Pionierul, pentru că nu vrem să se uite ceea ce s-a întâmplat.
Crezi că statul putea să ajute victimele #Colectiv mai mult decât a făcut-o imediat după incident şi în continuare? Da, clar da. În primul rând cred că se putea interveni mai bine după incendiu. Apoi, spitalele nu au fost dotate corespunzător ca să ajute oamenii răniţi. Erau multe lucruri de făcut pentru victimele Colectiv. Dar la noi trebuie schimbate multe, plecând de la mentalităţi. E un proces greoi, însă. În ceea ce mă priveşte, la Spitalul din Viena, facturile se plăteau, de fiecare dată, cu întârziere. Medicii de acolo veneau zilnic în camera mea şi îmi spuneau că or să mă externeze deoarece statul meu nu a plătit facturile. Pentru mine a fost foarte stresant. Eu eram pe patul de spital şi eram ameninţată că urma să fiu dată afară efectiv de acolo. Din câte am înţeles statul român avea şi datorii mai vechi către acest spital, iar conducerea lui devenise deja sensibilă şi făcea presiuni direct asupra noastră, a pacienţilor.
Ai câştigat prieteni noi, ai sudat relaţiile cu cei vechi după experienţa asta cumplită? Am cunoscut mulţi oameni extraordinari. Am primit multe mesaje, scrisori, jucării în spital de la oameni pe care nu îi cunoşteam. Foarte mulţi oameni m-au ajutat cu bani şi le mulţumesc. Prietenii mei au strâns bani pentru mine şi continuă să o facă. Nu m-am aşteptat la toate acestea. Sunt atâtea de spus. Viaţa mea a luat o turnură nouă. Nimic nu mai este la fel. Eu m-am schimbat radical. Îţi spun foarte sincer eu nu eram optimistă, eram foarte haotică înainte. Îmi făceam griji prea multe pentru orice, nu eram mulţumită de mine profesional, nu mi se părea că arăt destul de bine. Îmi puneam singură multe piedici, îmi ridicam bariere. Îmi amintesc că mă gândeam, înainte de accident, că aş vrea să învăţ ce este răbdarea. Pentru mine ceea ce s-a întâmplat a fost o „trezire”. Ştiu că sună ciudat, dar aşa este. Sunt recunoscătoare că am supravieţuit şi că nu a fost mai rău.
Mariana Oprea şi restul victimelor din Colectiv au încă nevoie de ajutorul nostru. Pentru a o sprijini pe Tedy puteţi să dona, în contul de mai jos, orice sumă: Cont BCR- Oprea Mariana – RO66RNCB0297109441120001
Pentru a ajuta toate victimele, mai jos este contul Asociaţiei Colectiv GTG 3010: Cont Raiffeisen – Asociaţia Colectiv GTG 3010- RO97RZBR0000060018485198
